|
Urcat pe tronul Imperiului
Romano-Bizantin, împăratul Justinianus I (527-565), în calitatea sa
asumată de unic moştenitor legitim al caesarilor romani,
şi-a stabilit ca principal obiectiv al politicii sale externe
refacerea unităţii vechiului orbis Romanus, în cadrele
sale mediteraneene, în primul rând, prin recucerirea fostelor provincii
ale defunctului Imperiu Roman, ocupate de barbari, îndeosebi de
germanici. „Îndată după urcarea pe tron, – conchide
istoricul francez Charles Diehl – Justinianus
începe să viseze la un imperiu uriaş. Acea antică
unitate romană în care aventurierii germani îşi tăiaseră
regate, aspira el s-o reconstituie în întregine; […]. Să
recucerească Africa de la vandali, Italia de la ostrogoţi,
Spania de la vizigoţi, Gallia de la franci, acesta era visul său”1.
Dimensiunile
recuceririlor realizate de Justinianus I în bazinul vestic al Mediteranei
– Regatul Vandal din Africa de Nord (533-534), Regatul Ostrogot din
Italia (535-555) şi sud-estul Regatului Vizigot din Spania (554) –
justifică, cu certitudine, cu toate limitele lor, atenţia
deosebită acordată de specialişti acestei componente a
politicii externe a împăratului romano-bizantin. Ceea ce omit însă
să constate, voit sau nu, aceşti specialişti este faptul că
recucerirea justiniană a debutat la Dunărea de Jos, având
ca obiectiv readucerea sub stăpânirea imperiului a unei alte foste
provincii romane: vechea Dacie, sau, cel puţin, o mare parte a
acesteia.
Fără
înoială, cele două componente ale recuceririi justiniene –
cea de la nord de Dunăre şi cea din bazinul vest-mediteranean
– se deosebesc radical una de alta. În primul rând, comparativ cu
dimensiunile recuceririlor realizate bazinul de vest al Mediteranei, cele
de la nord de Dunăre sunt indiscutabil mult mai modeste. Acest lucru
nu justifică însă slaba atenţie acordată de specialişti
acestei componente a politicii de reconquista a lui Justinianus, cu
atât mai mult cu cât importanţa stăpânirii teritoriilor
nord-dunărene a fost una deosebită.
În al
doilea rând, pe lângă dimensiunile recuceririi, un alt element care
deosebeşte cele două componente ale reconquistei
justiniene este reprezentat de factorii care au stat la baza intervenţiei
romano-bizantine în cele două zone. Dacă factorii care au stat
la baza intervenţiei militare în vest derivă din ideea romană
a imperiului universal a ideologiei politice a lui Justinianus I, fiind,
îndeosebi, de natură ideologică şi politică, dar
şi afectivă, intervenţia în nordul Dunării i-a fost
impusă împăratului, în primul rând, de factori de natură
geopolitică şi strategico-militară, iar importanţa lor
a fost una deosebită.
În
prima jumătate a secolului al VI-lea principala problemă cu care
se confruntă Imperiul Romano-Bizantin la Dunărea de Jos o
reprezintă problema slavă. Triburile slave ale
sclavinilor sau cele ale conglomeratului etnic al anţilor2,
aflate în deplasare spre sud, se manifestă acum ca principalii
adversari ai imperiului în acestă regiune. Alături de atacurile
sclavinilor şi anţilor, imperiul se confruntă şi cu
problemele provocate de incursiunile altor popoare barbare: vechii
bulgari, diferitele ramuri ale hunilor şi alţii. Din a doua jumătate
a aceluiaşi secol, situaţia de la frontiera dunăreană
a Imperiului Romano-Bizantin era agravată de apariţia în zonă
a avarilor.
În
condiţiile create de presiunile crescânde ale barbarilor asupra
frontierei dunărene, teritoriile Daciei sudice, situate la capătul
„coridorului stepei”, acea rută urmată constant de
populaţiile nomade venite dinspre stepele eurasiatice, căpătau
o însemnătate geopolitică şi strategică deosebită3.
