Anul acesta la 27 martie se vor împlini 90 de ani de când reprezentanţii
legali ai Basarabiei, provincie românească cotropită de
imperiul ţarist în 1812 şi apoi de către imperiul
sovietic, bolşevic şi imperialist în 1940, 1944 şi 1947,
s-au întrunit şi votat la Chişinău revenirea la patria mamă,
România. A fost prima provincie românească venită la întregirea
României Mari!
La 29
decembrie 1918, Parlamentul României întregite vota legile de ratificare
ale Unirii celei mari. Legile erau depuse de bucovineanul Nistor, de
basarabeanul Inculeţ şi de ardeleanul Ştefan C. Pop, trei
dintre cei mai activi făuritori ai unirii ţărilor lor, pe
care acum le reprezentau ca miniştri în cabinetul României Mari.
Tratatul
pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28
octombrie 1920 la Paris de delegaţii Imperiului Britanic, Franţei,
Italiei şi Japoniei de o parte, şi ai României, de altă
parte. El recunoaşte României suveranitatea asupra teritoriului
basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniţă a
Bucovinei şi Marea Neagră. Articolul 9 al tratatului menţionează
că părţile contractante vor invita Rusia să adere la
acest tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de
ele. „Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului
Consiliului Ligii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi
ridicate de Rusia cu privire la acest tratat, fiind bine stabilit că
fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României
asupra teritoriilor pe care le cuprindeau, nu va putea fi pusă în
discuţiune”.
Pentru
cei care au mai uitat sau n-au avut prilejul de a citi sau învăţa
unele date şi momente de răscruce ale istoriei neamului nostru,
le vom reaminti numai câteva spre luare aminte, bun prilej de meditaţie
şi dreaptă judecată.
Prinsă
în vârtejul de foc al Primului Război Mondial, România l-a
cunoscut pe toate feţele sale, trecând prin toate încercările.
A câştigat izbânzi glorioase şi a suferit înfrângeri
dureroase. Cu toate acestea, războiul ne-a adus împlinirea visului
românilor de veacuri.
Întregirea
neamului s-a plămădit din sângele flăcăilor şi
din ruinele ţării. Nu a fost nicio palmă de pământ
care să nu fi fost stropită de sânge românesc. Nu a fost român,
căruia securea morţii să nu-i fi luat o fiinţă
dragă, ori căruia, pârjolul distrugerii să nu-i fi
cotropit o parte mai mare sau mai mică din avut. Înţelegerea
acestor evenimente deşteaptă în sufletul nostru deseori mândrie,
alte ori şi amărăciune. Aşa a fost istoria noastră
de veacuri.
Datorăm
miilor de eroi, morţi pentru a ne face o patrie mare şi liberă,
admiraţia şi cinstirea lor, străduinţa noastră
pentru a croi neamului românesc în viitor un drum mai fericit, inspirat
de gloria trecutului, dar ferit de greşelile lui.
Vocaţia
poporului nostru a fost şi a rămas construcţia paşnică,
aspiraţia spre buna înţelegere cu toate ţările din
jur, dorinţa de conlucrare cu toate statele lumii. Poporului nostru
i-au fost străine spiritul de aventură, mărirea deşartă,
clădită pe suferinţele şi implicarea altora. Mărturie
a acestei vocaţii de pace şi înţelegere a românilor stă
şi faptul că ei nu au recurs niciodată la forţa
armelor pentru a anexa teritorii străine şi nu au impus vreodată
altor popoare condiţii care le-ar fi lezat acestora demnitatea,
independenţa sau aspiraţiile lor legitime. De-a lungul secolelor
armata română a acţionat numai în apărarea fiinţei
poporului nostru şi a independenţei naţionale. Împrejurările
istorico-sociale vitrege în care şi-a dus existenţa, au obligat
poporul nostru, încă din cele mai vechi timpuri să-şi
apere dreptul la viaţă, cu arma în mână. De la formarea,
de către Burebista, în secolul I î.d.H. a statului dac centralizat,
de la epoca înfloritoarei societăţi dacice a lui Decebal şi
apoi de-a lungul a două milenii de existenţă, până în
zilele noastre, poporul nostru a trebuit să ducă lupte pentru a-şi
construi şi apăra fiinţa proprie şi entitatea naţională.
