România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

SITUAŢIA SOCIAL-ECONOMICĂ PE MELEAGURILE Albei

înainte şi după 1 Decembrie 1918 (până în anul 1941)

      Judeţul Alba, datorită aşezării geografice, a formei teritoriale-administrative, dar mai ales a evenimentelor istorice petrecute în decursul istoriei bimilenare, poate fi considerat inima României.

Meleagurile Albei, reprezintă una dintre cele mai vechi vetre a neamului românesc, iar dovezile de existenţă şi continuitate sunt copleşitoare. Apulumul (Alba Iulia) s-a dezvoltat începând cu sec. II- III , aşa cum afirmă istoricul Mircea Dogaru, pe două direcţii:

A.   Centru politico-militar, administrativ şi religios în jurul castrului devenit în 118 reşedinţă a guvernatorului Daciei Superioare; capitala Daciei Apulensis în anul 124 iar în anul 168 capitala tuturor Daciilor şi reşedinţa guvernatorului celor trei Dacii.

B.   Centru meşteşugăresc şi comercial, port la Mureş, dezvoltat în paralel, în cartierul Partoş de astăzi devenit sub Septimius Severus (193-211) Municipium Septimium Apulense apoi Colonia Nova Apulense. Apulumul fiind aşezat la intrarea la bogăţiile Apusenilor a ajuns foarte întins, bogat, puternic şi cel mai important oraş roman din nordul Dunării, atribuindu-i-se şi numele de Chrysopolis - Oraşul de Aur, ca emblemă a Daciei Felix.

Alba a fost capitala fixată de Iuliu, întemeietorul primei ţări româneşti de sine-stătătoare - Valachia Tran-Siuana între Carpaţii Orientali şi Tisa, realeasă de către Mihai Viteazul (1593-1601) ca domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, întărită în credinţa strămoşască a neamului românesc şi prin construirea unei noi clădiri a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului, devenită şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului, iar realizarea României Mari, la 1 Dec. 1918 la Alba Iulia a reprezentat apogeul şi dorinţa fierbinte, a tuturor românilor.

Ca un paradox al destinului (incredibil la această dată) determinat mai ales din necunoaşterea adevărului istoric, în timp ce meleagurile Albei au fost bogate în evenimente istorice, dar mai ales în bogăţii naturale: aur, argint, sare etc. râvnite din cele mai vechi timpuri până-n zilele noastre de imperiile hrăpăreţe din jur şi nu numai (Imperiul Roman, Otoman, Habsburgic, Sovietic etc.) situaţia social-economică a românilor din Alba şi Transilvania a fost dezastroasă până la 1 Decembrie 1918.

Începând cu a doua jumătate a sec. 13-lea s-au intensificat acţiunile de maghiarizare a nobililor şi a românilor înstăriţi, prin catolicizare, iar ulterior prin calvinism, drepturile românilor ortodocşi fiind reduse. Salvarea averilor nobililor români din Transilvania, s-a realizat prin obligaţia renunţării la credinţa străbună şi îmbrăţişarea catolicismului iar din a doua parte a sec. 16-lea şi a luteranismului (până la începutul sec. 18-lea).

Acordul de la Căpâlna din 16 sept. 1437 cunoscut sub numele de Unio Trium Nationum, încheiat între marea nobilime şi cler (maghiari-saşi-secui), a exclus existenţa şi drepturile românilor, care deşi erau majoritatea populaţiei din Transilvania, au fost consideraţi doar "toleraţi" iar religia strămoşească - ortodoxia - nu a fost considerată "receptă", la fel ca şi cea catolică, calvină, luterană şi unitariană. În astfel de acţiuni perfide, s-au distrus cele mai importante familii româneşti şi renumite din Transilvania, printre care ale Mailaţilor, Nădeideştelor, Jojceştilor, Cândeştilor, Nălăţeştilor, Husarilor, Zeiceştilor, Chendereştilor, fam. Dragfy, Banfy, Csaki,  Barksai etc.

Regretabil a fost faptul că majoritatea generaţiilor care au urmat din familiile româneşti maghiarizate nu mai cunoştea limba română şi la era ruşine să recunoască originea familiei.

Lipsa reprezentanţilor celor mulţi, a românilor din dieta Transilvaniei, a fost un dezastru pentru neamul românesc din punct de vedere social-cultural şi mai ales economic.

