România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ce se ascunde în spatele “războiului limbii”?

Cumva Tratatul...?

“A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic,e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etno-cultural.” (Eugen Coseriu) Vorbim despre “războiul limbii”, şi nu “războiul limbilor”, căci pluralul, în acest caz, nu există. Şi nu e nevoie să o dovedim noi, căci, proba au făcut-o deja savanţi de cea mai largă anvergură academică de pe toate meridianele. Citatul selectat, care aparţine unuia dintre cei mai mari lingvişti români trăitori pe aceste meleaguri, este peremptoriu din acest punct de vedere. Şi nu mai este nimic de adăugat. Iar cine insistă să o facă, indiferent de motivaţii, îşi asumă voluntar blamul şi ridicolul.

Nu aici stă miezul chestiunii. Căci problema limbii, ca aproape totul în R. Moldova, este una politică şi geopolitică. De aici confruntarea vie şi de aici nevoia de a intra în profunzimile unui conflict neostoit şi care ţinteşte mult mai departe decât eventualul statut a unui dicţionar jalnic, penibil şi jenant astăzi chiar şi pentru comandatorii lui. Iar miza discuţiei atinge, în grade diferite, nu numai Chişinăul, Moscova sau Bucureştiul, dar, mai nou, şi Bruxelles-ul. Care este miza pentru cele două capitale implicate direct în dispută? începând cu recunoaşterea statului independent R. Moldova, ideea axială a diplomaţiei de la Bucureşti, exprimată explicit sau implicit, a fost apartenenţa incontestabila a R. Moldova la spaţiul de cultură şi civilizaţie românesc. Indiferenţa că s-au articulat sintagme care să concretizeze discursiv această idee - precum cea prezentă astăzi în Strategia de Securitate a României, “doua state, o singură naţiune” - fie că nu, acest fundal ideatic a fost mereu prezent şi mereu perceput. În jurul acestei idei a pivotat întregul demers de politică externă a Românie, chiar dacă, intervalele întinse de timp, aplombul diplomatic al Bucureştiului pe direcţia Est şi în special R. Moldova a fost stopat, din motive obiective sau nu, imputabile sau nu Bucureştiului. Nu asta importă acum. Esenţial este să reţinem că această teză de substrat a fost şi este cruciala în orice demers al Bucureştiului. Fără această axiomă, orice efort diplomatic al Bucureştiului, fie ca este vorba despre preşedinte, ministru de externe sau orice politician, se surpă, prin surparea fundamentelor lui. Devine caduc. Fără ideea că R. Moldova este parte a spaţiului de cultura şi civilizaţie românesc nu se justifică, de fapt, nici un efort în plus, nici o presiune mai apăsata a României în favoarea Chişinăului pe scena publică internaţională. Căci ar apărea, firesc, întrebarea: de ce insistenţă pentru R. Moldova şi nu pentru altă ţară?

De aici importanţa crucială în proiectul românesc de politică externă a sintagmei “limba româna”. Tocmai pentru că R. Moldova nu este şi nu poate fi pentru Bucureşti un stat ca oricare altul. Aici nu e vorba de cearta de cuvinte. Căci, în perspectiva celor mai sus spuse, tocmai identitatea lingvistică dintre cele două maluri ale Prutului constituie proba de netăgăduit a demersului României în legătură cu relaţiile speciale pe care le are sau trebuie sa le aibă cu cetăţenii R. Moldova. Concluzia este una singură: Bucureştiul nu poate renunţa la sintagma şi nu poate accepta “limba moldovenească”, decât cu sacrificarea întregului proiect diplomatic specific pe direcţia R. Moldova.

