|
|
Moto:
„Şi totuşi, a mea faimă
prin
veacuri va trăi”
Tristia,
III
,
7,50
Într-adevăr,
care poet al lumii greco-romane a fost, alături de Homer, atât
de stăruitor prezent în cultura europeană de-a lungul
veacurilor?
Ovidiu
cunoaşte din plin gloria, încă în viaţă fiind.
Contemporanii nu-1 uită nici în anii exilului în îndepărtatul
Tomis. Scriitorii şi publicul din epoca imperială îl
onorează la fel ca pe Virgiliu. Marţial îl recunoaşte
ca poet favorit, Lucan îl citează cu elogii, dramaturgul
Seneca este influenţat de el, Seneca Retorul îi laudă
ingeniozitatea, iar severul Quintilian îi recunoaşte totuşi
multe calităţi. Staţiu, Ausoniu, Probus, Sidon
Apolinariu, toţi vorbesc cu admiraţie despre Ovidiu. |
|
În
Evul Mediu timpuriu operele sale se întâlnesc des în cataloagele mănăstirilor,
şcolarii fac sârguincios rezumate din Metamorfoze şi îl
înţeleg pe acest poet mai uşor decât pe alţi poeţi
latini. Dar adevărata „eră ovidiană” începe din sec.
XI-X1I. Ovidiu devine maestrul tinerilor poeţi şi poetul favorit
al goliarzilor: în parodiile lor satirice, „clericii vaganţi” -
aceşti studenţi care cutreieră ţara şi universităţile
- îl cinstesc ca pe un doctor egregius şi îl citesc cu
pasiune. Alţii îl tratează ca pe un autor de alegorii si îi
atribuie intenţii moralizatoare: Ovide moralisé cuprinde
70.000 de rânduri, în Roman de la Rose influenţa lui Ovidiu
este sensibilă în peste 200 de versuri, iar călugărul
Bertrand Ginesse copiază Remedia amoris - „întru mărirea
şi slava sfintei Fecioare Măria”! În curţile senioriale,
unde trubadurii şi publicul lor mai rafinat apreciază acum
frumuseţea vieţii şi a spiritului, compoziţia retorică
şi poanta uşor satirică, Ovidiu este în mare cinste.
Elegii din Amores prefigurează genuri cultivate acum de poeţii
provensali - serenada, aubada, tensonul - şi Bernard de Ventadour,
Arnaut de Mareuil, Guillem de Capestang, Rigaud de Barbezieux şi mulţi
alţii îl citează des pe maestrul antic care, asemenea lor.
considerase iubirea ca o ştiinţă şi ca o artă. În
nordul Franţei, truverii îl cinstesc de asemenea mai mult decât pe
Virgiliu. In Roman de Troie, Benoit de Sainte-Maure povesteşte
adesea episoade din Metamorfoze, ca şi Mărie de France
sau Guillaume de Machaut; iar Chrestien de Troyes îşi începe
cariera printr-o traducere a aceleiaşi opere, precum şi a Artei
iubirii. Autoritatea lui Ovidiu se extinde si asupra cazuisticii
sentimentale a romanului curtean din Germania şi a liricii Minnesängerilor.
Încă din sec. a! X-lea scriitoarea şi rigorista călugăriţă
Hrotsvitha cunoştea Ars amatoria, în 1210 se traduc în limba
germană Metamorfozele, iar poeţii de curte - Gottfned von
Strassburg, Hartmann von Aue, Konrad von Wurzburg, etc. se referă
adeseori la Ovidiu.
Poetul
latin este prezent şi în arta medievală. Artiştii sunt
familiarizaţi cu povestirile sale mitologice: episoade din aceste
povestiri apar sculptate pe portalurile catedralei din Chartres, figurile
lui Pyram şi Thisbeei se găsesc printre sculpturile catedralei
din Basel de prin anul 1200, iar în cărţile de îndrumare a
artiştilor se arata cum trebuie să fie pictaţi zeii evocaţi
de Ovidiu. În 1497, apare la Veneţia o ediţie a Metaforelor cu
ilustraţii, ilustraţii care i-au influenţat considerabil pe
artiştii Italici, mai ales pe Mantegna şi Giorgione; dar prima
ediţie ilustrată a acestei opere apare în 1484. la Bruges,
inspirând temele lucrate în numeroasele tapiţerii ale
manufacturilor din Arras.
