România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

90 de ani de la actul istoric al unirii Basarabiei cu România

      Anul acesta la 27 martie se vor împlini 90 de ani de când reprezentanţii legali ai Basarabiei, provincie românească cotropită de imperiul ţarist în 1812 şi apoi de către imperiul sovietic, bolşevic şi imperialist în 1940, 1944 şi 1947, s-au întrunit şi votat la Chişinău revenirea la patria mamă, România. A fost prima provincie românească venită la întregirea României Mari!

La 29 decembrie 1918, Parlamentul României întregite vota legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile erau depuse de bucovineanul Nistor, de basarabeanul Inculeţ şi de ardeleanul Ştefan C. Pop, trei dintre cei mai activi făuritori ai unirii ţărilor lor, pe care acum le reprezentau ca miniştri în cabinetul României Mari.

Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la Paris de delegaţii Imperiului Britanic, Franţei, Italiei şi Japoniei de o parte, şi ai României, de altă parte. El recunoaşte României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniţă a Bucovinei şi Marea Neagră. Articolul 9 al tratatului menţionează că părţile contractante vor invita Rusia să adere la acest tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. „Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Ligii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de Rusia cu privire la acest tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprindeau, nu va putea fi pusă în discuţiune”.

Pentru cei care au mai uitat sau n-au avut prilejul de a citi sau învăţa unele date şi momente de răscruce ale istoriei neamului nostru, le vom reaminti numai câteva spre luare aminte, bun prilej de meditaţie şi dreaptă judecată.

Prinsă în vârtejul de foc al Primului Război Mondial, România l-a cunoscut pe toate feţele sale, trecând prin toate încercările. A câştigat izbânzi glorioase şi a suferit înfrângeri dureroase. Cu toate acestea, războiul ne-a adus împlinirea visului românilor de veacuri.

Întregirea neamului s-a plămădit din sângele flăcăilor şi din ruinele ţării. Nu a fost nicio palmă de pământ care să nu fi fost stropită de sânge românesc. Nu a fost român, căruia securea morţii să nu-i fi luat o fiinţă dragă, ori căruia, pârjolul distrugerii să nu-i fi cotropit o parte mai mare sau mai mică din avut. Înţelegerea acestor evenimente deşteaptă în sufletul nostru deseori mândrie, alte ori şi amărăciune. Aşa a fost istoria noastră de veacuri.

Datorăm miilor de eroi, morţi pentru a ne face o patrie mare şi liberă, admiraţia şi cinstirea lor, străduinţa noastră pentru a croi neamului românesc în viitor un drum mai fericit, inspirat de gloria trecutului, dar ferit de greşelile lui.

Vocaţia poporului nostru a fost şi a rămas construcţia paşnică, aspiraţia spre buna înţelegere cu toate ţările din jur, dorinţa de conlucrare cu toate statele lumii. Poporului nostru i-au fost străine spiritul de aventură, mărirea deşartă, clădită pe suferinţele şi implicarea altora. Mărturie a acestei vocaţii de pace şi înţelegere a românilor stă şi faptul că ei nu au recurs niciodată la forţa armelor pentru a anexa teritorii străine şi nu au impus vreodată altor popoare condiţii care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independenţa sau aspiraţiile lor legitime. De-a lungul secolelor armata română a acţionat numai în apărarea fiinţei poporului nostru şi a independenţei naţionale. Împrejurările istorico-sociale vitrege în care şi-a dus existenţa, au obligat poporul nostru, încă din cele mai vechi timpuri să-şi apere dreptul la viaţă, cu arma în mână. De la formarea, de către Burebista, în secolul I î.d.H. a statului dac centralizat, de la epoca înfloritoarei societăţi dacice a lui Decebal şi apoi de-a lungul a două milenii de existenţă, până în zilele noastre, poporul nostru a trebuit să ducă lupte pentru a-şi construi şi apăra fiinţa proprie şi entitatea naţională.

În toate împrejurările grele ale istoriei noastre milenare, poporul în întregimea sa, alături de marii săi conducători a fost creatorul istoriei patriei noastre. Acesta a făurit nu numai patrimoniul material şi spiritual naţional, dar a purtat şi greul luptei în apărarea lui, a făcut cele mai mari sacrificii pe câmpurile de bătălie.

