România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Moralizarea politicii un imperativ ineluctabil

        În evoluţia civilizaţiei moderne, creaţie nemijlocită a omului, apar în mod paradoxal surse potrivnice umanităţii. Ele lezează şi împing spre dezumanizare. Este ciudat cum pe de o parte modernitatea umanizează, oferă oportunităţi pentru solidarizarea oamenilor în bine, pentru convergenţă în apărarea treptelor de civilizaţie cucerite, pentru sociabilitate în relaţiile interindividuale, edificând baze de lansare a noi şi noi acţiuni civilizatorii, dar pe de altă parte tot ea umbreşte reversul acestei imagini, prin crizele economice, sociale şi spirituale, prin antagonismele şi fracturile din sânul societăţii, fără să întredeschidă vreo perspectivă de corectare.

Istoria civilizaţiei conturează modernitatea ca triumf al libertăţii individuale, al democraţiei pluraliste şi mai presus de toate, ca o izbândă a raţiunii în modelarea proceselor sociale, dar cu toate acestea, în pofida avântului creativităţii, în pofida deschiderii de multiple căi de umanizare şi a rezonanţei ample a valorilor umanizante în viaţa socială şi culturală, epoca noastră, înscrie din nefericire pe contrapagina propriei istorii, o profundă faliere a civilizaţiei, o mişcare de gravă dezechilibrare în adâncuri a scuturilor sale de reazem.

Aceste seisme înregistrate de evul nostru sunt imputabile iraţionalilăţii acţiunilor politice, pentru că ele au declanşat sau au tolerat procese sociale şi spirituale negative, au îngăduit să se acutizeze până la stadiul de criză şi să degenereze uneori în catastrofe, precum cele două războaie mondiale. Acţiunea politică nu poartă în totalitate vina acestor stări. Dar ea rămâne un agent de primă mărime al eroziunii principiului supremaţiei omului şi responsabil de şocul distructiv la care au fost supuse mijloacele de umanizare.

Nu putem tăgădui că alienarea umană ce răvăşeşte astăzi lumea îşi are “paturi” de germinaţie şi în mediile economice, sociale, unde pot intervenii stări conflictuale. Ele împing spre coliziune şi spre degradarea identităţii umane. Dar maturarea şi explozia lor rămâne un cap de acuzare severă la adresa acţiunii politice! Să nu fim greşit înţeleşi! Prin această notaţie nu vizăm câtuşi de puţin negarea globală a politicei ca valoare şi ca exerciţiu pus în serviciul unor scopuri suverane ale societăţii. Incriminăm doar abateri de conduită.

Încălcarea principiului moral, postulat de antichitate prin maxima lui Seneca “Homo res sacra homini”, a golit viaţa politică de sens a înstrăinat-o de datoria ei umanizantă. Aristotel conchide înaintea lui cu trei secole că scopul suprem al politicii este “realizarea celui mai mare bine: fericirea supremă”.

Atari definiţii ale finalităţii politice date de înţelepţii antichităţii pot suferi amendamente astăzi, dar sâmburele de adevăr conţinut în ele rămâne, indiferent de haina semantică în care l-ar înveşmânta modernitatea.

În secolul scurs, ştiinţa şi tehnica au evoluat la cote uimitoare, dar umanizarea societăţii a regresat. Principiul supremaţiei omului postulat de cugetările lui Aristotel şi Seneca, iar în timpurile moderne de filozofia socială, a fost ignorat. Cu toată dezvoltarea vertiginoasă tehnico-ştiinţifică, segmente importante ale omenirii, ba chiar popoare întregi, trăiesc în mizerie materială şi culturală greu de imaginat contrastând acuzator cu huzurul unor pletore de impostori.

Atâta timp cât creşterea economică nu este realmente interesată de salvgardarea condiţiei umane, fenomenul de alienare se va agrava.

Acţiunea politică a fost mereu prezentă la desfăşurarea evenimentelor de seamă din secolul nostru. Din nefericire, orientarea ei a ocolit uneori interesul general uman şi prin aceasta a aprins noi focare de răsvrătire, de violenţă şi de distrugere a organismului social. Filozofia socială şi politică susţine îndreptăţit că “scopul organizării în societate este libertatea... democraţia fiind regimul cel mai natural şi susceptibil de a respecta libertatea firească a indivizilor”. (Spinoza, „Oeuvres completes”. Paris 1954). Dar pe lângă preceptele acestea, politica a trecut frecvent cu ochii închişi. Principiul contractului politic social încheiat în baza practicilor democrate între guvernanţii mandataţi şi guvernaţi care au mandatat, în scopul ca societatea să fie guvernată numai în interesul ei, a fost adesea ignorat. Uneori reprezentanţii poporului nu s-au sfiit să iniţieze şi să legifereze acte politice străine de interesele generale ale societăţii civile.

Eludarea cu bună ştiinţă sau din incompetenţă a principiilor contractului social-politic de guvernare, sau aplicarea lui “preferenţială” pune la îndoială însuşi conţinutul ideii de reprezentativitate parlamentară, în loc ca această reprezentativitate să garanteze neabătut o angajare tot mai largă spre socialitate, spre umanizare, asistăm uneori la o tendinţă contrarie, de restrângere a orizontului ei, rămânând pe dinafară mare parte din cerinţele societăţii. Ca rezultat nefast, fenomenul de alienare a omului se infiltrează tot mai adânc în viaţa societăţii. Din lipsă de transparenţă funcţionarea mecanismului reprezentativităţii parlamentare scapă controlului societăţii civile, lăsând cale deschisă politicii de interese străine de bazele doctrinare, în numele cărora Puterea s-a legitimat în faţa electoratului.

