România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Posteritatea lui Ovidiu

Moto: „Şi totuşi, a mea faimă

prin veacuri va trăi”

Tristia, III , 7,50

 

 

Într-adevăr, care poet al lumii greco-romane a fost, alături de Homer, atât de stăruitor prezent în cultura europeană de-a lungul veacurilor?

Ovidiu cunoaşte din plin gloria, încă în viaţă fiind. Contemporanii nu-1 uită nici în anii exilului în îndepărtatul Tomis. Scriitorii şi publicul din epoca imperială îl onorează la fel ca pe Virgiliu. Marţial îl recunoaşte ca poet favorit, Lucan îl citează cu elogii, dramaturgul Seneca este influenţat de el, Seneca Retorul îi laudă ingeniozitatea, iar severul Quintilian îi recunoaşte totuşi multe calităţi. Staţiu, Ausoniu, Probus, Sidon Apolinariu, toţi vorbesc cu admiraţie despre Ovidiu.

 

În Evul Mediu timpuriu operele sale se întâlnesc des în cataloagele mănăstirilor, şcolarii fac sârguincios rezumate din Metamorfoze şi îl înţeleg pe acest poet mai uşor decât pe alţi poeţi latini. Dar adevărata „eră ovidiană” începe din sec. XI-X1I. Ovidiu devine maestrul tinerilor poeţi şi poetul favorit al goliarzilor: în parodiile lor satirice, „clericii vaganţi” - aceşti studenţi care cutreieră ţara şi universităţile - îl cinstesc ca pe un doctor egregius şi îl citesc cu pasiune. Alţii îl tratează ca pe un autor de alegorii si îi atribuie intenţii moralizatoare: Ovide moralisé cuprinde 70.000 de rânduri, în Roman de la Rose influenţa lui Ovidiu este sensibilă în peste 200 de versuri, iar călugărul Bertrand Ginesse copiază Remedia amoris - „întru mărirea şi slava sfintei Fecioare Măria”! În curţile senioriale, unde trubadurii şi publicul lor mai rafinat apreciază acum frumuseţea vieţii şi a spiritului, compoziţia retorică şi poanta uşor satirică, Ovidiu este în mare cinste. Elegii din Amores prefigurează genuri cultivate acum de poeţii provensali - serenada, aubada, tensonul - şi Bernard de Ventadour, Arnaut de Mareuil, Guillem de Capestang, Rigaud de Barbezieux şi mulţi alţii îl citează des pe maestrul antic care, asemenea lor. considerase iubirea ca o ştiinţă şi ca o artă. În nordul Franţei, truverii îl cinstesc de asemenea mai mult decât pe Virgiliu. In Roman de Troie, Benoit de Sainte-Maure povesteşte adesea episoade din Metamorfoze, ca şi Mărie de France sau Guillaume de Machaut; iar Chrestien de Troyes îşi începe cariera printr-o traducere a aceleiaşi opere, precum şi a Artei iubirii. Autoritatea lui Ovidiu se extinde si asupra cazuisticii sentimentale a romanului curtean din Germania şi a liricii Minnesängerilor. Încă din sec. a! X-lea scriitoarea şi rigorista călugăriţă Hrotsvitha cunoştea Ars amatoria, în 1210 se traduc în limba germană Metamorfozele, iar poeţii de curte - Gottfned von Strassburg, Hartmann von Aue, Konrad von Wurzburg, etc. se referă adeseori la Ovidiu.

Poetul latin este prezent şi în arta medievală. Artiştii sunt familiarizaţi cu povestirile sale mitologice: episoade din aceste povestiri apar sculptate pe portalurile catedralei din Chartres, figurile lui Pyram şi Thisbeei se găsesc printre sculpturile catedralei din Basel de prin anul 1200, iar în cărţile de îndrumare a artiştilor se arata cum trebuie să fie pictaţi zeii evocaţi de Ovidiu. În 1497, apare la Veneţia o ediţie a Metaforelor cu ilustraţii, ilustraţii care i-au influenţat considerabil pe artiştii Italici, mai ales pe Mantegna şi Giorgione; dar prima ediţie ilustrată a acestei opere apare în 1484. la Bruges, inspirând temele lucrate în numeroasele tapiţerii ale manufacturilor din Arras.