Stăpânirea asupra lor permitea Constantinopolului să-şi
instaleze un avanpost înaintat în Barbaricum de unde imperiul
putea observa, supraveghea şi controla o lume barbară aflată
într-o continuă fierbere. Acest lucru explică, după părerea
noastră, acţiunea fermă de includere a Daciei sudice în
hotarele Imperiului Romano-Bizantin, promovată de Justinianus I.
În
cadrul politicii dunărene a Imperiului Romano-Bizantin din prima jumătate
a secolului al VI-lea distingem, cel puţin, patru mari etape. Asupra
celor mai importante dintre ele ne vom opri în continuarea prezentului
studiu.
O primă
etapă, asupra căreia nu insistăm însă în studiul
prezent, se prelungeşte până la sfârşitul deceniului 3 al
secolului. Ea se caracterizează printr-o politică eminamente
defensivă promovată de Constantinopol, care s-a limitat exclusiv
la a anihila atacurile barbare în sudul Dunării şi la a limita
pe cât posibil efectele negative ale invaziilor asupra teritoriilor
şi locuitorilor provinciilor balcanice ale imperiului. Această
etapă este încheiată cu marea invazie slavo-bulgară în
Peninsula Balcanică din anul 529 sau 530, zdrobită de forţele
romano-bizantine, comandate de generalul de origine gepidă, Mundus, magister
militum per Illyricum4.
Victoria
romano-bizantină asupra slavilor şi bulgarilor din 529 sau 530 a
deschis o nouă etapă în politica imperială la Dunărea
de Jos. După această dată, defensiva politico-militară
promovată de Constantinopol în raporturile cu barbarii a fost
abandonată şi imperiul trece la ofensivă la nord de Dunăre
vizând recucerirea vechii Dacii romane sau, cel puţin, a unei părţi
însemnate a acesteia.
Acţiunea
romano-bizantină de recucerire a Daciei, având în compunere două
aspecte, unul militar şi unul politic, a fost demarată la cumpăna
deceniilor 3-4 ale secolului al VI-lea. Cu îndeplinirea obiectivului
componentei militare – rececerirea Daciei – au fost însărcinate
forţele militare ale diocezei Thracia. În vederea declanşării
operaţiunilor militare la nord de Dunăre, Justinianus a recurs
la o semnificativă schimbare la nivelul comandamentului acestora. Ca
urmare, în anul 530 sau 531 el l-a numit la comanda lor pe generalul
Chilbudios, un talentat comandant de origine slavă, pe care l-a
investit magister militum per Thraciam5.
Într-o primă fază, pregătitoare, a planului de
recucerire a Daciei, c. 530-531, generalul romano-bizantin a realizat
asigurarea frontierei Dunării în faţa atacurilor barbare,
premisă a declanşării ofensivei la nord de fluviu. Printr-o
serie de acţiuni militare, talentatul general a reuşit într-un
timp extrem de scurt să impună respect barbarilor, care s-au văzut
astfel siliţi să renunţe la incursiunile lor în imperiu6.
Succesele înregistrate de forţele imperiale în acestă
etapă au permis Imperiului Romano-Bizantin să preia deplina iniţiativă
militară în raporturile cu barbarii nord-dunăreni, fapt
indispensabil trecerii la punerea în aplicare a celei de-a doua
componente a planului de recucerire a Daciei, operaţiune întreprinsă
în continuarea imediată a primei faze. În acest scop, forţele
imperiale comandate de Chilbudios au declanşat o serie de operaţiuni
militare la nord de Dunăre, consemnate de Procopius în Războaiele
sale, care, referindu-se la aceste acţiuni, relatează că „de
multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, cu
Chilbudios, şi îi ucideau sau îi luau scalvi pe barbarii de
acolo”7.