Încheind
Evul Mediu şi anunţând Renaşterea, Dante îl pune pe
Ovidiu alături de Homer, îl citează - după Virgiliu - cel
mai des, îi cunoaşte bine opera şi îl recomandă ca model
de stil. Petrarca este şi el familiarizat cu opera poetului latin, îi
împrumută multe episoade mitologice, povestea Dafnei îl obsedează
prin asociaţia laurus - Laura, iar Trionfo d’Amore îi
este sugerat de o elegie din Amores (I, 2). Reintroducând, cu Ameto,
poezia pastorală în noua literatură europeană,
Boccaccio datorează poetului din Sulmona multe reminiscenţe, aci
ca şi în Fiammetta - pe lângă faptul că spiritul Decameronului
aminteşte spiritul Amorurilor, în 1444 umanistul Aeneas
Silvio Piccolomini, - viitorul papă Pius II - scrie un foarte popular
roman de dragoste, Istoria celor doi îndrăgostiţi, puternic
influenţat de Ovidiu, roman care, tradus curând şi în limba
spaniolă, exercită în peninsula iberică o considerabilă
influenţă,
De
altfel, în Spania, încă din Evul Mediu poetul iubirii este mai preţuit
ca poetul Metamorfozelor: romanul scris aici în limba latină
şi în formă dramatizată, Pamphilus de Amore nu
numai că aminteşte la fiecare pas de Arta iubirii, dar
este chiar atribuit lui Ovidiu. Aceeaşi puternică influenţă
o mărturiseşte şi populara Libro de Buen Amor a lui
Juan de Ruiz (1330), sau culegerile lirice de Canciones din sec. XV,
în timp ce figura celebră a Celestinei (1499) pare a fi o
reluare a detestabilei codoaşe din Amores, (I, 8). O dată
cu marii scriitori ai Renaşterii, influenţa lui Ovidiu este mai
sensibilă. Cervantes îl citeşte, îl admiră si îi citează
versurile. Lope de Vega scrie
câteva piese cu subiecte luate din Ovidiu. Calderón citeşte Metamorfozele
(exemplarul, purtând semnătura autografa a marelui dramaturg, se
află în ţara noastră); iar Lusiadele, capodopera
celui mai mare poet portughez, Camoes, abundă în reminiscenţe
ovidiene.
Plină
de asemenea reminiscenţe este si Troius şi Cresida a
marelui poet englez din sec. XIV, Chaucer, care în alte locuri din opera
sa îşi exprimă admiraţia faţă de acest spiritual
„discipol al Venerei”; de altminteri şi Dryden va remarca factura
spirituală ovidiană a Poveştilor din Canterbury. După
Chaucer, mai târziu, în sec. XVI, operele lui Ovidiu figurează în
programele şcolilor engleze. Marlowe îl imită pe poetul latin
în Hero şi Leandru, dar traducerea sa juxtaliniară a Amorurilor
este arsă în piaţă din ordinul arhiepiscopului de
Canterbury. Totuşi, Spenser continuă să ia din Ovidiu măcar
descrieri alegorice. La Shakespeare, urmele poetului latin - deşi
citit mai degrabă în traducere - se întâlnesc des. Subiectele
amplelor poeme Necinstirea Lucreţiei şi Venus şi
Adonis sunt luate din Faste şi Metamorfoze, în
timp ce figura eroinei din Antoniu şi Cleopatra este inspirată
de aceea a Didonei din Heroide (
VII
). Visul unei nopţi
de vară este scrisă sub impresia lecturii unor episoade din Metamorfoze;
şi în Furtuna se găsesc influenţe din poetul pe
care Shakespeare îl citează de-a dreptul, în Chinurile zadarnice
ale dragostei. Mai târziu Ben Jonson va readuce figura lui Ovidiu în
satira comică Poetastrul. În fine, Milton, deşi cu
vederi puritane, este totuşi familiarizat cu Arta iubirii; diferite
momente din Paradisul pierdut sunt inspirate din Metamorfoze, a
căror lectură o asculta cu predilecţie, alături de cea
a poemelor homerice şi a tragediilor lui Euripide - după ce
poetul îşi pierduse vederea.