Încheind Evul Mediu şi anunţând Renaşterea, Dante îl pune pe Ovidiu alături de Homer, îl citează - după Virgiliu - cel mai des, îi cunoaşte bine opera şi îl recomandă ca model de stil. Petrarca este şi el familiarizat cu opera poetului latin, îi împrumută multe episoade mitologice, povestea Dafnei îl obsedează prin asociaţia laurus - Laura, iar Trionfo d’Amore îi este sugerat de o elegie din Amores (I, 2). Reintroducând, cu Ameto, poezia pastorală în noua literatură europeană, Boccaccio datorează poetului din Sulmona multe reminiscenţe, aci ca şi în Fiammetta - pe lângă faptul că spiritul Decameronului aminteşte spiritul Amorurilor, în 1444 umanistul Aeneas Silvio Piccolomini, - viitorul papă Pius II - scrie un foarte popular roman de dragoste, Istoria celor doi îndrăgostiţi, puternic influenţat de Ovidiu, roman care, tradus curând şi în limba spaniolă, exercită în peninsula iberică o considerabilă influenţă,

De altfel, în Spania, încă din Evul Mediu poetul iubirii este mai preţuit ca poetul Metamorfozelor: romanul scris aici în limba latină şi în formă dramatizată, Pamphilus de Amore nu numai că aminteşte la fiecare pas de Arta iubirii, dar este chiar atribuit lui Ovidiu. Aceeaşi puternică influenţă o mărturiseşte şi populara Libro de Buen Amor a lui Juan de Ruiz (1330), sau culegerile lirice de Canciones din sec. XV, în timp ce figura celebră a Celestinei (1499) pare a fi o reluare a detestabilei codoaşe din Amores, (I, 8). O dată cu marii scriitori ai Renaşterii, influenţa lui Ovidiu este mai sensibilă. Cervantes îl citeşte, îl admiră si îi citează versurile. Lope  de Vega scrie câteva piese cu subiecte luate din Ovidiu. Calderón citeşte Metamorfozele (exemplarul, purtând semnătura autografa a marelui dramaturg, se află în ţara noastră); iar Lusiadele, capodopera celui mai mare poet portughez, Camoes, abundă în reminiscenţe ovidiene.

Plină de asemenea reminiscenţe este si Troius şi Cresida a marelui poet englez din sec. XIV, Chaucer, care în alte locuri din opera sa îşi exprimă admiraţia faţă de acest spiritual „discipol al Venerei”; de altminteri şi Dryden va remarca factura spirituală ovidiană a Poveştilor din Canterbury. După Chaucer, mai târziu, în sec. XVI, operele lui Ovidiu figurează în programele şcolilor engleze. Marlowe îl imită pe poetul latin în Hero şi Leandru, dar traducerea sa juxtaliniară a Amorurilor este arsă în piaţă din ordinul arhiepiscopului de Canterbury. Totuşi, Spenser continuă să ia din Ovidiu măcar descrieri alegorice. La Shakespeare, urmele poetului latin - deşi citit mai degrabă în traducere - se întâlnesc des. Subiectele amplelor poeme Necinstirea Lucreţiei şi Venus şi Adonis sunt luate din Faste şi Metamorfoze, în timp ce figura eroinei din Antoniu şi Cleopatra este inspirată de aceea a Didonei din Heroide ( VII ). Visul unei nopţi de vară este scrisă sub impresia lecturii unor episoade din Metamorfoze; şi în Furtuna se găsesc influenţe din poetul pe care Shakespeare îl citează de-a dreptul, în Chinurile zadarnice ale dragostei. Mai târziu Ben Jonson va readuce figura lui Ovidiu în satira comică Poetastrul. În fine, Milton, deşi cu vederi puritane, este totuşi familiarizat cu Arta iubirii; diferite momente din Paradisul pierdut sunt inspirate din Metamorfoze, a căror lectură o asculta cu predilecţie, alături de cea a poemelor homerice şi a tragediilor lui Euripide - după ce poetul îşi pierduse vederea.