La capătul acestor operaţiuni militare, derulate pe
parcursul a peste trei ani, după spusele lui Procopius, respectiv între
531-534, Imperiul Romano-Bizantin aducea sub stăpânirea sa o fâşie
însemnată de teritoriu din sudul Daciei. Totodată, o serie de
centre fortificate de pe malul stâng al fluviului, importante puncte
strategice, din sudul Banatului, Olteniei, Munteniei şi Moldovei
actuale – Litterata-Lederata (Palanca Nouă), Recidiva-Arcidava
(probabil Vărădia), Dierna-Zernes (Orşova),
Drobeta-Theodora (Drobeta Turnu Severin), Sycidiva-Sucidava (Celei),
Turris (Turnu Măgurele sau Barbaoşi), Constantiniana Daphne
şi altele – reintrau sub stăpânirea fermă a
Constantinopolului8. Cât avansa în interiorul Daciei acestă fâşie
de teritoriu ocupată de imperiu şi care era limita sa nordică,
desemnată sugestiv de Procopius ca fiind „marginea ţării”9, nu putem spune cu exactitate. Cu
titlu de ipoteză, considerăm că, foarte probabil, stăpânirea
romano-bizantină s-a limitat la o parte însemnată a regiunilor
de câmpie riverane Dunării. Putem afirma însă cu certitudine că
de la vest la est stăpânirile romano-bizantine din sudul Daciei se
întindeau din regiunea Dunării bănăţene până la
Dunărea maritimă.
În cursul anului 534, cu prilejul unei noi campanii, întreprinsă
„cu oaste puţină”, împotriva sclavinilor, generalul
Chilbudios a fost însă înfrânt şi ucis de aceştia10.
Victoria barbară din 534 are o semnificatie aparte pentru politica
imperială la Dunărea inferioară: ea punea în evidenţă
limitele ofensivei militare romano-bizantine la nord de fluviu şi
reliefa faptul că în conjunctura politico-militară a
momentului, generată de deplasarea masivă a slavilor spre sud,
imperiul obţinuse în zonă, obiectivul maxim ce putea fi atins.
Înţelegând
perfect mesajul înfrângerii forţelor sale din 534, Justinianus,
care se angajase deja în marea acţiune de reconquista în
bazinul vest-mediteranean, a oprit ofensiva în Dacia, limitând acţiunea
de recucerire la rezultatele obţinute până în acel moment. După
acestă dată el se va dedica organizării şi consolidării
stăpânirilor romano-bizantine de la nord de Dunăre.
Cu anii 534/535, politica promovată de Justinianus I în Dacia
intră într-o nouă etapă. Oprind ofensiva militară la
nivelul anului 534, împăratul a trecut la consolidarea, din punct de
vedere militar a poziţiilor deţinute la nord de Dunăre
şi l-a organizarea lor religioasă şi
administrativ-teritorială, scop în care a iniţiat o serie de măsuri
în domneniile respective.
Care a
fost organizarea administrativă dată stăpânirilor
transdanubiene ale imperiului nu ştim. Considerăm însă că,
foarte probabil, având în vedere rolul jucat de generalul Chilbudios,
guvernatorul diocezei Thracia, în acţiunea de recucerire a lor,
acestea vor fi fost incluse în componenţa acestei mari unităţi
administrativ-teritoriale.
Cunoaştem, în schimb, din unele surse, cărei jurisdicţii
ecleziastice i-au fost supuse achiziţiile teritoriale nord-dunărene.
Astfel, în Novella XI, din anul 535, prin care era constituită
Arhiepiscopia de Justiniana Prima, se specifica clar că jurisdicţia
acestei eparhii se întindea şi asupra teritoriilor achiziţionate
de imperiu la nord de Dunăre, cel puţin asupra celor din
regiunea Banatului actual. Conform conţinutului acestei novelle,
referindu-se la constituirea eparhiei menţionate şi la aria sa
de jurisdicţie, împăratul sublinia că o asemenea măsură
organizatorică i-a fost impusă de faptul că „în
timpul de faţă […] statul nostru s-a mărit, aşa că
amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum de cetăţi
ale nostre şi atât Viminacium cât şi Recidiva şi
Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din
nou stăpânirii noastre”11.
Apărarea
Daciei sudice a constituit un alt pilon al politicii imperiale în zonă.