În
toate împrejurările grele ale istoriei noastre milenare, poporul în
întregimea sa, alături de marii săi conducători a fost
creatorul istoriei patriei noastre. Acesta a făurit nu numai
patrimoniul material şi spiritual naţional, dar a purtat şi
greul luptei în apărarea lui, a făcut cele mai mari sacrificii
pe câmpurile de bătălie.
Vreme
îndelungată, rolul principal în efortul de eliberare a revenit
ţărănimii noastre, care a fost purtătoarea celei mai
glorioase tradiţii de luptă a poporului nostru. În marile
lupte, purtate de-a lungul secolelor, împotriva dominaţiei străine,
pentru neatârnare şi independenţă, pentru afirmarea naţiunii
române şi a statului naţional român, ţărănimea
„talpa ţării” a avut un rol deosebit, determinant. Luptele
de eliberare purtate de-a lungul secolelor au constituit un puternic
factor de unitate a poporului nostru. Veacuri întregi armata noastră
a luptat pentru apărarea independenţei ţării, pentru a
asigura înfăptuirea unităţii naţionale. Armata a trăit,
împreună cu întregul nostru popor, a cărui parte inseparabilă
este (mai corect a fost!) şi zile bune, dătătoare de speranţă,
dar şi zile nefaste, de complete încercări. A gustat împreună
cu acesta, din aceeaşi cupă şi nectarul victoriilor, dar
şi amarul înfrângerilor.
Ca
urmare, organizarea militară românească a cuprins întotdeauna
alături de trupele regulate, structuri nepermanente, iar participarea
tuturor cetăţenilor la apărarea ţării a fost, din
cele mai vechi timpuri, de la strămoşii noştri geto-daci o
obligaţie consacrată prin tradiţie şi apoi prin legi.
Urmare
directă a voinţei, luptelor şi jertfelor poporului român,
în condiţiile agravării contradicţiilor sociale şi naţionale,
în anii Primului Război Mondial, ale prăbuşirii imperiilor
ţarist şi habsburgic, în temeiul principiului
autodeterminării, s-a transformat în realitate visul
multisecular al tuturor românilor – revenirea la patria mamă a
Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei, Banatului, Bucovinei
şi Basarabiei şi, prin aceasta, făurirea statului naţional
unitar român România Mare. Conferinţa de pace, n-a făcut decât
să consfinţească o realitate concretă, obiectivă.
Tratatul de pace de la Trianon nu putea să nu recunoască această
realitate, impusă prin lupta întregii naţiuni române. Factorul
cel mai important care a condus la făurirea statului naţional
unitar român, a constat din faptul că România îşi împlinise,
prin actul Marii Uniri din 1918, visul multisecular al tuturor românilor
de a trăi în libertate şi independenţă în cuprinsul
aceluiaşi stat şi dorea să întreţină cu
ţările limitrofe relaţii de bună vecinătate,
prietenie şi înţelegere.
Este
necesar să remarcăm şi să menţionăm, încă
o dată, rolul covârşitor al armatei române, ca instituţie
fundamentală a ţării, în toate momentele cruciale ale
istoriei noastre naţionale. Pe lângă rolul său de şcoală
a curajului şi de educaţie civică şi patriotică a
tineretului român, ea a fost apărătoarea celor mai profunde
interese ale neamului. Ar fi suficient să reamintim sacrificiile
armatei noastre şi urmările acestor jertfe, uneori uitate
nejustificat şi pe nedrept: Războiul de Independenţă
de la 1877, participarea la Primul şi al Doilea Război Mondial,
rolul armatei la evenimentele din 1989, participarea sa la edificarea unor
importante obiective economice, industriale, agrare şi de cultură.