În Franţa Renaşterii, Ovidiu devine poetul favorit al Pleiadei. Sub influenţa Tristiilor, Joachim du Bellay, poetul Regretelor, aspiră să devină l’Ovide frangais. În sonetele şi odele lui Ronsard este foarte sensibilă influenţa celui pe care poetul francez îl admira cel mai mult dintre toţi elegiacii latini. Mai târziu, Montaigne va recunoaşte că a descoperit plăcerea cititului datorită lecturii în original a Metamorfozelor încă de la vârsta de 8 ani! în acelaşi secol, Erasm din Rotterdam recomandă Heroidele ca un excelent exerciţiu epistolar şi în genere pe Ovidiu ca pe un maestru al exerciţiilor de retorică.

Influenţa lui Ovidiu este masivă şi în arta Renaşterii. Mari oameni ai Renaşterii îl cunosc. Leonardo da Vinci citeşte Metamorfozele, iar în biblioteca sa are o versiune italiană a Epistolelor lui Ovidiu. In arta timpului, prezenţa poetului latin este covârşitoare. Pe uşile de bronz ale catedralei Sf. Petru (1445) sunt sculptate 16 episoade cunoscute de artist (Filarete) din Metamorfoze - şi aceasta, cu mult înaintea primei tipărituri a respectivei opere (1471). Mai târziu - ne informează Vasari - scene inspirate din această sursă servesc chiar şi pentru decorarea lăzilor de zestre! Urmează seria nesfârşită a artiştilor Renaşterii sau barocului care tratează acum teme ovidiene: Donatello, Raffael, Tizian, Giorgionc, Michelangelo, Veronese, Tintoretto, Tiepolo, Bernini, Benvenuto Cellini, Guido Reni, Salvator Rosa... Brueghel cel Bătrân şi cel Tânăr, Dürer, Cranach, Jordaens, Velazquez, Rubens, Rcmbrandt... Poussin, Claude Lorrain, Lebrun, Boucher, Watteau... Dintre cele peste două sute de teme mitologice transmise posterităţii, de Metamorfoze, numai una, Răpirea Europei, de pildă, a fost tratată de cel puţin două sute cincizeci de artişti! Poate că opera artistică, de cea mai mare amploare dintre toate operele inspirate de Ovidiu, este seria de 112 picturi - majoritatea cu subiecte luate din Metamorfoze - cerute lui Rubens de către Filip IV al Spaniei. Pictori şi sculptori cu renume, ca Girardon sau Coysevox, vor împodobi castelele şi palatele - Fontainebleau, Luxembourg, Tuileries, Versailles, Sans-Souci, cu scene sau figuri din Metamorfoze; în fine, seria numeroşilor ilustratori ai lui Ovidiu începe încă din Evul Mediu, pentru ca, peste veacuri, Pablo Picasso să ilustreze, în 1931, o ediţie de lux în limba franceză, cu 30 de gravuri.

Nici muzica de operă nu se va sustrage influenţei lui Ovidiu. Prima încercare în domeniul operei, Apollo şi Daphne (1594), prezintă un libret inspirat din Metamorfoze, la fel ca şi a doua operă, Euridice (1600). Această bogată sursă ovidiană o vor exploata din plin în libretele operelor lor compozitori celebri la Lulli, Monteverdi sau Glück, iar în sec. al XVIII-lea, Handel, Gretry, Cherubini sau Rameau. Între timp, în Germania, Martin Opitz în Daphne (1629) se inspiră tot din Ovidiu, dând cel mai vechi text german de operă.