Vreme îndelungată, rolul principal în efortul de eliberare a revenit ţărănimii noastre, care a fost purtătoarea celei mai glorioase tradiţii de luptă a poporului nostru. În marile lupte, purtate de-a lungul secolelor, împotriva dominaţiei străine, pentru neatârnare şi independenţă, pentru afirmarea naţiunii române şi a statului naţional român, ţărănimea „talpa ţării” a avut un rol deosebit, determinant. Luptele de eliberare purtate de-a lungul secolelor au constituit un puternic factor de unitate a poporului nostru. Veacuri întregi armata noastră a luptat pentru apărarea independenţei ţării, pentru a asigura înfăptuirea unităţii naţionale. Armata a trăit, împreună cu întregul nostru popor, a cărui parte inseparabilă este (mai corect a fost!) şi zile bune, dătătoare de speranţă, dar şi zile nefaste, de complete încercări. A gustat împreună cu acesta, din aceeaşi cupă şi nectarul victoriilor, dar şi amarul înfrângerilor.

Ca urmare, organizarea militară românească a cuprins întotdeauna alături de trupele regulate, structuri nepermanente, iar participarea tuturor cetăţenilor la apărarea ţării a fost, din cele mai vechi timpuri, de la strămoşii noştri geto-daci o obligaţie consacrată prin tradiţie şi apoi prin legi.

Urmare directă a voinţei, luptelor şi jertfelor poporului român, în condiţiile agravării contradicţiilor sociale şi naţionale, în anii Primului Război Mondial, ale prăbuşirii imperiilor ţarist şi habsburgic, în temeiul principiului  autodeterminării, s-a transformat în realitate visul multisecular al tuturor românilor – revenirea la patria mamă a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei şi, prin aceasta, făurirea statului naţional unitar român România Mare. Conferinţa de pace, n-a făcut decât să consfinţească o realitate concretă, obiectivă. Tratatul de pace de la Trianon nu putea să nu recunoască această realitate, impusă prin lupta întregii naţiuni române. Factorul cel mai important care a condus la făurirea statului naţional unitar român, a constat din faptul că România îşi împlinise, prin actul Marii Uniri din 1918, visul multisecular al tuturor românilor de a trăi în libertate şi independenţă în cuprinsul aceluiaşi stat şi dorea să întreţină cu ţările limitrofe relaţii de bună vecinătate, prietenie şi înţelegere.

Este necesar să remarcăm şi să menţionăm, încă o dată, rolul covârşitor al armatei române, ca instituţie fundamentală a ţării, în toate momentele cruciale ale istoriei noastre naţionale. Pe lângă rolul său de şcoală a curajului şi de educaţie civică şi patriotică a tineretului român, ea a fost apărătoarea celor mai profunde interese ale neamului. Ar fi suficient să reamintim sacrificiile armatei noastre şi urmările acestor jertfe, uneori uitate nejustificat şi pe nedrept: Războiul de Independenţă de la 1877, participarea la Primul şi al Doilea Război Mondial, rolul armatei la evenimentele din 1989, participarea sa la edificarea unor importante obiective economice, industriale, agrare şi de cultură.

Titlul articolului de faţă ne obligă, măcar în treacăt, să reamintim cititorilor noştri câteva date mai semnificative privind istoria zbuciumată a Basarabiei româneşti.

Moldova dintre Prut şi Nistru, adică Basarabia a fost parte întregitoare a Moldovei marelui Ştefan. Ţinuturile Hotinului, Sorocei, Orheiului, Lăpuşnei, Tighinei au fost cele mai vechi şi mai curate aşezări moldoveneşti de la Hotin la Cetatea Albă pe tot malul Nistrului, de la Prut la Chilia pe malul Dunării, piepturile moldovenilor basarabeni au ridicat zid înaintea tătarilor, turcilor, cazacilor, polonezilor.

Tot pământul basarabean este frământat de sânge românesc. Acest ţinut neaoş românesc n-a avut alt nume. A fost Moldova pur şi simplu, din Carpaţi până la Nistru. Prutul (acest râu blestemat) curgea ca şi Siretul pe la mijlocul ei udând de-a dreapta ca şi de-a stânga maluri moldoveneşti.