Titlul
articolului de faţă ne obligă, măcar în treacăt,
să reamintim cititorilor noştri câteva date mai semnificative
privind istoria zbuciumată a Basarabiei româneşti.
Moldova
dintre Prut şi Nistru, adică Basarabia a fost parte întregitoare
a Moldovei marelui Ştefan. Ţinuturile Hotinului, Sorocei,
Orheiului, Lăpuşnei, Tighinei au fost cele mai vechi şi mai
curate aşezări moldoveneşti de la Hotin la Cetatea Albă
pe tot malul Nistrului, de la Prut la Chilia pe malul Dunării,
piepturile moldovenilor basarabeni au ridicat zid înaintea tătarilor,
turcilor, cazacilor, polonezilor.
Tot pământul
basarabean este frământat de sânge românesc. Acest ţinut neaoş
românesc n-a avut alt nume. A fost Moldova pur şi simplu, din Carpaţi
până la Nistru. Prutul (acest râu blestemat) curgea ca şi
Siretul pe la mijlocul ei udând de-a dreapta ca şi de-a stânga
maluri moldoveneşti.
Când,
în mişcarea lor de expansiune în spre sud şi vest ruşii
au ajuns la Nistru, în marşul lor spre Constantinopol, Basarabia a
fost cea dintâi provincie românească osândită să fie înrobită
de colosul rus, imperialist şi hrăpăreţ. În 1806, în
timpul războiului ruso-turc, Ţările Româneşti au fost
ocupate de armata rusă. La Tilsit şi apoi le Erfurt în 1808,
Napoleon promite Rusiei principatele dunărene române. Raporturile
dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I s-au înăsprit şi
începe campania împotriva Rusiei, care avea interesul de a se retrage
din principatele române şi să facă pace cu Turcia. Astfel,
printr-o înţelegere mişelească turcii oferă Rusiei
partea din Moldova dintre Prut şi Nistru. La 28 mai 1812, delegaţii
Porţii semnează la Bucureşti (la Hanul lui Manuc) odiosul
tratat de pace, care la art. 5 prevedea: „Partea din Moldova aşezată
pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată
Sublimei Porţi, Înalta Poartă Otomană lasă Curţii
imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului”.
La 7
noiembrie 1812, divanul Moldovei prezintă domnitorului Calimah un
protest împotriva acestui act nelegiuit, care a rupt din pământul
ţării ţinuturile cele mai mănoase: „tot trupul
şi inima ţării izvorul vitelor, chelarul ţării,
ogoarele de grâu şi orz” cele mai întinse; ... toată partea
aceea socotindu-se până la Prut, poate fi mai mult decât jumătate
din ţară”; cerând restabilirea vechilor hotare: „precum de
la moşii şi strămoşii lor au apucat întregirea
Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte”.
Toate intervenţiile au rămas zadarnice, întrucât ruşii
biruiseră pe Napoleon, şi deveniseră mari şi tari.
După
raptul odios al Basarabiei din 1812, deznaţionalizarea provinciei româneşti
va deveni o preocupare constantă a guvernelor ţariste. S-a încurajat
emigrarea ţăranilor moldoveni peste Nistru dar mai cu seamă
în provinciile îndepărtate din Caucaz, pe Volga, pe malurile
Amurului, de unde cu greu se mai puteau întoarce. Se lăsa în schimb
liberă imigrarea maselor de ucraineni, de evrei şi de funcţionari
răi, hrăpăreţi şi compromişi. Au fost
colonizaţi pe întinderi de teren bulgari, germani etc. Nu mai era
admisă nici o şcoală românească, iar limba română
a fost eliminată cu totul din şcoală, biserică,
administraţie. Întrebuinţarea limbii române aducea închisoarea
în Serbia. Orice legătură culturală cu România a fost
brutal izolată. La Prut se ridicase un zid înalt şi gros.