În prezent, cunoaştem destul de bine măsurile cu caracter
militar întreprinse de Justinianus I în vederea consolidării poziţiilor
imperiului în aceste regiuni. Un alt act al lui Justinianus I, anume Edictul
XIII, emis la o dată cuprinsă între septembrie 538 şi
august 539, ne prezintă măsurile de ordin militar luate de împărat
în vederea consolidării prezenţei romano-bizantine în Dacia.
Prin acest act, adresat lui „Ioannes, preaslăvitul eparh al
sfintelor comandamente militare din Orient”, împăratul
dispunea ca „unitatea militară în întregime să fie strămutată
din ţară şi aşezată în ţinuturile de
dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la
hotarele de acolo”12.
Care era acest hotar la care face referire edictul nu credem că este
dificil de identificat: anume, limita nordică a stăpânirilor
romano-bizantine de pe malul stâng al Dunării, din Dacia sudică.
Alte
informaţii de care dispunem se referă la ampla activitate
constructivă cu caracter militaro-strategic realizată de
Justinianus I în regiunile de pe malul stâng al Dunării13.
În lucrarea sa De aedificiis, Procopius a surprins cum nu se poate
mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat,
în primul rând, pe linia Dunării. „Împăraţii romani
de odinioară, – relatează istoricul din Caesareea –
spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a
Dunării, a împânzit cu cetăţi întregul ţărm al
fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în
partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. […].
Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată mare, a
cuprins fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul
Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte,
ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut
multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se
pierduse”14.
Referindu-se
concret la activitatea constructivă întreprinsă de împărat
pe malul stâng al Dunării, acelaşi istoric relatează: „În
faţa cetăţii Novae, pe continentul din faţă, se
ridică un turn demult părăsit, aşa numita Litterata;
cei vechi o numeau Lederata. Din ea împăratul nostru a ridicat o
fortăreaţă mare şi mai ales foarte puternică”15. De o atenţie deosebită s-au bucurat cetăţile
Dierna-Zernes şi Sycidiva-Sucidava. Cu privire la refacerea ultimei,
istoricul romano-bizantin afirmă că „se găseşte
un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două
fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa
ei Sycidiva. Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le
a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”16. În sfârşit, referindu-se la reconstrucţia
cetăţii Daphne, Procopius relatează că în faţa
cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan), „pe malul opus,
împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o
fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că
nu este fără folos de a păzi fluviul pe ambele părţi.
Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă
a rezidit-o din temelie”17.
Nu aceeaşi părere o are însă istoricul din Caesareea
despre atenţia arătată de împărat fortăreţei
Drobeta-Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care
se numeşte Theodora, – scrie el – s-a gândit că nu
trebuie să-i dea nici o atenţie ca una care era expusă
barbarilor de acolo”18. Descoperirile arheologice
realizate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după
recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia
împăratului, infirmă după părerea noastră,
afirmaţia lui Procopius.
Cel puţin
la fel de importante sunt şi o serie de informaţii succinte cu
caracter general, transmise de Procopius care se referă la aceeaşi
activitate constructivă, cu caracter militaro-strategic realizată
de Justinianus în Dacia. Asemenea informaţii se regăsesc în
capitlele 5 şi 6 al cărţii IV a lucrării sale De
aedificiis. Astfel, după ce în capitolul 5 istoricul
romano-bizantin afirmă că Justinianus a refăcut sau a
ridicat „fortăreţe şi castele nu numai în partea
dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte”19,
el reia aceeaşi idee şi în capitolul 6 unde subliniază că
există fortăreţe „şi pe malul de dincolo alte
multe pe care le-a ridicat din temelie la marginea ţării”20.
Fără îndoială, între aceste fortăreţe
nenominalizate la care face trimitere, istoricul din Caesarea are în
vedere nu numai pe cele de pe malul stâng al Dunării, ci şi pe
acelea din adâncimea teritoriilor Daciei sudice, intrate sub stăpânirea
imperiului.