Când, în mişcarea lor de expansiune în spre sud şi vest ruşii au ajuns la Nistru, în marşul lor spre Constantinopol, Basarabia a fost cea dintâi provincie românească osândită să fie înrobită de colosul rus, imperialist şi hrăpăreţ. În 1806, în timpul războiului ruso-turc, Ţările Româneşti au fost ocupate de armata rusă. La Tilsit şi apoi le Erfurt în 1808, Napoleon promite Rusiei principatele dunărene române. Raporturile dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I s-au înăsprit şi începe campania împotriva Rusiei, care avea interesul de a se retrage din principatele române şi să facă pace cu Turcia. Astfel, printr-o înţelegere mişelească turcii oferă Rusiei partea din Moldova dintre Prut şi Nistru. La 28 mai 1812, delegaţii Porţii semnează la Bucureşti (la Hanul lui Manuc) odiosul tratat de pace, care la art. 5 prevedea: „Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, Înalta Poartă Otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului”.

La 7 noiembrie 1812, divanul Moldovei prezintă domnitorului Calimah un protest împotriva acestui act nelegiuit, care a rupt din pământul ţării ţinuturile cele mai mănoase: „tot trupul şi inima ţării izvorul vitelor, chelarul ţării, ogoarele de grâu şi orz” cele mai întinse; ... toată partea aceea socotindu-se până la Prut, poate fi mai mult decât jumătate din ţară”; cerând restabilirea vechilor hotare: „precum de la moşii şi strămoşii lor au apucat întregirea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte”. Toate intervenţiile au rămas zadarnice, întrucât ruşii biruiseră pe Napoleon, şi deveniseră mari şi tari.

După raptul odios al Basarabiei din 1812, deznaţionalizarea provinciei româneşti va deveni o preocupare constantă a guvernelor ţariste. S-a încurajat emigrarea ţăranilor moldoveni peste Nistru dar mai cu seamă în provinciile îndepărtate din Caucaz, pe Volga, pe malurile Amurului, de unde cu greu se mai puteau întoarce. Se lăsa în schimb liberă imigrarea maselor de ucraineni, de evrei şi de funcţionari răi, hrăpăreţi şi compromişi. Au fost colonizaţi pe întinderi de teren bulgari, germani etc. Nu mai era admisă nici o şcoală românească, iar limba română a fost eliminată cu totul din şcoală, biserică, administraţie. Întrebuinţarea limbii române aducea închisoarea în Serbia. Orice legătură culturală cu România a fost brutal izolată. La Prut se ridicase un zid înalt şi gros. Probabil că ilustrul Voronin de acolo se inspiră în zilele noastre.

Cu toată deşănţata rusificare în special a majorităţii păturii înstărite a Basarabiei, populaţia rurală, temelia ţării, a rămas precumpănitor moldovenească, iar ideea naţională românească, mai cu seamă interesul pentru cele româneşti precum popor, limbă, literatură, datini, s-au păstrat aproape nealterate în preocupările românilor basarabeni luminaţi.

Iată cum arăta statistica populaţiei Basarabiei la 1918. Din cei 2.725.000 de locuitori ai săi, după naţionalităţi se prezintă astfel:

    Naţionalităţi în                  Total locuitori        %

 Basarabia în 1918                              

Total                                    2.725.000        100%

Închiderea ermetică a graniţei la Prut şi politica de înăbuşire şi încătuşare a conştiinţei româneşti care a urmat, a fost consecinţa evenimentelor din 1878 a înăspririi relaţiilor dintre Rusia şi România din cauza Tratatului de la Berlin, a retrocedării judeţelor  din sudul Basarabiei şi alipirea lor la România.

Rezultatele ultimului recensământ din Republica Moldova, efectuat în octombrie 2004, arată că populaţia actuală este de 3.388.000 locuitori (fără Transnistria). Dintre acestea conform datelor publicate, doi la sută ar fi români şi 76 la sută moldoveni, adică tot români!

Revoluţia bolşevică din 1917 a descătuşat sentimentul naţional al românilor basarabeni după guvernarea despotică a guvernului ţarist. Astfel au loc numeroase adunări, întruniri şi congrese care discutau şi hotărau soarta Basarabiei. La 2 şi 3 mai a avut loc la Chişinău congresul preoţimii basarabene, urmat la 23 mai de congresul învăţătorilor care a hotărât introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic. La finele lunii mai, tot la Chişinău are loc congresul ţăranilor din Basarabia care cere să vorbească în limba lor (adică româneşte) şi autonomia Basarabiei.

