România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

24 Ianuarie

„Zi de lumină, libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate şi de a intra în frăţia cea mare a naţiilor”

                                                                  Nicolae Bălcescu

 

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Mihail Kogalniceanu (1817-1890)

 

„Noi vrem să ne unim cu Ţara” – au strigat la unison românii adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în ziua de 15 mai 1848.

În mai 1851, Nicolae Bălcescu sărbătorind la Paris aniversarea Marii Adunări Naţionale de la Blaj, evoca imaginea poporului entuziast adunat pentru a răspunde celor ce voiau unirea Ardealului cu Ungaria, răspunsul, ca de altfel şi rezoluţia Adunării de la Blaj fiind sintetizate în aceste cuvinte: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”.

Regretând că el nu a putu să fie la Blaj în acea zi măreaţă „Eu nu am avut norocirea de a mă afla la Blaj în ziua de 15 mai 1848”, Bălcescu, vorbind auditorului de la Paris evocă  în cele mai frumoase cuvinte evenimentul de la Blaj, arătând că „naţia română e matură şi vrednică de libertate”. El spunea: „Zi de 15 mai (1848)! Zi de lumină, libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate şi de a intra în frăţia cea mare a naţiilor. În analele române altă zi nu străluceşte mai frumos decât tine şi cea asemene ţie, sora ta iubită, ziua de 11 iunie (1848) a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă, căci întâiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” Minunată destăinuire a lui Dumnezeu care, în zile aşa mari de sărbătoare populară, vorbeşte d-a dreptul în inimele aleşilor săi; şi numai poporul şi preoţii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare, numai ei citiră şi destăinuiră aceea ce era scris în inima fiecărui român: «Mântuirea de orice dominare străină prin unitate naţională» 1

Maturitatea naţiei, de care vorbea Bălcescu la Paris, a început să se afirme încă înainte de 1848. La fel ca şi marile schimbări care se preconizau în Europa, era o consecinţă a ideilor iluminiştilor francezi glisată pe fondul slăbirii puterii Imperiului Otoman. Aceasta maturitate începe să se manifeste pe tot pământul românesc prin lansarea de programe unioniste, înfiinţarea de organizaţii şi comitete, organe de presă sau memorii adresate marilor puteri.

Astfel de programe a lansat ziarul „Junimea română”2 ce apărea la Paris, revista „Steaua Dunării”3, „Partida Unirei”4 din Moldova, concomitent înfiinţându-se comitete ale unirii la Iaşi şi la Bucureşti.

În anii 1840 „capul unioniştilor munteni”, aşa cum îl numea N. Iorga,5 era Ion Câmpineanu, care desfăşura o intensă activitate unionista atât în Franţa şi Anglia cât şi în ţară, încercând realizarea unirii prin oferirea tronului Ţării Româneşti, domnului Moldovei M. Sturdza şi lansând chiar un proiect de constituţie, sfârşeşte prin a fi surghiunit.

Aflaţi la Paris, în ajunul revoluţiei cu caracter naţional din Italia, numeroşi studenţi români, ca de altfel şi polonezi şi unguri, se vor organiza în comitete revoluţionare al căror scop era declanşarea revoluţiei pentru crearea de state naţionale. În fruntea acestor preparative pentru marile schimbări ce erau socotite iminente, era Giuseppe Mazini (1805-1851) revoluţionar italian, fondatorul societăţii secrete „Tânăra Italie” („Giovine Italia”), triumvir al Romei în timpul revoluţiei de la 1848.

În scurta perioadă cât a deţinut puterea la Bucureşti revoluţionarii au încercat să pună în practică proiectele lor liberale, luând o serie de măsuri în aceste sens şi chiar arzând în piaţa publică regulamentele organicce.

Deşi înfrânte, revoluţiile de la 1848 din Ţările Române au avut o importanţă mare pentru unire. Ele au însufleţit poporul la luptă, au trezit conştiinţa de neam fără de care ideea de unitate ar fi o „formă fără fond”, cum spunea luceafărul poeziei româneşti, iar programele lor vor deveni obiective de îndeplinit pentru generaţiile viitoare, obiective ce vor fi realizate pe rând până la înfăptuirea statului naţional unitar.