Informaţiile
provenite din sursele prezentate mai sus, fie că este vorba de cele
din Novella XI şi Edictul XIII, sau de cele transmise
de Procopius din Caesareea cu privire la activitatea constructivă întreprinsă
de Justinianus I pe malul stâng al Dunării inferioare, prezintă
o importanţă deosebită pentru istoria noastră. Ele
confirmă, fără dubii, stăpânirea certă şi
solidă a Imperiului Romano-Bizantin asupra Daciei sudice în timpul
împăratului Justinianus.
Prezenţa
romano-bizantină pe malul stâng al Dunării de Jos, afirmată
de izvoarele scrise, îşi găseşte confirmarea şi în
cele arheologice. Numeroasele descoperiri, constând în ceramică
produsă în imperiu, unelte, arme, monede, resturi de construcţii
edilitare şi militare şi, mai ales, într-un număr însemnat
de inscripţii în limba latină sau greacă, rămân o
dovadă irefutabilă a preeminenţei Imperiului
Romano-Bizantin în aceste regiuni21.
La
mijlocul deceniului 5 al secolului al VI-lea, respectiv din jurul anului
545, asistăm însă la o modificare radicală a politicii lui
Justinianus I în Dacia, moment ce marchează debutul unei noi etape
în politica promovată de Imperiul Romano-Bizantin la nord de Dunăre.
Ca urmare, împăratul a abandonat politica activă promovată
până atunci în aceste regiuni şi a căutat să rezolve
problemele de aici, generate de intensificarea presiunilor barbare, prin
mijloace diplomatice, căutând, aşa cum remarca istoricul D.
Obolensky, „să menţină Dunărea în plasa
complicată a diplomaţiei sale defensive”22.
În aceste condiţii, politica dunăreană a imperiului,
inclusiv în Dacia, cade în plan secundar.
Factorii
care au determinat această nouă orientare politică sunt
greu de precizat la nivelul actual al cercetării problemei. Spre
exemplu, Procopius vorbeşte de intensificarea atacurilor întreprinse
de populaţiile barbare, îndeosebi cele ale diferitelor ramuri ale
hunilor23. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
alături de factorul prezentat de istoricul din Caesareea şi alţi
factori ar putea fi luaţi în discuţie, între care, în primul
rând, se numără dificultăţile din Africa de Nord,
unde imperiul se confrunta cu un lung şi greu conflict cu maurii,
care refuzau să-i accepte dominaţia, precum şi situaţia
gravă din Italia, unde acţiunea de recucerire primea serioase
lovituri din partea ofensivei ostrogote. Rezolvarea acestor probleme
necesita noi şi noi trupe trimise pe aceste teatre de operaţii,
care nu puteau fi însă asigurate decât prin transferul unor unităţi
militare din alte regiuni ale imperiului, inclusiv de la Dunăre.
Urmărind
materializarea noii sale politici promovate în Dacia, Justinianus a căutat
să-şi asigure colaborarea unor grupări barbare din zonă,
cu scopul declarat de a le folosi pentru anihilarea altor barbari. Ca
urmare, prin anul 545, el s-a adresat anţilor cărora le-a propus
calitatea de foederati, arătându-se dispus ca în schimbul
colaborării cu Constantinopolul să le plătească anual annonae
foederaticae şi să le pună la dispoziţie o parte a
teritoriul stăpânit de imperiu în Dacia. Conform informaţiilor
transmise de Procopius, împăratul „trimise soli la aceşti
barbari cu rugămintea să se aşeze cu toţii într-o
cetate veche, cu numele Turris, care se află dincolo de Istru […]
dar rămăsese părăsită de mult timp, fiind pustiită
de barbarii de acolo. Justinianus făgăduia să le dăruiască
această cetate, împreună cu pământul din jurul ei,
deoarece aparţinea romanilor încă de la început; şi să
facă tot cei va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă
şi să le mai dea şi o mare sumă de bani, numai să-i
fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru
totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană”24.