Episcopul greco-catolic Inocenţiu Micu Klein, a fost primul şi singurul român primit în Dietă, în anul 1733, însă pentru scurt timp.

Pentru intervenţiile efectuate în Dieta Transilvană, privind apărarea drepturilor românilor, ceilalţi deputaţi revoltaţi de îndrăzneala episcopului Inoceţiu Micu Klein au vrut să-l arunce pe fereastra clădirii dietei. De altfel sfârşitul lui a fost surghiunul de la Blaj în Italia, fiind "sprijinit" de vicarul său Petru Pavel Aaron, unde a murit după 24 ani de suferinţe cu dorul de ţară şi de Blajul său. Pentru a susţine cele menţionate anterior, datele prezentate în continuare privind componenţa Dietei Ardelene din perioada 1841-1842, având la bază mai multe criterii, sunt edificatoare:

 

Deputaţi după:

       Etnie                  religie                    clasă          felul chemării

   161 unguri         141 catolici            245 nobili        198 numiţi

    114 secui         119 reformaţi          65 burghezi      96 aleşii ţării

      35 saşi          34 evanghelişti                               16 una şi alta

                            14 unitarieni

                            2 alte religii

    Total 310                310                       310                  310

 

Recesământul efectuat de autorităţile austro-ungare din anul 1910 în Transilvania a fost unul din cele mai complexe şi ultimul, înainte de făurirea României  Mari.

Datele mai importante extrase, din documentele oficiale ale recensământului din anul 1910 se prezintă astfel:

- 85,70% din moşii în suprafaţă de peste 500 ha au aparţinut familiilor maghiare, iar 5,70% erau doar a românilor;

- 80,00% din populaţia de la sate au fost ţărani săraci;

- 29,90% din forţa de muncă a românilor a fost doar utilizată (fiind mult sub media celorlalte etnii);

- 75,80% din capitalul societăţilor comerciale şi anonime aparţineau maghiarilor;

- 20,20% aparţineau saşilor iar

- 4,00% aparţineau doar românilor

Capitalul din băncile din Transilvania a fost format din:

56,10% proprietari maghiari

21,10% proprietari români

18,40% proprietari saşi/germani

Numărul şcolilor secundare de învăţământ general din Transilvania raportat deasemenea în procente în funcţie de etnii a fost următoarea:

- 85,90% a maghiarilor, raportat la o populaţie de 29%

- 8,60% a saşilor, raportat la o populaţie de10%

- 5,00% a românilor, raportat la o populaţie de 53%

 

La data de 1 Decembrie 1918, 49% din populaţia Transilvaniei, a fost neştiutoare de carte iar judeţul Alba cu o populaţie românească în proporţie de 77,40%, 60% au fost analfabeţi.

Având în vedere numeroasele evenimente desfăşurate în decursul istoriei pe meleagurile oraşului bimilenar Alba Iulia şi împrejurimi cu urmări nefaste din punct de vedere social cultural se resimt şi astăzi. Voi reaminti succint situaţia existentă la finele secolului 17-lea şi începutul sec. 18-lea.

Prin pacea de la Carlowitz încheiată la 26 ianuarie 1699, Transilvania, din principat autonom cu capitala la Alba Iulia, a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

În perioada 1703-1711 s-a desfăşurat răscoala antihabsburgică (a curuţilor) din Ungaria şi Transilvania condusă de Francisc Rekoczi al II-lea care la data de 7 iulie 1704 în dieta de la Alba Iulia s-a declarat principe al Transilvaniei.

Revoluţia curuţilor împotriva lobonţilor a fost simpatizată şi de către populaţia românească, care a şi sprijinit în unele zone acţiunile acestora.

Preluarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, la care s-a adăugat victoria acestora asupra curuţilor (1711) conduşi de principele Fr. Rakoczi al II-lea proclamat în dieta de la Alba Iulia din anul 1704, a "pecetluit" soarta şi viitorul oraşului până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Principalele măsuri urgente şi drastice care s-au luat în legătură cu Alba Iulia de către Curtea de la Viena au constat în:

- Mutarea centrului puterii de la Alba Iulia la Sibiu, unde majoritatea populaţiei era formată din colonişti germani, iar consolidarea acestei localităţi era o necesitate pentru Curtea de la Viena.

Datorită acestei situaţii rolul şi importanţa fostei capitale a Principatului Transilvaniei s-a diminuat simţitor.