Cel dintâi dintre aceste obiective ce avea să fie înfăptuit a fost unirea Moldovei cu Ţara Româneasă, iar în fruntea acestei lupte pentru unire au stat elemente înaintate al vremii, cărturari şi publicişti cu dragoste de ţară ca, M Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. I. Cuza, C. Negri, V. Mălinescu, C. A.Rosetti, D. Bolintineanu, Cezar Boliac, N. T. Orăşanu şi alţii, toţi căliţi în revoluţia de la 1848.

Au fost însă şi potrivnici unirii, mulţi boieri pe care teama că-şi vor pierde privilegiile de clasă i-a făcut să devină duşmani înverşunaţi ai unirii.

Ciocnirea de interese dintre marile puteri europene în aceasta parte a lumii, a făcut ca ele să  nu fie indiferente faţă de problema unirii ţărilor române.

Congresul de pace de la Paris din 1856, care a urmat războiului Crimeii, împarte cele şapte puteri europene în două tabere: una care sprijinea unirea principatelor române formată din Franţa, Sardinia, Prusia şi Rusia şi una potrivnică unirii în care se găseau Austria, Turcia şi Anglia, cea din urmă deşi se abţinuse la început, sfârşii prin a trece de partea Turciei pentru a tempera creşterea puterii Rusiei în Europa orientală şi mai ales pe Marea Neagră. Guvernul ţarist sprijinea unirea Principatelor, fiind interesat în slăbirea Imperiului Otoman şi înlăturarea influenţei Austriei în sud-estul Europei. Franţa aparent redusă la tăcere de Sf. Alianţă îşi urmăreşte în continuare proprile obiective ţesând intrigi în defavoarea Austriei şi Turciei, împotriva cărora, aparent îi sprijină pe ruşi.

Reprezentanţii Sardiniei şi Prusiei au susţinut, de asemenea, dreptul poporului român de a forma un stat unitar; aceşti diplomaţi urmăreau, de altfel, prin argumentarea lor să trezească interesul puterilor europene şi pentru cauza unirii naţionale a Italiei şi respectiv a Germaniei.

Nu puteau fi de acord cu unirea Principatelor, Turcia şi Austria. Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia ei de secole asupra Ţărilor Române şi se temea că noul stat, devenit mai puternic, va revendica independenţa naţională, iar Austria care avea tendinţe expansioniste spre răsărit, considera noul stat român drept un obstacol în calea planurilor sale şi totodată se temea de influenţa pe care aceasta o va avea în lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania, a căror năzuinţă exprimată clar la Blaj în mai 1848, era unirea cu fraţii lor de peste Carpaţi. Deosebit de periculoasă a fost ocupaţia trupelor habsburgice între anii 1854-1857, când Austria folosind contradicţiile dintre marile puteri încerca să transforme o ocupaţie vremelnică într-o stăpânire statornică. Proiectele ei însă nu s-au putut realiza deoarece marile puteri nu agreau succesul unilateral al Austriei în zonă, care ar fi dereglat echilibrul de forţe, cu atât mai mult cu cât Austria avea posesiuni şi în nordul Italiei. Chiar Franţa şi Sardinia au avut în vedere la un moment dat, eventualitatea schimbului Principatelor  pentru obţinerea din partea Austriei a unor compensaţii în Italia.

Contradicţiile dintre marile puteri au făcut ca la Paris să se adopte o hotărâre care prevedea ca poporul român să fie consultat în privinţa unirii. Consultarea urma să se facă prin delegaţi ai tuturor claselor sociale, în cadrul unor adunări speciale numite Divanuri ad-hoc, la Iaşi şi la Bucureşti.