Informaţiile
conţinute în relatarea cronicarului romano-bizantin reprezintă
o altă confirmare a stăpânirii Constantinopolului asupra Daciei
sudice la mijlocul secolului al VI-lea. Unde era situată cetatea
Turris pe care împăratul se arăta dispus să o cedeze
antilor împreună cu teritoriul din jur este greu de precizat.
Istoricii care s-au ocupat de acestă problemă au identificat-o,
fie cu Turnu Măgurele, fie cu cea de la Pietroasele (judeţul Buzău)
sau Barboşi (judeţul Galaţi), dar în absenţa unei
identificări şi localizări categorice, controversa continuă
şi în prezent25.
Teritoriul
cedat anţilor, în calitate de foederati, continua, ca cel puţin
formal, să aparţină tot imperiului, care a căutat să-l
transforme într-o zonă tampon între stăpânirile sale
şi barbari. În realitate însă, prin cesiunea teritorială
realizată, Justinianus a produs o breşă periculoasă,
atât în cadrul stăpânirilor imperiale din Dacia, cât şi în
sistemul de apărare a limes-ului dunărean.
Pe de
altă parte, politica defensivă a Constantinopolului, care nu a făcut
decât să scoată în evidenţă slăbiciunile
militare ale imperiului, avea să îşi arate foarte curând carenţele.
Consecinţele sale nefaste pentru situaţia stăpânirilor
romano-bizantine de la Dunărea de Jos şi din Peninsula Balcanică
sunt sugestiv prezentate de Procopius, care relatează că „de
aceea s-a întâmplat că pământul romanilor a putut fi ţinta
unor năvăliri fără sfârşit”26.
Într-adevăr, o simplă enumerare a invaziilor barbare care au
lovit imperiul între anii 530 şi 545, pe durata recucerii Daciei
şi a stăpânirii ferme a acestuia la nord de Dunăre,
respectiv după 545, este sugestivă din acest punct de vedere.
Astfel, dacă între anii 530 şi 545 sursele de care dispunem înregistrează
4 atacuri barbare, din care doar unul de amploare mai mare, – ale
bulgarilor (535, 540 şi 544) şi al anţilor (544) – după
545 până la moartea împăratului în anul 565, acelaşi
surse ne prezintă un număr dublu de asemenea incursiuni, dintre
care, cel puţin, trei dintre cele mai mari, pe care le-a avut de
suportat imperiul: ale sclavinilor (545, 548, 549, 550-551, 552), al
bulgarilor (552) şi ale hunilor kutriguri (551, 559)27.
Când
a luat sfârşit acestă ultimă stăpânire
romano-bizantină asupra Daciei sudice nu putem preciza cu exactitate
la nivelul actual al cercetării problemei. Cu titlu de ipoteză
considerăm că, foarte probabil, ea poate fi pusă în raport
de determinare directă cu evenimentele legate de sosirea avarilor la
Dunărea de Jos (562) şi de deplasarea acestora spre Pannonia
(567)28.
Încheiem
prezentul studiu cu concluzia că, raportată la politica de
ansamblu promovată de Justinianus I, acţiunea de recucerire a
Daciei sudice nu a fost una conjuncturală, ci o componentă
organică a politicii de reconquista a vechiului orbis
Romanus, întreprinsă de împărat, la baza sa stând
determinări de natură geopolitică şi
militaro-strategică. Din motive obiective, îndeosebi de natură
militară, recucerirea romano-bizantină la nord de Dunăre,
realizată în urma unor campanii militare derulate între anii
530/531 şi 534, s-a limitat la sudul Daciei, respectiv a regiunilor
de câmpie riverane Dunării din sudul Banatului, Olteniei, Munteniei
şi Moldovei actuale, cu o serie de puncte strategice de pe malul
fluviului: Litterata-Lederata, Recidiva (Arcidava), Drobeta-Theodora,
Dierna-Zernes, Turris, Sycidiva-Sucidava, Constantiniana Daphne şi
altele. Între anii 534 şi 545, Constantinopolul şi-a consolidat
poziţiile deţinute la nord de Dunăre şi şi-a
exercitat ferm stăpânirea asupra Daciei sudice, pentru ca după
545 să treacă la o politică defensivă acceptând să
cesioneze anţilor, în calitate de foederati o însemnată parte
a teritoriului recucerit din jurul cetăţii Turris. Foarte
probabil, pe fondul evenimentelor legate de sosirea la Dunărea de Jos
a avarilor (562) şi a stabilirii lor în Pannonia (567), lua sfârşit
şi stăpânirea romano-bizantină asupra Daciei sudice.