- Odată cu aprobarea construirii cetăţii tip Vauban, majoritatea clădirilor din zona prevăzută a se amplasa cetatea respectivă au fost demolate, iar proprietarii români mai înstăriţi, au părăsit oraşul.

- Dieta Transilvaniei din anul 1714 a fixat regimul de obligaţii al ţăranilor faţă de stăpânii de pământ astfel: iobagii erau obligaţi să presteze săptămânal o robotă de 4 zile iar jelerii câte 3 zile.

- La construirea cetăţii, care a durat 24 ani, majoritatea lucrătorilor au fost români care munceau de regulă în schimburi de câte 3 săptămâni.

- La începutul acestei stăpâniri a Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, procatolic, aici la Alba Iulia s-a produs şi marea dramă a dezbinării românilor, prin trădarea credinţei străbune a unui grup de 38 preoţi/protopopi în frunte cu Mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, devenit episcop greco-catolic.

La scurt timp s-a produs şi dărâmarea bisericilor româneşti din Alba Iulia, între care se afla clădirea veche, precum şi cea nouă a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ţării Ardealului, construită în anul 1597 de către domnitorul Mihai Viteazul şi despre care istoricul N. Iorga susţinea că "A fost cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi".

Distrugerea acestor biserici importante pentru istoria neamului românesc s-a făcut cu bună ştiinţă, pentru a dispare în primul rând, orice urmă a credinţei strămoşeşti şi în nici un caz "justificat" de construirea cetăţii, preluate de unii "specialişti" care mai susţin şi astăzi această dezinformare care "a prins" la unii.

Amplasarea cetăţii cu numai 100-200 m diferit faţă de poziţia aleasă, evita distrugerea acestei mitropolii.

De altfel, unii specialişti care au constatat şi susţinut acest adevăr, au fost ocoliţi şi în continuare. În susţinerea celor de mai sus, amintesc deasemenea, pe istoricul N. Iorga, cu lucrarea "Sate şi preoţi din Ardeal" în care afirmă pe bună dreptate că "Între clădirile care trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mănăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor sub unul dintre ai lor".

La începutul acestei perioade (1702) şi-a încetat activitatea şi tipografia de pe lângă Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării  Ardealului, iar pe meleagurile Albei, timp de aproape 50 ani, nu au mai funcţionat tipografii, fapt ce a influenţat direct la ridicarea educaţională şi culturală a românilor din această zonă şi nu numai.

Protestanţii, care în a doua parte a secolului al XVI-lea au ocupat catedrala romano-catolică din Alba Iulia, odată cu instalarea Imperiului Habsburgic în Transilvania au fost alungaţi din această biserică, care a fost preluată de romano-catolici.

Totodată, li s-au restituit proprietăţile avute, iar pe deasupra li s-au dat ţi alte sate întregi din judeţul Alba.

Puterea şi influenţa catolică sprijinită îndeaproape de Curtea de la Viena au consolidat permanent episcopia romano-catolică din Alba Iulia, care domina viaţa cetăţenilor în toate domeniile de activitate.

După moartea episcopului Atanasie Anghel (19 august 1713) de teama revenirii românilor la credinţa străbună timp de 8 ani, până la numirea celui de al 2-lea episcop greco-catolic.

I. Giurgiu de Patak, prin Bulla Papală din 18.05.1721, biserica unită a fost guvernată de o comisie formată din trei maghiari: vicarul general episcopesc ,"teologul iezuit" sub direcţiune unui alt preot iezuit, în persoana directorului George Regai "Care ştia şi româneşte şi are meritul de a fi adunat mai multe documente relative la istoria românilor înainte de unire" (vezi Şematismul Arhidiecezei Metropolitane greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş de la 1900, pag. 20).

Oricine poate să-şi dea seama din cele de mai sus că documentele care au existat şi care au fost atât de importante pentru istoria şi credinţa străbună a neamului românesc din Alba Iulia şi Transilvania din cele mai vechi timpuri, au dispărut pentru totdeauna.

Curtea de la Viena, în vederea extinderii şi consolidării catolicismului la românii din Transilvania a interzis relaţiile cu fraţii de peste Carpaţi a oprit circulaţia cărţilor precum şi hirotonirea preoţilor în Ţara Românească.

Un eveniment deosebit de important pentru credinţa străbună care s-a desfăşurat mai ales pe meleagurile Albei, pe lângă cele ale Hunodearoarei şi a Zarandului a fost mişcarea călugărului de la Cioara (Sălişte Alba)) împotriva catolicizării forţate a românilor din Transilvania.