Dar nici Chişinăul declaraţiilor pro-europene nu se poate dispensa fără riscuri de sintagma “limba română”. Pentru Chişinău, menţinerea ei rămâne crucială, în pofida sentimentelor private pe care le încearcă unii politicieni ajunşi vremelnic la conducerea R. Moldova le au faţă de omologii de la Bucureşti sau faţă de cei pe care aceştia îi reprezintă. Căci limba română este limba oficială a UE, iar R. Moldova este singura ţară din cele care populează zona grii a vecinătăţi europene care se bucură de privilegiul de a vorbi o limba acreditată la Bruxelles! Singura care vorbeşte, scrie şi citeşte într-o limbă oficială a UE! Semnificaţia simbolică a unui asemenea context - şi nu numai - este incontestabilă. Asumarea unei asemenea realităţi înseamnă că frontiera simbolică a UE nu este pe Prut, ci la graniţa spaţiului în care se scrie şi vorbeşte româneşte. A recuza sintagma limba română la Chişinău înseamnă, pe lângă a respinge evidenţele, a nega plasarea ta în geografia simbolică europeană, de fiecare dată avangarda şi antecamera oricărui proiect reuşit de integrare euro-atlantică instituţionalizată. De aici importanţa sintagmei, alături de altele care, şi ele, contribuie la aducerea R. Moldovei cât mai profund în arealul invocat. Aici intră, printre altele, şi cazul cetăţeniilor europene - româneşti, dar şi bulgare - ale căror posesori se văd acum blocaţi pentru orice funcţie în administraţia publică a unei ţări aspirante la UE... Dar “războiul limbii” a ajuns şi la Bruxelles. Cum şi de ce a penetrat documentele europene şi după 2007, cu reprezentanţii României de faţă, este greu de spus deocamdată. Dincolo însă de ignoranţa, indolenţa sau rea credinţă, există în aceasta revenire a “limbii moldoveneşti” şi altceva. Respectiv expresia unui mod de gândire, a unui stil mintal, a unui proiect ideologic care ţinteşte, voit sau nu, nu doar decuplarea României de R. Moldova, dar şi, concomitent, stoparea geografiei simbolice a Europei la Prut. Faptul că, după 17 ani, continuăm să mestecăm aceeaşi mâncare răcită deja a denumirii corecte a limbii este mai mult decât o încremenire în proiect. Este dovada vie că susţinătorii unui asemenea obiectiv nu s-au ostoit încă şi că recidivele sunt oricând posibile. De aici, din obscure cotloane ale unei diplomaţii cu afilieri vagi, ţâşnesc din când în când diversiunii primejdioase menite să otrăvească nu doar relaţia dintre cele doua state, dar şi atmosfera în UE faţă de R. Moldova. Mai concret. Nici nu s-au stins bine ecourile afaceri cu “limba moldovenească”, că o nouă bombă, infinit mai periculoasă de data asta, începe să ticăie ameninţător. Bastardul diplomatic al acestei grupări, veritabilă bombă cu ceas, se numeşte proiectul unui nou tratat dintre cele doua state care - atenţie! - pivotează nu în jurul Actului Final de la Helsinki 1975, cum s-a petrecut până acum, ci in jurul Tratatului de Pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947, de către statele beligerante în a doua mare conflagraţie mondială. Document care avea să legifereze stăpânirea sovietică asupra Basarabiei ocupate în anul 1940. Trecem peste faptul că nu există absolut nici o justificare de ce ideea de Tratat de bază este scoasă de la naftalină după ce părea extirpată din patrimoniul diplomatic al Bucureştiului cel puţin pâna în 2009. Dar că se poartă discuţii ca într-un eventual text de tratat punctul de plecare să fie anul 1947 este cu totul altceva. Mutarea accentului pe anul 1947, adică pe trecerea Basarabiei în patrimoniul URSS înseamnă acreditarea unei disjuncţii şi mai mare între cele doua state. Faptul este inedit în demersurile diplomatice dintre cele două state şi nu trebuie să treacă neobservat şi nesanctionat.

Cine seamănă vânt va culege furtuna - va fi la fel şi de data asta. Dar că asemenea intenţii există este semnificativ şi de subliniat. Autorii unor asemenea intenţii sunt, cum sugeram deja, din zona care pretinde că României trebuie să se comporte astfel faţă de R. Moldova, abstracţie făcând de consistenţa biografie românească a celei din urmă. Această atitudine este numită în jargonul de specialitate “pragmatică” sau “tehnică”, iar adepţii ei populează zone de decizie nu numai de la Bucureşti - şi este excelent întâmpinată în Chişinăul lui 2007 -, dar şi din alte capitale, mai mult sau mai puţin europene. Pentru promotorii ei, R. Moldova trebuie să fie pentru România un stat ca oricare altul, iar gestionarea relaţiei cu acest stat trebuie lăsată exclusiv pe mâna Bruxelles-lului, căci R. Moldova ar fi, chipurile, numai o “problemă europeană” (de parcă România nu ar fii membru al UE!).

De aici îngrijorarea legitimă şi de aici încolo discuţia despre glotonim trebuie să înceapă nu de la simpla resuscitare nătânga a “limbii moldoveneşti” de către “lingvişti” frustraţi, politicieni nerealizaţi sau jurnalişti complexaţi, oriunde ar fi ei. Ci de la faptul că în spatele “războiului limbii” pare să se ascundă ceva mult mai grav. Anume, o linie de gândire strategică, pesistentă şi care are ca obiectiv major detaşarea R. Moldova de România, cu orice preţ, chiar cu preţul decuplării malului stâng al Prutului de spaţiul euro-atlantic sau a amânării sine die a posibilei integrări în lumea occidentală.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ceea ce am numit generic “războiul limbii” este abia la început...

 

                                Dan DUNGACIU