Prof.
dr. Vasile MĂRCULEŢ
NOTE
1 Ch. Diehl, Împăratul
Justinian, în Idem, Theodora, împărăteasa Bizanţului,
Bucureşti, 1972, p. 261-262.
2 Pentru opiniile exprimate cu
privire la originea anţilor, vezi: L. Musset, Invaziile, vol.
II: Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele
VII
-XI),
Bucureşti, 2002, p. 70; D. Gh. Teodor, Unele consideraţii
privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia
Moldovei, 16, 1993, p. 205-212; Al. Madgearu, Continuitate şi
discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele
VII
-VIII,
Bucureşti, 1997, p. 168; I. Coman, Migraţiile din teritoriul
dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-
VII
. Problema anţilor,
în Revista Arheologică, Chişinău, 1, 1993, p.
93-99.
3 D. Obolensky, The Principles
and Methods of Byzantine Diplomacy, în Actes du XIIe Congrčs
International des Études Byzantines. Ochride 10-16 septembre 1961,
tome I, Beograd, 1963, p. 50; Cf. L. Marcello, Sălbatica civilizaţie
a stepelor, Bucureşti, 2002, p. 6-7; Cf. L. Musset, Les
invasions: les vagues germaniques, Paris, 1965, p. 58-65; Cf. Idem, Invaziile,
vol. II: Al doilea asalt asupra Europei creştine (secolele VI-XI),
Bucureşti, 2002, p. 49: „Stepa eurasiatică a devenit, începând
cu secolul al IV-lea, culoarul principal prin care au năvălit călăreţii
nomazi în drum spre vest”.
4 Marcellinus Comes, Cronica,
a. 530, în Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României),
vol. II, Bucureşti, 1970, p. 367-369.
5 Procopius, Războiul cu
goţii, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1963,
III
, 14, 2.
6 Ibidem,
III
, 14, 3.
7 Ibidem.
8 Idem, De aedificiis, IV,
6, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele
istoriei românilor), vol. XV, Bucureşti, 1939,
III
, 6, p. 62, 102-103.
Pentru discuţiile asupra acestei probleme, vezi recent: V. Mărculeţ,
Ultima tentativă romano-bizantină de recucerire a Daciei
sudice (secolul VI), în Revista de Istorie Militară, 3-4
(67-68), 2001, p. 55-56; Al. Madgearu, Three problems of Historical
Geography: Daphne, Montes Serrorum and Caucaland, în Études
Balkaniques, 3, 2000, p. 133-136, cu discuţiile şi
bibliografia privind localizarea cetăţii Constantiniana Daphne.
9 Ibidem, în loc. cit.,
p. 62, 102.
10 Idem, Războiul cu goţii,
III
, 14, 4-5.
11 Corpus Juris Civilis –
Iustiniani Novellae, Novella XI, în Fontes Historiae Daco-Romanae
(Izvoarele istoriei României), vol. II, Bucureşti, 1970, p.
378-379. Pentru discuţiile asupra aspectelor legate de jurisdicţia
Arhiepiscopiei Justiniana Prima, vezi: G. Popa-Lisseanu, Continuitatea
românilor în Dacia. Dovezi nouă, în Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiunii Istorice, seria
III
, tom XXIII, 1940-1941
(1941), p. 39-40; A.A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana-Prima şi
jurisdicţia ei, în Studii Teologice, seria II, anul XIV,
1962, 7-8, p. 441-470, cu o vastă bibliografie a problemei; A. Andea,
Sinteză de istorie bizantină, Timişoara, 1993, p
57-58.