Sfârşitul războiului şi a perioadei de ocupaţie a făcut posibilă reîntoarcerea în ţară a exilaţilor şi emigranţilor de peste hotare, care vor prelua conducerea mişcării unioniste. Printre cei care se vor întoarce între 1855-1857 îi întâlnim pe I. Bălăceanu, preotul Radu Şapcă, Radu G. Golescu, Ion Maiorescu, A. Cristofi, Aron Florian, C. Alexandrescu, A. G. Golescu-Negru, Radu C. Golescu, N. Pleşoianu, C. A. Rosetti, C. Boliac, fraţii Brătianu şi Gh. Magheru, I. I. Filipescu. Ei vor organiza întruniri şi vor scoate o serie de publicaţii reuşind să antreneze cercuri mari de cititori în mişcarea pentru unire şi progres.

Unioniştii moldoveni adunaţi la 25 mai (6 iunie 1856 în via lui Petre Mavrogheni, unul dintre miniştri lui Grigore Ghica, vor înfiinţa „Societatea Unirii”, care o săptămână mai târziu, la 30 mai/11 iunie 1856 în cadrul unei noi întruniri, de data aceasta în casele lui Mihail Cantacuzino-Paşcanu, se transformă într-o societate largă, jurnalul încheiat la sfârşitul acestei şedinţe fiind semnat de 170 de persoane. Obiectivele „Societăţii Unirii” erau „Unirea Principatelor sub un prinţ străin, mai ales de rasă latină, dintre familiile domnitoare în Europa, afară de dinastiile statelor megieşe”.6

În vara lui 1856, în Moldova, mişcarea unionistă avea deja o organizaţie centralizată şi un organ de presă propriu „Steaua Dunării”.7 Şi unioniştii din Muntenia vor reuşi să se organizeze în 1856, având un comitet central de acţiune, care coordona comitetele organizate în judeţe. Chiar domnitorul Ghica însuşi, în ultimele zile ale domniei sale a întreprins, însoţit de fruntaşul unionist Costache Negri, un turneu de propagandă în sudul ţării.8

Când caimacamul Vogoride, căruia turcii îi promiseseră că-l fac domn dacă împiedică realizarea unirii ţărilor române, falsifică alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, la Iaşi moldovenii vor forma un comitet electoral al unirii, în frunte cu M. Kogălniceanu, care grupa astfel reprezentanţi ai burgheziei cât şi ai boierimii liberale, a celei conservatoare moderate. Încă de la prima întrunire Comitetul a fixat programul mişcării unioniste, mult amplificat faţă de programul „Societăţii Unirii” din 1856.

La Bucureşti, Comitetul central al unirii, care era în fapt însuşi organul de conducere al partidei naţionale, organizaseră la 3/15 martie 1857 o mare întrunire ce se va desfăşura în sala Bossel, unde va fi aleasă o conducere centrală a mişcării unioniste. Preşedinte va fi desemnat C. A. Creţulescu, iar vicepreşedinţi Gh. Costaforu şi C. Boşianu.

O iniţiativă interesantă au avut unioniştii ieşeni, care la 10/22 martie 1857 propun unirea Adunărilor ad-hoc ce urmau să fie convocate.9

Persistând în ideea unirii celor două adunări, Adunarea ad-hoc a Moldovei, chiar înainte de a-şi încheia lucrările, în luna decembrie, a votat o moţiune prin care se stabilea ca după acceptarea de către marile puteri a unirii, cele două adunări ad-hoc să se întrunească laolaltă pentru a vota legea electorală.10

Raportul comisiei de informare, întocmit pe baza dezbaterilor din cele două Adunări ad-hoc, cât şi pe propria-i documentaţie, prezenta Europei un popor hotărât în a-şi decide şi apăra soarta şi idealurile.

Convenţia adoptată în 1858 la Paris de către marile puteri europene, era un compromis în continuarea celui de la Osbourne, ţinând cont de data aceasta şi de poziţiile Austriei şi Turciei. Franţa renunţa la a mai susţine unirea deplină sub un prinţ străin, iar Anglia, Austria şi Turcia acceptă doar o unire legislativă menţinându-se separaţia politico administrativă; astfel, conform Convenţiei, noul stat urma să se cheme „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, fiecare din ele urmând să-şi aleagă domnitor, guvern, adunare legiuitoare şi să-şi formeze armată separat. O comisie centrală cu sediul la Focşani, trebuia să asigure unitatea legislaţiei celor două ţări.