În
Franţa Renaşterii, Ovidiu devine poetul favorit al Pleiadei. Sub
influenţa Tristiilor, Joachim du Bellay, poetul Regretelor,
aspiră să devină l’Ovide frangais. În
sonetele şi odele lui Ronsard este foarte sensibilă influenţa
celui pe care poetul francez îl admira cel mai mult dintre toţi
elegiacii latini. Mai târziu, Montaigne va recunoaşte că a
descoperit plăcerea cititului datorită lecturii în original a Metamorfozelor
încă de la vârsta de 8 ani! în acelaşi secol, Erasm din
Rotterdam recomandă Heroidele ca un excelent exerciţiu
epistolar şi în genere pe Ovidiu ca pe un maestru al exerciţiilor
de retorică.
Influenţa
lui Ovidiu este masivă şi în arta Renaşterii. Mari oameni
ai Renaşterii îl cunosc. Leonardo da Vinci citeşte Metamorfozele,
iar în biblioteca sa are o versiune italiană a Epistolelor
lui Ovidiu. In arta timpului, prezenţa poetului latin este covârşitoare.
Pe uşile de bronz ale catedralei Sf. Petru (1445) sunt sculptate 16
episoade cunoscute de artist (Filarete) din Metamorfoze - şi
aceasta, cu mult înaintea primei tipărituri a respectivei opere
(1471). Mai târziu - ne informează Vasari - scene inspirate din
această sursă servesc chiar şi pentru decorarea lăzilor
de zestre! Urmează seria nesfârşită a artiştilor Renaşterii
sau barocului care tratează acum teme ovidiene: Donatello, Raffael,
Tizian, Giorgionc, Michelangelo, Veronese, Tintoretto, Tiepolo, Bernini,
Benvenuto Cellini, Guido Reni, Salvator Rosa... Brueghel cel Bătrân
şi cel Tânăr, Dürer, Cranach, Jordaens, Velazquez, Rubens,
Rcmbrandt... Poussin, Claude Lorrain, Lebrun, Boucher, Watteau... Dintre
cele peste două sute de teme mitologice transmise posterităţii,
de Metamorfoze, numai una, Răpirea Europei, de pildă,
a fost tratată de cel puţin două sute cincizeci de artişti!
Poate că opera artistică, de cea mai mare amploare dintre toate
operele inspirate de Ovidiu, este seria de 112 picturi - majoritatea cu
subiecte luate din Metamorfoze - cerute lui Rubens de către
Filip IV al Spaniei. Pictori şi sculptori cu renume, ca Girardon sau
Coysevox, vor împodobi castelele şi palatele - Fontainebleau,
Luxembourg, Tuileries, Versailles, Sans-Souci, cu scene sau figuri din Metamorfoze;
în fine, seria numeroşilor ilustratori ai lui Ovidiu începe încă
din Evul Mediu, pentru ca, peste veacuri, Pablo Picasso să ilustreze,
în 1931, o ediţie de lux în limba franceză, cu 30 de gravuri.
Nici
muzica de operă nu se va sustrage influenţei lui Ovidiu. Prima
încercare în domeniul operei, Apollo şi Daphne (1594),
prezintă un libret inspirat din Metamorfoze, la fel ca şi
a doua operă, Euridice (1600). Această bogată sursă
ovidiană o vor exploata din plin în libretele operelor lor
compozitori celebri la Lulli, Monteverdi sau Glück, iar în sec. al
XVIII-lea, Handel, Gretry, Cherubini sau Rameau. Între timp, în
Germania, Martin Opitz în Daphne (1629) se inspiră tot din
Ovidiu, dând cel mai vechi text german de operă.