În marele secol al absolutismului monarhic francez, Ovidiu este poetul preţuit al saloanelor şi preceptor al iubirii mondene - ceea ce îi face pe doi poeţi burleşti, Richer şi D’Assoucy, să-1 trateze ca erou de parodie în opere de câte 35.000 de versuri. Mulţi dramaturgi ai epocii, printre care si fraţii Corneilie, îşi iau subiectele din Faste sau din Metamorfoze. In Povestirile sale, La Fontaine se inspiră de multe ori din Ovidiu. Moliere este îndrăgostit de Metamorfoze, carte nelipsită din odaia sa de culcare în anii bătrâneţii. Racine, care aflase în Heroide multe sugestii pentru caracterizarea personajelor sale feminine, în 1661 citeşte şi ad­notează toată opera lui Ovidiu, intenţionând chiar să scrie o tragedie al cărui personaj principal urma să fie poetul roman, în timpul acesta, austerul prelat Fenelon îl atacă pe Ovidiu (aşa cum făcuse, cu două veacuri înainte şi fanaticul Savonarola la Florenţa) - ceea ce nu împiedică, însă, ca, tot în acest secol, multe cărţi cu conţinut esenţialmente pios să poarte titluri inspirate de poetul păgân atât de detestat de oficialitatea catolică: Les Fastes de l’Eglise, L’Arte d’Amar Dio, sau De Arie Amandi Sanctam Mariam.

Prestigiul lui Ovidiu se mai menţine şi în „Secolul luminilor”’. În Franţa unui veac prin excelenţă raţionalist, lucid, inteligent, ironic şi preţuind galanteria sau aluzia picantă, poetul îşi găseşte numeroşi admiratori şi imitatori. Voltaire îl găseşte fermecător, Andre Chenier schiţează mitul răpirii Europei, iar Montesquieu dă Spiritului legilor un epigraf luat din Ovidiu.

În Anglia, la începutul sec. XVIII, Dryden recurge adeseori la citate în Fabulele sale; Congreve scrie Drumul lumii în spirit ovidian, iar tânărul Swift readuce într-o frumoasă adaptare pe Philemon şi Baucis. Figurile acestor doi bătrâni din Metamorfoze le evocă şi Goethe în finalul din Faust. De altfel Goethe îşi aminteşte adesea de Ovidiu în Elegiile romane, iar în jurnalele sale menţionează că reciteşte mereu opera capitală a poetului latin.

În secolul romanticilor influenţa lui Ovidiu începe să scadă, printre altele pentru că prestigiul culturii clasice însăşi era de mult în declin. Limba latină nu mai este „o limbă internaţionala” a intelectualilor. Studiul literaturii greceşti se intensifică în detrimentul celei latine. Puritanismului burghez al secolelor anterioare îi vine acum în ajutor curentul de exaltare a creştinismului, inaugurat de Chateaubriand; totuşi, autorul Martirilor nu se poate reţine să nu dedice o sentimentală pagină ilustrului autor al Metamorfozelor, deci unui mare reprezentant al „geniului păgânismului”. Romantis­mul popular nu-l descoperă încă pe poetul Fastelor, în fine, progresul tehnicii romanului şi excepţionala sa dezvoltare vor depăşi covârşitor pe maestrul latin al subtilei analize psihologice. Poate că cel mai cald omagiu i-l aduce acum - singur dintre marii poeţi moderni - Puşkin (Către Ovidiu). Încolo, câţiva poeţi romantici îşi mai amintesc ocazional de el. Byron îi mărturiseşte simpatia, în Don Juan sau în Beppo. Shelley, Morris, Swinburne mai împrumută câte un episod din Metamorfoze (respectiv în Arethitsa, Paradisul pământesc, Atalanta). Lamartine îl citează, dar îi este cunoscut mai degrabă prin intermediul lui Petrarca sau Parny. Victor Hugo ambiţionează să-1 egaleze în facilitatea versificării, chiar dă unei ode un epigraf luat din Ovidiu, dar îl consideră prea clasic si prea frivol.

În domeniul artelor, Ovidiu îl inspiră pe sculptorul Puget, în timp ce pictorul Delacroix îi aduce un frumos omagiu, reprezentându-1 în patru tablouri, dintre care Ovidiu la sciţi este comentat cu multă căldură de Baudelaire.