Manipularea diversionistă a mulţimii, împinsă uneori până la fanatizare, a devenit un cinic instrument politic de dominare prin înşelăciune. Fundamentalismul, şovinismul, xenofobia, dar mai ales mineriadele noastre, rămân tragice expresii ale imoralităţii în care se complace politicianismul în lumea modernă a secolului al XX-lea.

Acum când politica a devenit în întreaga lume o forţă capabilă să împlinească dar şi să frângă destine omeneşti, aşa după cum energia atomică este în stare să pătrundă tainele cosmosului, dar şi să pulverizeze planeta, este incredibil ca Organizaţia Naţiunilor Unite să nu fi conceput şi impus până acum un cod de conduită politică, obligatoriu pentru toate statele membre, sub riscul drasticei sancţionări a încălcării lui. Embargourile - de altfel mai de grabă prilej de contrabandă decât sancţiune - nu pot ţine loc de cod de conduită politică. Pretutindeni în lume se înfierează în gura mare abaterile de la normele deontologice profesionale ale medicilor, avocaţilor, magistraţilor, poliţiştilor etc, împotriva cărora de bine de rău există mijloace de control şi de constrângere legalizate, dar pare-se că nimeni nu este îngrijorat de lipsa unui cod deontologic politic, deşi abuzul de putere politică s-a dovedit a fi cel mai înrăit duşman al umanităţii. Derapajul politic a devenit una din principalele surse de alienare în viaţa socială.

Primul război mondial a dovedit odată mai mult că atunci când geopolitica abdică de la funcţia sa principală de salvgardare a societăţii şi de umanizare a ei, ea se transformă într-un mecanism de masacrare a omenirii.

După primul război mondial, pe fondul agravării stărilor de dezechilibru economic şi a crizei de structură a economiei capitaliste, lipsite de un minim de reglementări (“laisser faire, laissez passer”) pe fondul confuziei politice, a dezamăgirii aşteptărilor de mai bine a supravieţuitorilor, a manipulării mulţimilor, a exacerbărilor şovinismului şi a revanşismului, omenirea a fost împinsă în a doua conflagraţie mondială, mai devastatoare decât prima. Apariţia nazismului, consolidarea lui şi cotropirea statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană a fost posibilă datorită politicii laşe a guvernelor democraţiilor occidentale şi în primul rând a Angliei şi Franţei, care au parafat catastrofalul acord de la München din 1938 (Chamberlain, Daladier, respectiv Hitler şi Mussolini). După semnare Chamberlain declara emfatic în faţa lumii “o mie de ani pace!”

“Nici unul dintre oamenii plasaţi în fruntea guvernelor Franţei şi Marii Britanii nu îşi dădeau seama de consecinţele incapacităţii lor politice de a reacţiona eficace la agresiunile neîntrerupte ale dictatorului nazist”, remarca W. Shirer în “Le troisieme Reich” (Paris 1972). Bănuiam că ei îşi imaginau că aruncând în gura nesăţiosului caporal, devenit Fuhrer, câteva state precum Austria, Cehoslovacia, Polonia (cărora le garantaseră în prealabil frontierele) el îşi va potoli bulimia devoratoare de teritorii şi de oameni şi astfel ei îşi vor apăra propria lor piele!

Nazismul şi incapacitatea democraţiilor occidentale de a i se opune, rămân o monstră al caracterului funest, alienant, ce îl poate îmbrăca politica.

Cu nimic mai, prejos, politica stalinistă a instituţionalizat represiunea brutală şi asasinatul la rangul de program de guvernare şi de conduită “diplomatică”. Cinică şi perfidă, ea a înăbuşit în sânge însăşi ideologia socialistă, ale cărei “binefaceri” le fluturase sub nasul mujicilor întărâtaţi, spre a le câştiga entuziasmul revoluţionar. A eticheta politica stalinistă drept dezumanizantă este foarte puţin spus. Ea rămâne în istorie ca o vastă acţiune criminală îndreptată împotriva umanităţi!

A trebuit ca omenirea să fie supusă genocidului din lagărele de concentrare naziste şi din gulagurile comuniste, pentru ca înaltele foruri politice mondiale să proclame în cele din urmă universalitatea drepturilor omului!

După Yalta, după Malta, după Helsinki, sfaturile de taină ale împăraţilor lumii continuă în turnurile lor de fildeş. Iar dezumanizarea, funesta consecinţă a sterilelor contacte diplomatice, continuă şi ea nestingherită pretutindeni: în Afganistan, Nagorno Karabah, Cecenia, Zair, fosta Iugoslavie, Albania, Orientul Mijlociu, Liberia etc. Fundamentalismul islamic ucide în numele Coranului, sionismul în numele Talmudului, neonaziştii în numele zvasticei, comuniştii kurzi în numele internaţionalismului proletar, triburile africane în numele descântecelor marilor vraci, anarhiştii albanezi în numele foamei, kamikadzii palestinieni în numele Intifadei, sârbii bosnieci în numele panslavismului ş.a.m.d. Iar Marele Conclav Politic al lumii contemplă această demenţială dezlănţuire ucigaşă, “cu reţinere diplomatică”, în numele principiului suveranităţii popoarelor şi neamestecului în treburile interne!

În absenţa unui autentic cod al deontologiei politice, omenirea riscă să recadă în barbarie, o barbarie modernă, înzestrată cu logistică distructivă ultraperformantă!

Moralizarea politicei rămâne imperativul arzător al zilelor noastre, pentru curmarea - până nu este prea târziu - a funestului proces de alienare umană, ce ameninţă civilizaţia.

 

                              ing.dipl. Petru OLOSU