Pictorul moţilor şi mocanilor de pe Ampoi, Sava Albescu s-a născut în 26 octombrie 1883, la Boiţa, judeţul Sibiu, dintr-o familie de ţărani modeşti, într-un moment în care lupta naţională a românilor din Transilvania va culmina cu mişcarea memorandistă din anul 1890.

Talentul pentru pictură cu care era înzestrat, l-au determinat, încă din primii ani de şcoală, să urmărească cu tenacitate descifrarea acestei arte şi să o cunoască în profunzime, în pofida unor ocupaţii impuse de condiţiile precare de existenţă, într-o societate aflată la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

La vârsta de 15 ani pleacă la Bucureşti, unde lucrează într-un atelier de pictură, ca ucenic la un patron, care, mulţumit de munca elevului său, îl şi salarizează cu o sumă modestă. Neşansa face ca proprietarul atelierului să moară, iar tânărul Albescu să se întoarcă în satul său natal.

Nu stă acasă, ci pleacă la Sibiu, unde lucrează, de asemenea într-un atelier de pictură, timp de 3 ani, realizând tablouri la comandă, dar nu reuşeşte să strângă banii necesari unei călătorii de studii, la Paris, capitala artei moderne de atunci.

Citeşte într-un ziar al vremii despre succesul unei expoziţii de pictură de la Brăila şi se duce acolo. Descurajat şi lipsit de mijloace de existenţă trecea printre hamalii din port care îi priveau şi admirau schiţele şi tablourile cu mult interes, sfătuindu-l să facă tablouri după fotografii de familie.

Între anii 1905-1906, îl întâlnim, rând pe rând, la Sibiu, Sighişoara, Alba Iulia, Arad lucrând pentru a strânge bani în vederea plecării în apus.

În anul 1907 avea adunaţi banii necesari călătoriei de studii la Paris, însă evenimentele anului şi lipsa paşaportului îl face să se întoarcă în Transilvania, unde nu stă mult.

Revine din nou la Bucureşti, unde, printr-un concurs de împrejurări, ajunge la ministrul învăţământului public, Spiru Haret, căruia îi mărturiseşte gândurile şi necazurile avute, de la care obţine o comandă de patru tablouri.

Se reîntoarce în Transilvania, cutreierând diferite oraşe şi reuşeşte să vândă tablouri, obţinând banii necesari călătoriei de studii la Paris.

În toamna anului 1910 ajunge la Paris şi se stabileşte în Cartierul Latin, integrându-se rapid în rândul studenţimii române.

Paralel cu lecţiile din atelierul maestrului Francois Flaming, vizitează muzeele marii metropole, execută copii după capodoperele marilor pictori, realizează lucrări proprii, mai ales portrete, urmare a lungilor sale călătorii prin oraşele şi satele Franţei.

Are şansa să primească o comandă de un portret de la soţia doctorului Bogdat, lucrare ce i-a fost admisă la Salonul Oficial de pictură din anul 1912, pentru ca în anii următori, 1913, 1914 să fie admis cu alte tablouri, la acelaşi Salon Oficial de pictură.

De acum are posibilitatea să plece în afara Franţei, în Belgia, Olanda, Italia, Germania, vizitând expoziţii de pictură ale marilor artişti ai lumii.

În vara anului 1914 se întoarce în ţară, dar nu în Transilvania, pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară. Se stabileşte la Tg. Jiu, unde lucrează tablouri.

La intrarea României în război, în 1916, se înscrie voluntar în armata română, dar la intervenţia gazdei sale este mobilizat la Cartierul General al Armatei, unde lucrează tablouri, reprezentând scene de luptă, ostaşi răniţi, prizonieri, surori de spital etc.

După unirea Transilvaniei cu România s-a stabilit în Ardeal iar în anul 1919 s-a căsătorit în localitatea Feneş, cu fiica notarului public de la Ighiu, frumoasa Elvira Jurca, care a moştenit proprietăţi agricole şi o casă, unde va trăi până la moarte.

După stabilirea la Feneş, izvorul de inspiraţie al pictorului au fost moţii şi mocanii, cu vrednicii lor conducători – Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu – moţi pe care zilnic îi vedea, în căruţele cu coviltir, în drum spre „ţară” cu cercuri şi cu ciubară şi cu care se întreţinea des, privind modul lor de viaţă, pe care i-a imortalizat pe pânzele sale: „A plecat moţul la ţară cu cercuri şi cu ciubară”, „Ruga moţului”, „Cap de moţ”, etc.

În anul 1924 deschide prima sa expoziţie la Palatul ASTRA din Sibiu, apoi la Cluj, Sighişoara, Alba Iulia, având mare succes.

În 1941, Sava Albescu, expune zeci de tablouri la Bucureşti, la sala „ARO” (Patria) dar rebeliunea legionară îi devastează expoziţia.