După adoptarea Convenţiei, lupta pentru realizarea statului naţional continuă şi mai acerb în interiorul ţării. Aici se constituie grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. În Moldova, conservatorii susţineau pe fostul domn Mihail Sturdza sau pe fiul acestuia Grigore Sturdza, iar în Ţara Românească pe foştii domni Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Însăşi Partida naţională din Muntenia era fracţionată, fiecare fracţiune susţinând alt candidat (N. Golescu, Al. D. Ghica, I. C. Cantacuzino, etc), iar în Moldova ea a refuzat până în preziua alegerii de domn să se fixeze asupra unei persoane.

La 1/13 octombrie 1858, conform articolului 49 din Convenţia de la Paris, erau numiţi câte trei caimacami în fiecare principat, având misiunea de a organiza alegerile pentru Adunările elective, să le supravegheze şi apoi să-si termine activitatea odată cu alegerea noilor domni.

În Ţara Românească doi dintre caimacami erau conservatori: Ioan Manu şi Emanoil Bălăneanu şi unul moderat conservator I. Al. Filipescu. Această căimăcămie va lua o serie de măsuri menite să asigure victoria electorală a reacţiunii, a destituit funcţionarii publici unionişti, a suprimat libertatea presei şi a adunărilor publice, dând chiar o proclamaţie către ţară în care declara că nu va ezita „a izbi cu toată asprimea orice duh de tulburare”.11

În Moldova unul dintre caimacami era conservator: Ştefan Catargiu, iar ceilalţi doi, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu erau legaţi de Partida naţională. O primă măsură a acestei căimăcămii a fost înlocuirea vechiului guvern al lui Vagoride, care a falsificat alegerile din 1857, cu unul nou care cuprindea miniştri şi secretari de stat din rândul elementelor progresiste. Astfel, în guvernul de la 1/13 octombrie 1858, ministru de finanţe era Iancu A. Cantacuzino, ministru instrucţiunii publice Gheorghe Cuciureanu, Vasile Alecsandri secretar de stat, colonelul Alexandru Ioan Cuza era numit hatman al Miliţiei, Panaite Donici ministru al lucrărilor publice.12

Mai târziu, Ştefan Cartagiu, refuzând să semneze procesele verbale ale căimăcăniei13 va fi înlăturat, chiar împotriva intervenţiei Porţii şi înlocuit cu Iancu Cantacuzino (21 decembrie 1858 -  ianuarie 1859).14

În cadrul Adunării elective a Moldovei, deschisă pe 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, după mai multe şedinţe în care se dezbate o listă în care fuseseră înscrişi 38 de candidaţi; deputaţii Partidei naţionale ajung în seara zilei de 3/15 ianuarie la hotărârea de a susţine în unanimitate o singură candidatură, aceea a colonelului Alexandru Ioan Cuza, încheind în acest sens un  proces verbal în care se angajau să-l voteze pe acesta „pe faţă”.15

Motivul desemnării lui Al. I. Cuza candidat la domnie este dat atât de personalitatea marelui om cât şi de activitatea desfăşurată în slujba unirii încă dinainte de revoluţia de la 1848 şi nu în ultimul rând de destoinicile prestaţii administrative în timpul cât a deţinut diferite funcţii publice.16

O prezentare pe cât de scurtă pe atât de elocventă a vieţii şi activităţii lui Cuza este făcută de Dan Berindei: - „Cuza se născuse în 1820 la Bârlad. Fusese coleg cu Alecsandri şi cu Kogălniceanu într-un colegiu ieşean. Studiase apoi la Paris în colegiul Stanislas. Reîntors în ţară, slujise în armată, iar apoi ocupase funţii în magistratură. Participant la mişcarea revoluţionară desfăşurată în martie 1848 la Iaşi, fusese silit să se exileze şi se reîntoarse în Moldova odată cu venirea la domnie a lui Grigore Ghica, sub care a ocupat funţii importante, între care şi cea de director al Departamentului Dinăuntru. Fruntaş al mişcării unioniste, el se făcuse cunoscut şi îndeosebi de popular prin răsunătoarea demisie din funcţia de pârcălab de Covurlui, pe care şi-o dăduse în vara anului 1857, în semn de protest împotriva abuzurilor electorale ale cimacamului Vogoridi. Membru al Adunării ad-hoc, Cuza devenise apoi în vara anului 1858 locţiitor al hatmanului, el comandând în mod efectiv armata Moldovei. Era un om integru, sincer, cu vederi largi, care ura formele. Era un patriot hotărât să apere interesele poporului român pe plan extern şi totodată era partizanul unor adânci reforme interne şi în primul rând al rezolvării problemei agrare prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.”17