Probabil că ilustrul Voronin de acolo se inspiră în zilele
noastre.
Cu
toată deşănţata rusificare în special a majorităţii
păturii înstărite a Basarabiei, populaţia rurală,
temelia ţării, a rămas precumpănitor moldovenească,
iar ideea naţională românească, mai cu seamă
interesul pentru cele româneşti precum popor, limbă, literatură,
datini, s-au păstrat aproape nealterate în preocupările românilor
basarabeni luminaţi.
Iată
cum arăta statistica populaţiei Basarabiei la 1918. Din cei
2.725.000 de locuitori ai săi, după naţionalităţi
se prezintă astfel:
Naţionalităţi
în
Total locuitori
%
Basarabia în 1918
Români
moldoveni
1.810.000
66,42
Ruşi şi ucraineni (venetici)
333.900
12,25
Evrei
270.000
10,00
Bulgari şi găgăuzi
210000
7,70
Germani
75.000
2,75
Greci, armeni
26.100
0,88
Total
2.725.000
100%
Închiderea
ermetică a graniţei la Prut şi politica de înăbuşire
şi încătuşare a conştiinţei româneşti care
a urmat, a fost consecinţa evenimentelor din 1878 a înăspririi
relaţiilor dintre Rusia şi România din cauza Tratatului de la
Berlin, a retrocedării judeţelor
din sudul Basarabiei şi alipirea lor la România.
Rezultatele
ultimului recensământ din Republica Moldova, efectuat în octombrie
2004, arată că populaţia actuală este de 3.388.000
locuitori (fără Transnistria). Dintre acestea conform datelor
publicate, doi la sută ar fi români şi 76 la sută
moldoveni, adică tot români!
Revoluţia
bolşevică din 1917 a descătuşat sentimentul naţional
al românilor basarabeni după guvernarea despotică a guvernului
ţarist. Astfel au loc numeroase adunări, întruniri şi
congrese care discutau şi hotărau soarta Basarabiei. La 2 şi
3 mai a avut loc la Chişinău congresul preoţimii
basarabene, urmat la 23 mai de congresul învăţătorilor
care a hotărât introducerea alfabetului latin în locul celui
chirilic. La finele lunii mai, tot la Chişinău are loc congresul
ţăranilor din Basarabia care cere să vorbească în
limba lor (adică româneşte) şi autonomia Basarabiei.
O mare
dificultate în mişcarea naţională basarabeană s-a
ivit din partea Ucrainei (ca şi în prezent, aceasta emitea pretenţii
desuete-imperialiste) care se constituie în iunie 1917 cu guvern şi
radă (parlament) manifestând pretenţia ca Basarabia să
constituie cea de-a zecea gubernie a Ucrainei. Despre atitudinea hrăpăreaţă
din zilele noastre a Ucrainei amintim doar câteva situaţii deosebit
de elocvente (semnificative). La 2 iulie 1997, în staţiunea Neptun a
fost semnat tratatul de bază cu Ucraina, act pe care poporul român
l-a considerat imoral şi profund dăunător României, care a
fost negociat şi semnat de nişte conducători ai
ţării noastre, nepricepuţi şi iresponsabili, ca să
nu-i numim trădători. Astăzi orice român cu dragoste de
ţară şi iubitor de adevăr şi dreptate se întreabă
şi pe bună dreptate, când a mai stăpânit Ucraina şi
cu ce drepturi Bucovina la Nord, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor,
toate dar absolut toate româneşti?!