În
marele secol al absolutismului monarhic francez, Ovidiu este poetul preţuit
al saloanelor şi preceptor al iubirii mondene - ceea ce îi face pe
doi poeţi burleşti, Richer şi D’Assoucy, să-1
trateze ca erou de parodie în opere de câte 35.000 de versuri. Mulţi
dramaturgi ai epocii, printre care si fraţii Corneilie, îşi iau
subiectele din Faste sau din Metamorfoze. In Povestirile sale,
La Fontaine se inspiră de multe ori din Ovidiu. Moliere este îndrăgostit
de Metamorfoze, carte nelipsită din odaia sa de culcare în
anii bătrâneţii. Racine, care aflase în Heroide multe
sugestii pentru caracterizarea personajelor sale feminine, în 1661 citeşte
şi adnotează toată opera lui Ovidiu, intenţionând
chiar să scrie o tragedie al cărui personaj principal urma să
fie poetul roman, în timpul acesta, austerul prelat Fenelon îl atacă
pe Ovidiu (aşa cum făcuse, cu două veacuri înainte şi
fanaticul Savonarola la Florenţa) - ceea ce nu împiedică, însă,
ca, tot în acest secol, multe cărţi cu conţinut esenţialmente
pios să poarte titluri inspirate de poetul păgân atât de
detestat de oficialitatea catolică: Les Fastes de l’Eglise,
L’Arte d’Amar Dio, sau De Arie Amandi Sanctam Mariam.
Prestigiul
lui Ovidiu se mai menţine şi în „Secolul luminilor”’. În
Franţa unui veac prin excelenţă raţionalist, lucid,
inteligent, ironic şi preţuind galanteria sau aluzia picantă,
poetul îşi găseşte numeroşi admiratori şi
imitatori. Voltaire îl găseşte fermecător, Andre Chenier
schiţează mitul răpirii Europei, iar Montesquieu dă Spiritului
legilor un epigraf luat din Ovidiu.
În
Anglia, la începutul sec. XVIII, Dryden recurge adeseori la citate în Fabulele
sale; Congreve scrie Drumul lumii în spirit ovidian, iar tânărul
Swift readuce într-o frumoasă adaptare pe Philemon şi Baucis.
Figurile acestor doi bătrâni din Metamorfoze le evocă
şi Goethe în finalul din Faust. De altfel Goethe îşi
aminteşte adesea de Ovidiu în Elegiile romane, iar în
jurnalele sale menţionează că reciteşte mereu opera
capitală a poetului latin.
În
secolul romanticilor influenţa lui Ovidiu începe să scadă,
printre altele pentru că prestigiul culturii clasice însăşi
era de mult în declin. Limba latină nu mai este „o limbă
internaţionala” a intelectualilor. Studiul literaturii greceşti
se intensifică în detrimentul celei latine. Puritanismului burghez
al secolelor anterioare îi vine acum în ajutor curentul de exaltare a
creştinismului, inaugurat de Chateaubriand; totuşi, autorul Martirilor
nu se poate reţine să nu dedice o sentimentală pagină
ilustrului autor al Metamorfozelor, deci unui mare reprezentant al
„geniului păgânismului”. Romantismul popular nu-l descoperă
încă pe poetul Fastelor, în fine, progresul tehnicii
romanului şi excepţionala sa dezvoltare vor depăşi covârşitor
pe maestrul latin al subtilei analize psihologice. Poate că cel mai
cald omagiu i-l aduce acum - singur dintre marii poeţi moderni - Puşkin
(Către Ovidiu). Încolo, câţiva poeţi romantici îşi
mai amintesc ocazional de el. Byron îi mărturiseşte simpatia,
în Don Juan sau în Beppo. Shelley, Morris, Swinburne mai
împrumută câte un episod din Metamorfoze (respectiv în Arethitsa,
Paradisul pământesc, Atalanta). Lamartine îl citează, dar
îi este cunoscut mai degrabă prin intermediul lui Petrarca sau Parny.
Victor Hugo ambiţionează să-1 egaleze în facilitatea
versificării, chiar dă unei ode un epigraf luat din Ovidiu, dar
îl consideră prea clasic si prea frivol.
În
domeniul artelor, Ovidiu îl inspiră pe sculptorul Puget, în timp ce
pictorul Delacroix îi aduce un frumos omagiu, reprezentându-1 în patru
tablouri, dintre care Ovidiu la sciţi este comentat cu multă
căldură de Baudelaire.