De asemenea descriind activitatea lui ca hatman al Miliţiei, Dan Bogdan şi Viorel Ştirbu arată că „se distingea ca un ministru activ, plin de iniţiativă. Din ordinul său se mobilizau trupe ce trebuiau să asigure liniştea hotarelor în preajma alegerilor pentru adunarea electivă din decembrie 1858. Inspectă personal corpurile de armată pentru a impune disciplina corespunzătoare situaţiei speciale şi se ocupă, preventiv, de Şcoala militară, unde-l înlocui pe maiorul Dimitrie Asachi, „care nu are depline cunoştinţe în părţile de matematici”, cu Gheorghe Leca, căpitan de cavalerie, şi pe Toma Săvescu, profesor de istorie universală, geografie şi cosmografie, cu Neculai Ionescu”.18

La 5/17 ianuarie 1859 deputaţii Partidei naţionale, aşa cum s-au înţeles, au ales în unanimitate şi „în glas mare”19 pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Susţinătorii lui Mihail Sturdza şi cei ai lui Grigore Sturdza, văzându-se în minoritate au votat şi ei pe candidatul Partidei naţionale.

După alegerea noului domn, Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs  impresionant exclamând: „Moldova a reintrat în vechiul său drept” şi că prin aceasta „s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română”. Adresându-se noului ales, Kogălniceanu i-a declarat: „Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am vroit să arătăm lumei aceia ce toată ţara doreşte: la legi nouă om nou. O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia. Constituţia din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă şi Măria-Ta eşti chemat să o deschizi! Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”.20

„Când Kogălniceanu îşi isprăvi discursul, toată lumea plângea în tribună, căci bucuria mare cât şi durerea mare, tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş şi de bubuitul a 101 lovituri de tun” – aşa descrie N. Gane21 în amintirile sale entuziasmul şi manifestările de bucurie ale ieşenilor, iar consulul francez Victor Place, comentând semnificaţia votului din 5/17 ianuarie 1859 aprecia că alegerea lui Cuza însemna „ triumful desăvârşit al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul.”22 Afară, mulţimea „simţind importanţa extraordinară a momentului a sărbătorit timp de patru zile şi patru nopţi jucând Hora Unirii printre nămeţii de zăpadă”.23 

Delegaţia trimisă de Cuza la Constantinopol pentru a obţine investitura sa din partea sultanului, oprită în Bucureşti, a stârnit mare efervescenţă. „Ei aveau misiunea – evoca Bolintineanu – a trece prin Bucureşti şi a scruta ideea dacă este cu putinţă a veni la unirea ţărilor, cel puţin prin alegerea domnului Moldovei, Domn al Ţării Româneşti”, „această idee mugura deja în toate inimile românilor câţi nu purtau livreaua unui cap de fracţiuni şi câţi ei înşişi nu visaseră a se urca pe tronul ţărei”.24

La rândul său Vasile Alecsandri scria că: „…timp de trei zile populaţia din Iaşi s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni, purtând torţe şi transparente alegorice străbăteau străzile strigând: Trăiască prinţul! Trăiască deputaţii! Jos strigoii!"25

La Bucureşti, Adunarea fiind dominată de conservatori, numai presiunea populară putea să atragă un rezultat favorabil în privinţa alegerii noului domn. O propagandă intensă dusă atât în capitală cât şi în regiunile rurale din apropiere, unde un rol important l-a avut fostul deputat al ţăranilor în Adunarea ad-hoc, Mircea Mălăeru, dar şi tineri patrioţi, agitatori ai maselor (tribuni), au făcut ca în ciuda măsurilor luate de guvern pentru a împidica plecarea ţăranilor din sate spre capitală, mii de ţărani venind în cete mici au reuşit să pătrundă în Bucureşti, iar în faţa zvonurilor că între 25000 şi 6000026 de ţărani urmau să intre în capitală, conservatorii au devenit mai concesivi.