Punctul culminant al acestei mişcării odată cu eliberarea lui Sofronie din a doua "prinsoare" de către cei peste 7000 de moţi, la intrarea în Zlatna, în timp ce era transportat de la Abrud la închisoarea din Alba Iulia de către Lt. Halmegy în frunte a 43 de soldaţi. Sinodul organizat la Zlatna între 10-11 aug. 1760 confirmă cele de mai sus, iar sinodul naţional bisericesc desfăşurat în perioada 14-18 febr. 1761 la biserica Adormirea Maicii Domnului din Lipovenii Bălgradului (Alba Iulia) a însemnat "Triumful desăvârşit al ortodoxiei noastre, care a isbutit să scuture lanţurile robiei după şase decenii de suferinţe grele şi de lupte necurmate".

Importanţa acestei mişcării, oriocine poate să o constate şi din măsurile draconice luate de către Imperiul Habsburgic cosiderat civilizat dar mai ales creştin, executate de unităţi militare conduse de baronul-general Adolf Bucow. Alungarea preoţilor şi a călugărilor, condamnarea, arestarea şi maltratarea fruntaşilor români, care s-au împotrivit catolicizării, precum şi incendierea şi dărâmarea de schituri, mănăstiri şi biserici ale credinţei străbune din Transilvania, rămân o pată ruşinoasă şi regretabilă chiar şi în istoria universală. Mişcarea călăgărului Sofronie de la Cioara, încununată cu Sinodul naţional bisericesc de la Alba Iulia cu toate sacrificiile produse, a contribuit direct la salvarea credinţei străbune şi la evitarea maghiarizării românior din Transilvania, după cum s-a întâmplat în arcul carpatic privind pe românii din protopopiatele Giurgeuui, Odorheiului şi Trei Scaune. Cercetările prof. univ. Ştefan Manciulea în această situaţie au fost prezentate pe larg în revista DACOROMANIA mr. 6/2001 prin materialul: "Propaganda revizionistă maghiară şi românii din secuime".

Cele menţionate mai sus sunt doar câteva exemple, din multitudinea de evenimente importante care s-au desfăşurat până la Marea Unire.

Nivelul de trai redus al românilor din jud. Alba rezultă fără echivoc de asemenea, din datele recensământului autorităţilor austro-ungare din anul 1910.

În timp, ce venitul pe cap de locuitor din comitatul Braşov consta în 31,5 coroane, iar în comitatul Sibiu 15,7 coroane, cel din Alba a reprezentat doar 3,9 coroane.

Nivelul scăzut al economiei judeţului Alba a fost determinat şi de numărul şi structura societăţilor şi a populaţiei active. Dintr-o populaţie totală de 221618 existentă în 1910, 96125 locuitori au desfăşurat următoarele activităţi:

- 69743 persoane au fost cuprinse în agricultură şi grădinărit;

- 7995 persoane în industrie din care 3204  în minerit

- 2492 persoane în servicii publice

- 1379 persoane în transporturi

- 9305 persoane în diferite meserii şi alte ocupaţii

- 5211 persoane ca servitori.

Scriitorul Radu Theodoru, în cartea "România ca o pradă" la pag. 85 menţionează că: "Imperiul habsburgic a ţinut sub ocupaţie Transilvania între 1687-1918; Banatul între 1718-1918; Oltenia între 1718-1739 iar Bucovina între 1774-1918 storcând impozite contribuţii militare şi produse în valoare de 2.450.000.000 lei aur sau 8575000 kg aur, deci stăpânind numai 231 ani Transivania şi 100 ani Bucovina, a jecmănit de două ori mai mult decât turcii care au stăpânit 484 Ţările Române.

Evoluţia demografică a jud. Alba pe etnii, rezultă din datele recensământului anilor 1910, 1920 şi 1930 menţionate mai jos:

 

Pe lângă exploatările minime din zona Apusenilor şi a sării de la Ocna Mureş care au funcţionat din vechime în decursul timpului au luat fiinţă următoarele întreprinderi:

I.M. Baia de Arieş în anul 1325

IMMN Zlatna în anul 1749

Salina Ocna Mureş în anul 1792

Fabrica de fier şi oţel Cugir în anul 1799

Întreprinderea Căprioara Sebeş în anul 1843

I.H. Petreşti în anul 1873

Fabrica de lăcătuşărie şi construcţii Aiud în anul 1894

CPS Ocna Mureş în anul 1894

În ceea ce priveşte oraşul Alba Iulia până la marele act al unirii de la 1 decembrie 1918 cu tot trecutul său bogat în evenimente istorice, cu regret trebuie să menţionăm faptul că industria a fost inexistentă.