12 Ibidem, Edictum XIII,
cap. XI, în loc. cit., p. 386-387.
13 Pentru discuţiile asupra
acestei probleme, vezi: Sofia Patoura-Hatzopoulos, L’śvre de
reconstruction du limes danubien ŕ l’époque de l’empereur
Justinien Ier (territoire
roumain), în Revue des Études Sud-Est Européennes, XVIII,
1980, 1, p. 106-108.
14 Procopius, De Aedificiis,
IV, 5 în loc. cit., p. 61, 100-101.
15 Ibidem.
16 Ibidem, IV, 6, în loc.
cit., p. 65, 105.
17 Ibidem, IV, 7, în loc.
cit., p. 66, 106
18 Ibidem, IV, 6, în loc.
cit., p. 63-64, 103.
19 Ibidem, IV, 5, în loc.
cit., p. 60, 100.
20 Ibidem, IV, 6, în loc.
cit., 62, 102.
21 L. Bârzu, S. Brezeanu, Originea
şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică,
Bucureşti, 1991, p. 193-194; Inscripţiile greceşti
şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, culese,
traduse şi comentate de E. Popescu, Bucureşti, 1976, p. 309-344,
345-349, nr. 300-392, 394-398G
22 D. Obolensky, op. cit.,
p. 49.
23 Procopius, Războiul cu
goţii,
III
, 14, 33.
24 Ibidem,
III
, 14, 32-33.
25 Pentru discuţiile asupra
acestei probleme vezi: Gr. Tocilescu, Monumente epigrafice şi
sculpturale ale Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti,
vol. I, Bucureşti, 1902, p. 245-249; Gr. Florescu, Cetatea Turnu,
în Revista Istorică Română, XV, 1945, 4, p. 432-439;
A.A. Bolşacov-Ghimpu, La localisation de la forteresse Turris,
în Revue des Études Sud-Est Européennes,
VII
, 1969, 4, p. 686-690; S.
Patoura-Hatzopoulos, L’śuvre de reconstitution du limes danubien
ŕ l’époque de l’empereur Justinien Ier (territoire roumain),
în Revue des Études Sud-Est Européennes, XVIII, 1980, 1, p. 109;
Gh. Diaconu şi colab., L’ensemble archéologique de Pietroasele,
în Dacia, NS, 21, 1977, p. 199-220; Al.
Madgearu, The Placement of the Fortress Turris (Procopius, Bell. Goth.,
III
, 14, 32-33),
în Balkan Studies, 33, 1992, 2, p. 203-208 etc.
26 Procopius, Istoria secretă,
8, 5-6.
27 Pentru discuţiile asupra
acestor invazii, vezi: Ch. Le Beau, Histoire du Bas-Empire, tome V,
Paris, MDCCCXIX, p. 1-2, 47-50, 131, 168-169, 178-181, 205-207, 298-307;
N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I: Imperiul
creştin şi asaltul invaziilor (313-610), Bucureşti,
2000, p. 536-550; V. Mărculeţ, Imperiul Romano-Bizantin la
Dunăre (312-626), Bucureşti, 2003, p. 81-90.
28 Cf. Theophylacti Simocattae, Historiarum
libri octo, recognovit Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCXXXIV, I, 5,
11; Theophanis, Chronographia, ex recensione Ioannis
Classeni, Bonnae, MDCCCXXXIX, anno, 6050 (558); Cf. Fontes Historiae
Daco-Romanae, II, p. 600-601: „Tot în acest an veni în Bizanţ
un neam ciudat de oameni, al aşa-zişilor avari; […]. Aceştia
fugiră din ţara lor, trecură în părţile Scythiei
şi Moesiei şi trimiseră soli la Justinianus; ei cereau să
fie primiţi ca supuşi”; Cf. Anastasii Bibliothecarii, Historia
Ecclesiastica sive Chronographia tripertita, ex recognitione
Immanuelis Bekkeri, Bonnae, MDCCCXLI, anno 6050.
|
|