Datorită abilităţii tribunului N. T. Orăşanu, în dimineaţa zilei de 22 ianuarie/3 februarie 1859, mii de oameni au reuşit să intre în curtea Mitropoliei deschizând porţile cu forţa şi ajungând în prejma adunării. În „Temesvarer Zeitung” se arăta că: „cetele desperate, care umpluseră curtea Mitropoliei, cap lângă cap, aşteptau numai un semn ca să dea fiecăruia lovituri injurioase cu vocea şi cu pumnul”.27 Orăşanu descrie mulţimea din curtea Mitropoliei ca pe „o mare vie ale cărei valuri abia se puteau mişca şi care ameninţa să năvălească pe uşi şi pe ferestre în cameră ca să-şi susţie drepturile şi principiul său”.28

Căimăcămia emite un ofis prin care interzice organizarea de adunări sau cluburi în locuri publice, atât în capitală cât şi în provincie.29 În dimineaţa zilei de 23 ianuarie/4 februarie căimăcămia aduce în preajma adunării câteva unităţi militare. Mulţimea reacţionează energic, iar Orăşanu pătrunsese în cameră strigând: „Goniţi oştirea … sau nu mai răspundem de viaţa dumneavoastră!”, iar mulţimea striga: „Afară oştirea, jos tiranii, trăiască libertatea!”30

În această situaţie, deşi se aflau în minoritate, deputaţii Partidei naţionale obţinuseră iniţiativa în deliberările adunării, care după cum scria A. G. Golescu „se afla sub presiunile a 10000 de oameni care blocau toate ieşirile palatului”.31

La 24 ianuarie/5 februarie 1859 la ora 11 când s-au deschis lucrările adunării, deputatul Boerescu, reprezentantul Partidei naţionale, ţine un discurs în care propune alegerea lui Cuza domn şi în Ţara Românească. Propunerea este acceptată până la urmă şi de deputaţii majorităţii conservatoare. Se constituie apoi biroul adunării şi comisiile de verificare, după care se trece la alegerea domnului. La ora 6˝ Cuza a fost proclamat Domn cu unanimitate de voturi.32

Entuziasmul poporului din toate cele trei ţări române manifestat în ceasurile şi zilele următoare a fost de nestăvilit. Nenumăraţi martori oculari au descris momentul ca pe o bucurie imensă. Importanţa actului de la 24 ianuarie 1859 este covârşitoare. Fără el nu s-ar fi putut realiza ulterior celelalte acte, de la fel de mare importanţă pentru români, ca obţinerea independenţei sau întregirea naţiei şi a statului la 1 Decembrie 1918. În Transilvania „entuziasmul era poate mai mare decât în pricipate” – scria Al. Papiu Ilarian.33

Realizată cu greu, Unirea  va fi menţinută cu greu. Austria şi Turcia acuză Principatele de încălcarea Convenţiei. Va fi meritul noii clase politice româneşti şi în principal a domnitorului Cuza în demersurile făcute şi măsurile luate pentru a obţine din partea Europei recunoaşterea dublei alegeri şi apoi a unirii depline.

Unirea a deschis noului stat drumul spre orânduirea capitalistă, grăbind moartea sistemului feudal bazat pe „infamie şi corupţie”.34 

A deschis calea reformelor ce aveau să se înfăptuiască în anii următori, reforme ce puneau bazele României moderne.

Unirea a fost înfăptuită prin efortul tuturor românilor început la 1848 şi realizată deplin prin jertfe de sânge la 1918.