Culmea
ignoranţei, acceptat de “patrioţii noştri conducători”
(Constantinescu ca preşedinte şi Severin ca ministru de externe)
şi impus de perfida acaparatoare a Ucrainei, sunt cuprinse în tot
tratatul dar mai ales în art. 2 punctul 1 al acestui ruşinos tratat
din istoria României. Cine-l citeşte se cruceşte de aşa
capodoperă, iată-l: “reafirmă că frontiera existentă
între ele (România – Ucraina cea trasată de satrapul din Kremlin,
Stalin) este inviolabilă şi de aceea se vor abţine, acum
şi în viitor de la orice cerere sau acţiune îndreptată
spre acapararea sau uzurparea unei părţi sau a întregului
teritoriu al celeilalte părţi contractante”. Te întrebi cu ce
drept aceşti ignoranţi şi trădători au ipotecat
drepturile României? Şi de ce nu sunt traşi la răspundere?
Între
2 şi 9 noiembrie 1917 s-a ţinut la Chişinău Marele
Congres Ostăşesc, eveniment de o mare şi hotărâtoarea
importanţă pentru soarta Basarabiei, la care au participat 989
deputaţi, ofiţeri şi soldaţi, reprezentanţi a
peste 300.000 de basarabeni. Acest congres a proclamat autonomia politică
şi teritorială a Basarabiei. De asemenea, a luat două hotărâri
importante:
- Naţionalizarea
oştirilor moldoveneşti, sub steagurile moldoveneşti
şi conduse de ofiţeri moldoveni.
-
Convocarea Sfatului ţării, adunare naţională aleasă
a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a
suveranităţii naţionale.
La 4
decembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău s-au deschis
lucrările Sfatului ţării, iar în catedrală s-a
oficiat pentru prima dată serviciul divin în limba română. Ca
preşedinte a fost ales prof. Ioan Inculeţ. Toţi delegaţii
au fost unanimi pentru a recunoaşte Sfatul ţării, organul
suprem, primul organ legiuitor al Basarabiei.
La 2
martie 1918, o delegaţie a Sfatului ţării, compusă
din: Inculeţ, Halippa şi Ciugureanu soseşte la Iaşi ca
să ia contact cu guvernul Marghiloman. Delegaţii se declară
pentru înfăptuirea imediată a Unirii. Marea nelegiuire săvârşită
la 25 mai 1812 a fost reparată la 27 martie 1918 (9 aprilie stil
vechi) când Basarabia a revenit la patria mamă. Declaraţia de
Unire a Sfatului ţării a Republicii Democratice Moldoveneşti,
suna astfel:
“În
numele Basarabiei, Sfatul ţării declară:
Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre
Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe
cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani
din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului
de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi
hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna
se uneşte cu mama sa România”.
Unirea
a fost votată cu 86 de voturi pentru, trei voturi contra şi 36
de abţineri (cei care au votat contra au fost un bulgar şi doi
ucraineni, iar cei care s-au abţinut erau străini, rusofoni
etc.)
Un
decret regal a promulgat la 23 aprilie votul Sfatului ţării prin
care Basarabia se unea cu România.
Nu vom
insista asupra tragicului eveniment din 29 iunie 1940 când prin cârdăşia
dintre Hitler şi Stalin s-a încheiat şi semnat odiosul Pact
Ribbentrop-Molotov, prin care are loc a doua răpire a Basarabiei
şi Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului adresat României de către
U.R.S.S., întrucât aceste nedreptăţi istorice sunt ceva mai
bine cunoscute.
Acum
la aniversarea celor 90 de ani de la unirea Basarabiei cu patria mamă,
guvernanţii comunişti de la Chişinău, rusofoni şi
venetici, în frunte cu tov. Voronin, trebuie să recunoască că
toate declaraţiile lor dovedite a fi demagogice şi
politicianiste nu corespund adevărului istoric. Adevărul pur,
constă în faptul că fraţii au fost despărţiţi
de fraţii lor şi supuşi unei colonizări şi deznaţionalizări
crunte şi criminale.
Ion Dumbrăveanu,
publicat
în „Naţiunea”,
nr.
445 (910) / 20-26 febr. 2008
|
|