În 1943, expune din nou în acelaşi loc, dar un incendiu devastator îi distruge 83 de tablouri.

Se retrage la Feneş, unde continuă să lucreze în atelierul său, deplasându-se şi la Sibiu, unde avea un atelier, închiriat într-o sală a Şcolii normale de învăţători şi execută lucrări la comandă.

Aici, la Feneş, va cunoaşte îndeaproape viaţa locuitorilor din Munţii Apuseni şi o istorie multiseculară, sursa principală a creaţiei sale. Eroii, conducători ai luptei poporului român pentru dreptate socială şi libertate naţională – Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu au exercitat o influenţă profundă asupra sa.

În anul 1936 se mărturisea unui prieten spunând: „Mă pregătesc de lucru. Sunt în ajunul de a începe una din cele mai strălucite pânze a vieţii mele, la care mă gândesc de aproape 30 de ani. Drama de la 1784-1785 a fost pentru mine cel mai puternic izvor de inspiraţie artistică”.

În această profesiune de credinţă realizează pictorul numeroase tablouri având ca subiect capii răscoalei de la 1784 a revoluţiei de la 1848 şi împreună cu ei alte figuri proeminente ale istoriei noastre naţionale: Decebal, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, N. Bălcescu, sau feţe bisericeşti ca Mitropolitul Andrei Şaguna.

Cu multă originalitate şi prospeţime sunt redate figurile moţilor, tablouri care reliefează chipul aspru, dârzenia şi nobleţea sufletească a omului din popor.

De o deosebită semnificaţie în acest sens sunt creaţiile: „A plecat moţul la ţară cu cercuri şi cu ciubară”, „Ruga moţului”, de care ochiul vizitatorului cu greu se poate desprinde.

Sunt redate, la fel, ţărăncuţele cu furca în brâu, interioare de case ţărăneşti de la Feneş, ţărani vânjoşi venind de la munca câmpului cu uneltele în spate, portrete de mineri, de o expresivitate rar întâlnită, flăcăiandri plini de vlagă, soldaţi cu privirea obosită, pe a căror feţe citeşti oboseala miilor de kilometri bătătoriţi pe jos, fetişcane pline de viaţă cu basma pe cap, surori de spital, cu priviri nobile înţelegătoare, moşnegi rezemându-se în toiag etc.

Pictorului Sava Albescu i-au plăcut culorile vii, tablourile luminoase, portretele expresive, caracterele pregnante, atitudinile hotărâte, dârze, iar gingăşia sentimentelor reliefându-se prin ţinuta demnă şi impunătoare, în general, blândă, binevoitoare.

Horea, Cloşca şi Crişan sunt mai mult revendicativi decât rebeli, mai mult gânditori decât luptători, martiri şi nu războinici îngâmfaţi.

Avram Iancu este avocatul cu pistol la brâu, frumos, calm, ca la o conferinţă de bunăînţelegere şi nu un tribun sever în faţa legiunilor sale.

Atât pânzele, cât şi cartoanele sale au pregnant specificul „albescian”, scoţând în evidenţa frumuseţea tipului daco-roman, cu feţe sănătoase, fruntea lată, nasul acvilin şi privirile senine.

Îl încântă, în mod deosebit natura. Iubea florile şi de aceea în naturile statice ale sale este izbitoare meticulozitatea cu care redă, în contur, umbre, lumină, culori, arta lui reprezentând un adevărat limbaj al florilor.

Cu întreaga lui operă minunată cu succesele obţinute la diferite expoziţii organizate, Sava Albescu a rămas sufleteşte şi trupeşte legat de glia strămoşească din care s-a plămădit.

A rămas până la moarte acelaşi român dârz, senin şi stăruitor, simţit, legat şi îndatorat faţă de ţărănimea din rândul căreia au răsărit la timpuri de restrişte eroi ca Horea, Cloşca , Crişan, Avram Iancu şi tribunii săi, luptători pentru dezrobirea neamului. Am avut fericita ocazie să cunosc şi să îndrăgesc pe acest mare artist al penelului în ultimii săi ani de viaţă, când totuşi mai lucra, dar cu forţe slăbite, în atelierul din satul Feneş, redând o lume căreia îi aparţinea cu întreaga fiinţă. Trece în cele veşnice la 27 dec. 1957, după o viaţă care şi-a consacrat-o, după puterile sale, slujirii poporului din mijlocul căruia s-a ridicat.

Amintirea pictorului Albescu se păstrează cu sfinţenie în atelierul său, prin lucrări expuse, aşa cum le avea în timpul vieţii, prin bastoanele de călătorie, pălăriile cu boruri largi, biblioteca sa bogată, prin cavalul şi fluierul ce le-a purtat în călătoriile sale în străinătate şi din care cânta doine de dor pentru ţara lui iubită, şi prin cuvintele frumoase la adresa lui, ale tuturor celor care l-au cunoscut.

Prof. Traian Domşa