„Unirea – spunea Kogălniceanu în 1863 – eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că-i actul său individual, proprietatea sa exclusivă; Unirea e actul energic al întregii naţiuni române”35

                              Prof. Ioan Dorin Popescu

 

Note

1 N. Bălcescu, Opere, I, Bucureşti, 1953, p. 332-335

2 Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, Bucureşti, 1913, p. 335;  Ştefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României, vol I, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p.191 (în continuare se va cita „Culegere de texte”)

3 Steaua Dunării, I, nr. 1, din 1 octombrie 1855, p. 1-3, în Culegere de texte, p. 193

4 Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României, IV, Bucureşti, 1889, p. 40-42;  Culegere de texte, p. 201

5 N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.389

6 Vasile Manciu, Organizarea mişcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova şi Ţara Românească, în „Studii”, XII (1959) nr.1, p. 43-76; Dan Berindei, Epoca Unirii, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979  p. 40

7 V. Manciu, op. cit., p. 59; Dan Berindei, op. cit., p. 41

8 Dan Berindei, op. cit., p. 41

9 D. A. Sturdza şi alţii, Acte şi documente relative la istoria renascerii României, vol. IV, Bucureşti, 1889, p. 497-508 (se va cita „Acte şi documente”); Dan Berindei, op. cit., p.45

10 Acte şi documente, vol. VII , p. 45-46, 52; D. Berindei, op. cit., p.67

11 „Buletinul oficial”, nr. 84, din 21 octombrie 1858, p. 336

12 Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 93

13 Acte şi documente, vol. VII , p. 680-681; Dan Berindei, op. cit., p.76

14 Acte şi documente, vol.VIII, p. 99-102; Dan Berindei, op. cit., p.77

15 Acte şi documente, vol.IX, p. 463; Dan Berindei, op. cit., p.80

16 Pentru viaţa şi activitatea lui Cuza înainte de domnie, vezi N. Corivan, Precizări cu privire la funcţiile publice ocupate de Alexandru Cuza până la alegerea lui ca domn, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 481-489; D. Ivănescu, Contribuţii la biografia lui Al. I. Cuza înainte de domnie, în Cuza vodă. In memoriam, Iaşi, 1973, p. 51-86

17 Dan Berindei, op. cit., p.81-82

18 Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 94

19 Şedinţa din 5/17 ianuarie 1859. Acte şi documente, vol.VIII, p. 342-343

20 Ibidem, p. 345

21 N. Gane, Amintiri (1848-1891), Craiova, f.a., p. 38-39;  Dan Berindei, op. cit., p.83

22 Depeşă din 18 ianuarie 1859, Acte şi documente, vol.IX, p. 232

23 D. A. Sturdza către A. G. Golescu, 19/31 ianuarie 1859; Cornelia Bodea, Actul original al alegerii prealabile a lui Alexandru I. Cuza, ca domn al Principatelor unitae, în „Studii”, XII (1859),  nr. 1, p. 481

24 Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza Vodă, în Proză, vol. I, f.a., p. 14

25 V. Alecsandri către I. Alecsandri, 20 ianuarie 1859: Cornelia C. Bodea, op. cit. p. 481

26 Dan Berindei, op. cit., p.86

27 Aurel Ţintă, Unirea Principatelor oglindită în „Temesvarer Zeitung” (1859), în „Studii şi articole de istorie”, V (1963), p. 257

28 N. T. Orăşanu, O pagină a vieţii mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859, Bucureşti, 1861, p. 31; Dan Berindei, op. cit., p.87

29 Acte şi documente, vol. VIII, p. 573; Dan Berindei, op. cit., p.87

30 Dan Berindei, op. cit., p.88

31 Cornelia C. Bodea, op. cit. p. 489

32 Acte şi documente, vol. VIII, p. 587-604; Dan Berindei, op. cit., p.90

33 Ştefan Pascu, Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi a Moldovei în Transilvania, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 451- 466

34 Dan Berindei, op. cit., p. 92

35 Discurs ţinut la 9/21 februarie în Adunarea României, supliment la „Monitorul oficial”, 1863, nr. 56, cf. Gândirea social-politică despre Unire (1859), p. 314-315; Dan Berindei, op. cit., p.93