O mare dificultate în mişcarea naţională basarabeană s-a ivit din partea Ucrainei (ca şi în prezent, aceasta emitea pretenţii desuete-imperialiste) care se constituie în iunie 1917 cu guvern şi radă (parlament) manifestând pretenţia ca Basarabia să constituie cea de-a zecea gubernie a Ucrainei. Despre atitudinea hrăpăreaţă din zilele noastre a Ucrainei amintim doar câteva situaţii deosebit de elocvente (semnificative). La 2 iulie 1997, în staţiunea Neptun a fost semnat tratatul de bază cu Ucraina, act pe care poporul român l-a considerat imoral şi profund dăunător României, care a fost negociat şi semnat de nişte conducători ai ţării noastre, nepricepuţi şi iresponsabili, ca să nu-i numim trădători. Astăzi orice român cu dragoste de ţară şi iubitor de adevăr şi dreptate se întreabă şi pe bună dreptate, când a mai stăpânit Ucraina şi cu ce drepturi Bucovina la Nord, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor, toate dar absolut toate româneşti?!

Culmea ignoranţei, acceptat de “patrioţii noştri conducători” (Constantinescu ca preşedinte şi Severin ca ministru de externe) şi impus de perfida acaparatoare a Ucrainei, sunt cuprinse în tot tratatul dar mai ales în art. 2 punctul 1 al acestui ruşinos tratat din istoria României. Cine-l citeşte se cruceşte de aşa capodoperă, iată-l: “reafirmă că frontiera existentă între ele (România – Ucraina cea trasată de satrapul din Kremlin, Stalin) este inviolabilă şi de aceea se vor abţine, acum şi în viitor de la orice cerere sau acţiune îndreptată spre acapararea sau uzurparea unei părţi sau a întregului teritoriu al celeilalte părţi contractante”. Te întrebi cu ce drept aceşti ignoranţi şi trădători au ipotecat drepturile României? Şi de ce nu sunt traşi la răspundere?

Între 2 şi 9 noiembrie 1917 s-a ţinut la Chişinău Marele Congres Ostăşesc, eveniment de o mare şi hotărâtoarea importanţă pentru soarta Basarabiei, la care au participat 989 deputaţi, ofiţeri şi soldaţi, reprezentanţi a peste 300.000 de basarabeni. Acest congres a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. De asemenea, a luat două hotărâri importante:

- Naţionalizarea  oştirilor moldoveneşti, sub steagurile moldoveneşti şi conduse de ofiţeri moldoveni.

- Convocarea Sfatului ţării, adunare naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale.

La 4 decembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău s-au deschis lucrările Sfatului ţării, iar în catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în limba română. Ca preşedinte a fost ales prof. Ioan Inculeţ. Toţi delegaţii au fost unanimi pentru a recunoaşte Sfatul ţării, organul suprem, primul organ legiuitor al Basarabiei.

La 2 martie 1918, o delegaţie a Sfatului ţării, compusă din: Inculeţ, Halippa şi Ciugureanu soseşte la Iaşi ca să ia contact cu guvernul Marghiloman. Delegaţii se declară pentru înfăptuirea imediată a Unirii. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată la 27 martie 1918 (9 aprilie stil vechi) când Basarabia a revenit la patria mamă. Declaraţia de Unire a Sfatului ţării a Republicii Democratice Moldoveneşti, suna astfel:

“În numele Basarabiei, Sfatul ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Unirea a fost votată cu 86 de voturi pentru, trei voturi contra şi 36 de abţineri (cei care au votat contra au fost un bulgar şi doi ucraineni, iar cei care s-au abţinut erau străini, rusofoni etc.)

Un decret regal a promulgat la 23 aprilie votul Sfatului ţării prin care Basarabia se unea cu România.

Nu vom insista asupra tragicului eveniment din 29 iunie 1940 când prin cârdăşia dintre Hitler şi Stalin s-a încheiat şi semnat odiosul Pact Ribbentrop-Molotov, prin care are loc a doua răpire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului adresat României de către U.R.S.S., întrucât aceste nedreptăţi istorice sunt ceva mai bine cunoscute.

Acum la aniversarea celor 90 de ani de la unirea Basarabiei cu patria mamă, guvernanţii comunişti de la Chişinău, rusofoni şi venetici, în frunte cu tov. Voronin, trebuie să recunoască că toate declaraţiile lor dovedite a fi demagogice şi politicianiste nu corespund adevărului istoric. Adevărul pur, constă în faptul că fraţii au fost despărţiţi de fraţii lor şi supuşi unei colonizări şi deznaţionalizări crunte şi criminale.

                              Ion Dumbrăveanu,

publicat în „Naţiunea”,

nr. 445 (910) / 20-26 febr. 2008