Dacă în memoria colectivă a urmaşilor acelor băştinaşi geţi care arătaseră respect şi prietenie poetului exilat printre ei amintirea lui Ovidiu nu a fost permanentă (fapt care, de altfel, niciodată nu se va putea afirma cu certitudine), în schimb în ultimele trei-patru secole cel puţin această prezenţă este atestată de tradiţii, de basme sau de toponimie. Poporul nostru vorbeşte despre Turnul lui Ovidiu, despre Insula lui Ovidiu, sau despre Lacul Ovidiului (ultima denumire figurând chiar într-un dicţionar geografic din sec. XVI).

Elocvent e faptul că prima traducere în limba română a unui text latin este traducerea unui text din Ovidiu (şapte versuri, într-o culegere de sentinţe, publicată de un sas la Sibiu în 1679). Primul traducător şi imitator român al lui Ovidiu este cronicarul Miron Costin, care traduce doar patru versuri din Pontice şi unul din Faste, dar în a cărui poemă Viaţa lumii se pot identifica multe motive ovidiene. Tot atât de bine îl cunoaşte pe Ovidiu şi Dimitrie Cantemir, care de asemenea traduce patru versuri, insistând în Hronic şi în Descrierea Moldovei asupra vieţii poetului. Cronicarul Nicolae Costin traduce pasaje din Metamorfoze, pentru ca, în 1803, Vasile Aron să traducă în versuri şapte legende din opera capitală a lui Ovidiu, iar în 1807 să publice două prelucrări. Din Metamorfoze mai traduc şi Ioan Barac, Timotei Cipariu si Costache Conachi, în prima jumătate a veacului trecut, iar din elegiile exilului, B. P. Haşdeu şi St. Vârgolici. Arta iubirii apare în româneşte în 1890 la Focşani, părţi traduse din Faste sunt publicate încă din 1895, iar din Amoruri, în 1897. Reminiscenţe ovidiene se percep si în Ţiganiada lui I. Budai Deleanu. Vieţii şi operei lui Ovidiu îi dedică versuri sau articole Vasile Aron, Gh. Asachi (1836) şi Haşdeu (1872-3). Eminescu, după ce tradusese celebrele versuri din’ Triste (I, 9).

"Până vei fi fericit număra-vei amici o mulţime, Cum se vor întuneca vremile, singur rămâi".

Traduce fragmente din poezia lui Puşkin Către Ovidiu. Viaţa poetului latin îl impresionase profund, iar din opera lui - una din lecturile sale preferate - Eminescu ar fi voit să traducă mai mult. Drama Ovidiu a lui V. Alecsandri (urmată de alte trei, cu acelaşi . titlu, de Nicolae Iorga, Gr. Sălceanu şi G. Scherg în limba germană) este tradusă şi prelucrată de autor în limba franceză, sub formă de libret, pe care Ch. Gounod intenţiona să compună muzica unei opere.

În domeniul artelor plastice, statuii Iui Ovidiu din Constanţa (1887), operă a sculptorului italian Ettore Ferrari - copie a celei din centrul Sulmonei - îi vor urma busturile lui Ion Georgescu şi Comeliu Medrea (sau, în pictură, portretul datorat lui N. Vermont). - Mai fertil va fi câmpul erudiţiei şi al traducerilor, în care se vor impune cu autoritate îndeosebi contribuţiile lui D. Marin, N. I. Herescu si N. Lascu; sau - printre traducătorii, cu totul remarcabili, din ultimul secol, - T. A. Naum (Scrisori din exil), St. Bezdechi (Tristia) şi autorii celor trei diverse versiuni ale Metamorfozelor (M. Valeria Petrescu, Ion Florescu, David Popescu).

La fel ca peste tot în lume, şi aici, în a doua sa patrie, credinţa sa fermă se va adeveri, statornic:

Şi totuşi a mea faimă prin veacuri va trăi!

                        Acad. prof. univ. dr. Ovidiu Drimba