În oraş funcţiona doar câteva întreprinderi şi ateliere cu un număr redus de salariaţi şi cu un randament scăzut, astfel:

1. Fabrica de spirt Adolf Ionas înfiinţată în anul 1866

2. Moara de făină şi arpacaş a fraţilor Glück înfiinţată în anul 1894

3. Fabrica de spirt şi moara sistematică Erezu Rudolf Glück înfiinţată în anul 1905

4. Fabrica de piele cu un capital de 900000 lei, înfiinţată în anul 1911

În perioada de 74 ani 1845-1918 pe meleagurile Albei a luat fiinţă 213 societăţi comerciale din care 88 proprietari au fost români iar 125 au fost minoritari: maghiari (64), evrei (35) şi saşi (26) conform anexei 1.

În perioada de 23 ani, între 1919-1941 au luat fiinţă 1615 societăţi din care 1032 au aparţinut proprietarilor români, iar 583 minorităţilor: 292 proprietari maghiari, 190 evrei şi 101 saşi-germani, conform situaţiei din anexa 2.

Situaţia societăţilor comerciale din mediu urban al jud. Alba existente în anul 1940, sunt prezentate în anexa 3.

 

Din datele de mai sus, rezultă cu claritate însemnătatea actului unirii cu ţara mamă din punct de vedere economic pentru populaţia judeţului Alba şi nu numai.

Majoritatea societăţilor înfiinţate, în cele două perioade amintite au fost unităţi simple în care salariaţii erau membrii familiei.

Societăţile existente şi înfiinţate până în anul 1918 în domeniul comerţului au fost formate din: prăvălii mixte, băcănii, crâşme, magazine, iar cele privind mica producţie, din ateliera de croitorie, încălţăminte, rotărie şi tâmplărie, frizerii, mori, mai ales cu ajutorul cursurilor de ape etc.

Prin reforma agrară din anul 1921, în jud. Alba au fost împroprietăriţi 21108 ţărani, constituindu-se în cadrul comunelor şi terenuri de rezervă în interesul obştesc prin exproprierea a 325 de proprietari de pământ. În anul 1925 s-a înfiinţat şi Camera de agricultuă cu cinci secţii (agricolă, zootehnică, silvică, viticolă şi pomicolă). După anul 1920 sau construit 85 de localuri pentru şcoli iar în domeniul sanitar au fost construite spitale la Abrud, Blaj şi G.M. iar la cele existente s-au organizat noi secţii, în timp ce în mediul ruralş s-au construit dispensare medicale.

Explozia de societăţi comerciale în oraşul şi judeţul nostru, după Marea Unire a necesitat specialişti cu pregătire în domeniul economico-financiar.

Rolul şi meritul principal în această acţiune importantă, în formarea specialiştilor l-a avut Camera de Comerţ şi Industrie Alba Iulia.

În urma demersurilor acestui organism, în toamna anului 1924 a luat fiinţă Şcoala Superioară de Comerţ devenită mai târziu, Liceul Comercial care a funcţionat în clădirea actuală a Liceului de Muzică şi Arte Plastice, după care a fost mutat în aripa de sud a Colegiului Horea, Cloşca şi Crişan (fost Liceu Mihai Viteazul).

Cu toate acestea dezvoltarea oraşului Alba Iulia şi a judeţului nostru în toate docmeniile de activitate s-a realizat mai ales după anul 1968 odată cu reînfinţarea judeţului Alba.

Rezultatele se pot constata pe întreg teritoriul judeţului, iar datele certe existente la Direcţiile de Statistică şi la alte instituţii de stat, pot confirma evoluţia acestora în perioada amintită, în toate domeniile de activitate social-economică.

                              Ec. Ioan STRĂJAN

 

Bibliografie:

- Cartea "Alba Iulia 2000"

- Documente oficiale privind recensământul din anul 1910

- Recensământul organizat în anul 1920 de Consiliul Dirigent

- Documente privind Camera de Comerţ şi Industrie, de la Arhivele Naţionale filiala Alba Iulia.

- Prefectură şi prefecţi, Instituţia Prefectului, jud. Alba, de Ionela Mircea

- Teoria imigraţiei românilor de D. Prodan