România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un sat de moţi în judeţul Satu Mare

Ianculeşti este un sat de moţi, aparţinând de administraţia locală a municipiului Carei, judeţul Satu Mare. Localitatea este aşezată la o distanţă de 14 km de Frontiera de Vest. Geografic, este situată în Câmpia Careiului, componentă a Câmpiei de Vest a României.

Satul a fost înfiinţat în anul 1925 de  către 99 de familii venite din Munţii Apuseni, din judeţele: Cluj, Alba şi Turda, din vestitele localităţi Alba Iulia, Albac, Horea Arada, Scărişoara şi altele. În total însumau 520 de persoane. Având în vedere că pe lângă bunici, familiile tinere aveau mulţi copii, în medie între 6 şi 8, în anul 1940 comunitatea număra peste 700 de locuitori.

Sosiţi de pe plaiuri moţeşti, au dat numele localităţii lor Ianculeşti, considerându-se urmaşi direcţi a eroului naţional Avram Iancu, „Craiul Munţilor”.

În urma Reformei Agrare din 1921 fiecare familie din Ianculeşti a fost împroprietărită cu 12 iugăre în extravilan şi cu un loc de casă de 24 ari.

Împroprietărirea s-a făcut de către Statul Român, cu plata integrală a suprafeţelor. În procesul verbal de împroprietărire se precizează: „Îndreptăţiţii nu vor putea folosi loturile distribuite până nu vor depune preţul arenzii, care se socoteşte 5% după preţul de expropriere care-i compete proprietarului, plătindu-se acestuia, plus impozitele ce se achită de proprietar statului şi se vor trimite recipisele de plată Agronomului regional”.

Localitatea Ianculeşti, una dintre cele mai frumoase aşezări româneşti de pe Frontiera de Vest a României, în anul 1940 a fost desfiinţată de ocupanţii fascisto-hortyşti. Publicaţia „Universul” insera în 23 octombrie 1940 următoarea ştire: „Barbariile fascisto-horthyste au început imediat după 1 septembrie 1940. În judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor s-au dezlănţuit asupra românilor şi a evreilor orori greu de imaginat. În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în localităţile: Ianculeşti, Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia, Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tiream şi altele.

Preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare în arhiva bisericii din Ianculeşti, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-hortyst din 30 august 1940. Redăm în continuare textul documentului: „După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le duce o mângăiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strmoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul. Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecae noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători. În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi. Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea nosatră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). Dealtfel, satul nostu în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek” („Satul Vitejilor”).

Acest „Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi reconstituire a Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare şi pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui de-al doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu numai soldaţi din armata hortystă ci şi foarte mulţi civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul urii şi revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy Miklos le-a promis că în Ardeal, vor primi case pămât şi servicii în administraţie. Aşa se explică atrocităţile şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui „Ordin” asupra românilor şi a evreilor. În 1945 „Ordinul” a fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”, având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zille naostre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg, prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de cpăitan al „Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale „Ordinului” este credinţa şi determinarea în a face sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.

La revenirea noastră din refugiu, în toamna anului 1945, toate casele românilor erau ocupate de „viteji unguri”, putând moţii să intre în casele lor, doar după intervenţia prefectului Andreica din judeţul Satu Mare.

În memoria acelor vremi triste, în ziua de 8 agust 2004, moţii din Ianculeşti au ridicat o troiţă de pomenire pe care stă ca mărturie înscrisul: „SPUNEŢI GENERAŢIILOR VIITOARE CĂ TOŢI LOCUITORII ACESTEI AŞEZĂRI ROMÂNEŞTI AM FOST EXPULZAŢI ŞI DEPORTAŢI DE CĂTRE UNGARIA FASCISTO-HORTISTĂ ÎN URMA DIKTATULUI DE LA VIENA DIN 30 AUGUST 1940”.

„Historia est magistea vitae!”

                       

                        prof. dr. Ion CORNEANU

                           drd. Viorel CÂmpEan

                              Lacrima Teocan