Dacă
în memoria colectivă a urmaşilor acelor băştinaşi
geţi care arătaseră respect şi prietenie poetului
exilat printre ei amintirea lui Ovidiu nu a fost permanentă (fapt
care, de altfel, niciodată nu se va putea afirma cu certitudine), în
schimb în ultimele trei-patru secole cel puţin această prezenţă
este atestată de tradiţii, de basme sau de toponimie. Poporul
nostru vorbeşte despre Turnul lui Ovidiu, despre Insula lui
Ovidiu, sau despre Lacul Ovidiului (ultima denumire figurând
chiar într-un dicţionar geografic din sec. XVI).
Elocvent
e faptul că prima traducere în limba română a unui text latin
este traducerea unui text din Ovidiu (şapte versuri, într-o culegere
de sentinţe, publicată de un sas la Sibiu în 1679). Primul
traducător şi imitator român al lui Ovidiu este cronicarul
Miron Costin, care traduce doar patru versuri din Pontice şi
unul din Faste, dar în a cărui poemă Viaţa lumii
se pot identifica multe motive ovidiene. Tot atât de bine îl cunoaşte
pe Ovidiu şi Dimitrie Cantemir, care de asemenea traduce patru
versuri, insistând în Hronic şi în Descrierea Moldovei asupra
vieţii poetului. Cronicarul Nicolae Costin traduce pasaje din Metamorfoze,
pentru ca, în 1803, Vasile Aron să traducă în versuri
şapte legende din opera capitală a lui Ovidiu, iar în 1807 să
publice două prelucrări. Din Metamorfoze mai traduc
şi Ioan Barac, Timotei Cipariu si Costache Conachi, în prima jumătate
a veacului trecut, iar din elegiile exilului, B. P. Haşdeu şi
St. Vârgolici. Arta iubirii apare în româneşte în 1890 la
Focşani, părţi traduse din Faste sunt publicate încă
din 1895, iar din Amoruri, în 1897. Reminiscenţe ovidiene se
percep si în Ţiganiada lui I. Budai Deleanu. Vieţii
şi operei lui Ovidiu îi dedică versuri sau articole Vasile Aron,
Gh. Asachi (1836) şi Haşdeu (1872-3). Eminescu, după ce
tradusese celebrele versuri din’ Triste (I, 9).
"Până
vei fi fericit număra-vei amici o mulţime, Cum se vor întuneca
vremile, singur rămâi".
Traduce
fragmente din poezia lui Puşkin Către Ovidiu. Viaţa
poetului latin îl impresionase profund, iar din opera lui - una din
lecturile sale preferate - Eminescu ar fi voit să traducă mai
mult. Drama Ovidiu a lui V. Alecsandri (urmată de alte trei,
cu acelaşi . titlu, de Nicolae Iorga, Gr. Sălceanu şi G.
Scherg în limba germană) este tradusă şi prelucrată
de autor în limba franceză, sub formă de libret, pe care Ch.
Gounod intenţiona să compună muzica unei opere.
În
domeniul artelor plastice, statuii Iui Ovidiu din Constanţa (1887),
operă a sculptorului italian Ettore Ferrari - copie a celei din
centrul Sulmonei - îi vor urma busturile lui Ion Georgescu şi
Comeliu Medrea (sau, în pictură, portretul datorat lui N. Vermont).
- Mai fertil va fi câmpul erudiţiei şi al traducerilor, în
care se vor impune cu autoritate îndeosebi contribuţiile lui D.
Marin, N. I. Herescu si N. Lascu; sau - printre traducătorii, cu
totul remarcabili, din ultimul secol, - T. A. Naum (Scrisori din exil),
St. Bezdechi (Tristia) şi autorii celor trei diverse
versiuni ale Metamorfozelor (M. Valeria Petrescu, Ion Florescu,
David Popescu).
La
fel ca peste tot în lume, şi aici, în a doua sa patrie, credinţa
sa fermă se va adeveri, statornic:
Şi
totuşi a mea faimă prin veacuri va trăi!
Acad. prof. univ. dr. Ovidiu
Drimba
|
|
