România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

DACIA ÎN CADRUL POLITICII DUNĂRENE A LUI JUSTINIANUS   - I

    Urcat pe tronul Imperiului Romano-Bizantin, împăratul Justinianus I (527-565), în calitatea sa asumată de unic moştenitor legitim al caesarilor romani, şi-a stabilit ca principal obiectiv al politicii sale externe refacerea unităţii vechiului orbis Romanus, în cadrele sale mediteraneene, în primul rând, prin recucerirea fostelor provincii ale defunctului Imperiu Roman, ocupate de barbari, îndeosebi de germanici. „Îndată după urcarea pe tron, – conchide istoricul francez Charles Diehl – Justinianus  începe să viseze la un imperiu uriaş. Acea antică unitate romană în care aventurierii germani îşi tăiaseră regate, aspira el s-o reconstituie în întregine; […]. Să recucerească Africa de la vandali, Italia de la ostrogoţi, Spania de la vizigoţi, Gallia de la franci, acesta era visul său”1.

Dimensiunile recuceririlor realizate de Justinianus I în bazinul vestic al Mediteranei – Regatul Vandal din Africa de Nord (533-534), Regatul Ostrogot din Italia (535-555) şi sud-estul Regatului Vizigot din Spania (554) – justifică, cu certitudine, cu toate limitele lor, atenţia deosebită acordată de specialişti acestei componente a politicii externe a împăratului romano-bizantin. Ceea ce omit însă să constate, voit sau nu, aceşti specialişti este faptul că recucerirea justiniană a debutat la Dunărea de Jos, având ca obiectiv readucerea sub stăpânirea imperiului a unei alte foste provincii romane: vechea Dacie, sau, cel puţin, o mare parte a acesteia.

Fără înoială, cele două componente ale recuceririi justiniene – cea de la nord de Dunăre şi cea din bazinul vest-mediteranean – se deosebesc radical una de alta. În primul rând, comparativ cu dimensiunile recuceririlor realizate bazinul de vest al Mediteranei, cele de la nord de Dunăre sunt indiscutabil mult mai modeste. Acest lucru nu justifică însă slaba atenţie acordată de specialişti acestei componente a politicii de reconquista a lui Justinianus, cu atât mai mult cu cât importanţa stăpânirii teritoriilor nord-dunărene a fost una deosebită.

În al doilea rând, pe lângă dimensiunile recuceririi, un alt element care deosebeşte cele două componente ale reconquistei justiniene este reprezentat de factorii care au stat la baza intervenţiei romano-bizantine în cele două zone. Dacă factorii care au stat la baza intervenţiei militare în vest derivă din ideea romană a imperiului universal a ideologiei politice a lui Justinianus I, fiind, îndeosebi, de natură ideologică şi politică, dar şi afectivă, intervenţia în nordul Dunării i-a fost impusă împăratului, în primul rând, de factori de natură geopolitică şi strategico-militară, iar importanţa lor a fost una deosebită.

În prima jumătate a secolului al VI-lea principala problemă cu care se confruntă Imperiul Romano-Bizantin la Dunărea de Jos o reprezintă problema slavă. Triburile slave ale sclavinilor sau cele ale conglomeratului etnic al anţilor2, aflate în deplasare spre sud, se manifestă acum ca principalii adversari ai imperiului în acestă regiune. Alături de atacurile sclavinilor şi anţilor, imperiul se confruntă şi cu problemele provocate de incursiunile altor popoare barbare: vechii bulgari, diferitele ramuri ale hunilor şi alţii. Din a doua jumătate a aceluiaşi secol, situaţia de la frontiera dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin era agravată de apariţia în zonă a avarilor.

În condiţiile create de presiunile crescânde ale barbarilor asupra frontierei dunărene, teritoriile Daciei sudice, situate la capătul „coridorului stepei”, acea rută urmată constant de populaţiile nomade venite dinspre stepele eurasiatice, căpătau o însemnătate geopolitică şi strategică deosebită3. Stăpânirea asupra lor permitea Constantinopolului să-şi instaleze un avanpost înaintat în Barbaricum de unde imperiul putea observa, supraveghea şi controla o lume barbară aflată într-o continuă fierbere. Acest lucru explică, după părerea noastră, acţiunea fermă de includere a Daciei sudice în hotarele Imperiului Romano-Bizantin, promovată de Justinianus I.

În cadrul politicii dunărene a Imperiului Romano-Bizantin din prima jumătate a secolului al VI-lea distingem, cel puţin, patru mari etape. Asupra celor mai importante dintre ele ne vom opri în continuarea prezentului studiu.

O primă etapă, asupra căreia nu insistăm însă în studiul prezent, se prelungeşte până la sfârşitul deceniului 3 al secolului. Ea se caracterizează printr-o politică eminamente defensivă promovată de Constantinopol, care s-a limitat exclusiv la a anihila atacurile barbare în sudul Dunării şi la a limita pe cât posibil efectele negative ale invaziilor asupra teritoriilor şi locuitorilor provinciilor balcanice ale imperiului. Această etapă este încheiată cu marea invazie slavo-bulgară în Peninsula Balcanică din anul 529 sau 530, zdrobită de forţele romano-bizantine, comandate de generalul de origine gepidă, Mundus, magister militum per Illyricum4.

Victoria romano-bizantină asupra slavilor şi bulgarilor din 529 sau 530 a deschis o nouă etapă în politica imperială la Dunărea de Jos. După această dată, defensiva politico-militară promovată de Constantinopol în raporturile cu barbarii a fost abandonată şi imperiul trece la ofensivă la nord de Dunăre vizând recucerirea vechii Dacii romane sau, cel puţin, a unei părţi însemnate a acesteia.

Acţiunea romano-bizantină de recucerire a Daciei, având în compunere două aspecte, unul militar şi unul politic, a fost demarată la cumpăna deceniilor 3-4 ale secolului al VI-lea. Cu îndeplinirea obiectivului componentei militare – rececerirea Daciei – au fost însărcinate forţele militare ale diocezei Thracia. În vederea declanşării operaţiunilor militare la nord de Dunăre, Justinianus a recurs la o semnificativă schimbare la nivelul comandamentului acestora. Ca urmare, în anul 530 sau 531 el l-a numit la comanda lor pe generalul Chilbudios, un talentat comandant de origine slavă, pe care l-a investit magister militum per Thraciam5.

      Într-o primă fază, pregătitoare, a planului de recucerire a Daciei, c. 530-531, generalul romano-bizantin a realizat asigurarea frontierei Dunării în faţa atacurilor barbare, premisă a declanşării ofensivei la nord de fluviu. Printr-o serie de acţiuni militare, talentatul general a reuşit într-un timp extrem de scurt să impună respect barbarilor, care s-au văzut astfel siliţi să renunţe la incursiunile lor în imperiu6.

      Succesele înregistrate de forţele imperiale în acestă etapă au permis Imperiului Romano-Bizantin să preia deplina iniţiativă militară în raporturile cu barbarii nord-dunăreni, fapt indispensabil trecerii la punerea în aplicare a celei de-a doua componente a planului de recucerire a Daciei, operaţiune întreprinsă în continuarea imediată a primei faze. În acest scop, forţele imperiale comandate de Chilbudios au declanşat o serie de operaţiuni militare la nord de Dunăre, consemnate de Procopius în Războaiele sale, care, referindu-se la aceste acţiuni, relatează că „de multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, cu Chilbudios, şi îi ucideau sau îi luau scalvi pe barbarii de acolo”7.

      La capătul acestor operaţiuni militare, derulate pe parcursul a peste trei ani, după spusele lui Procopius, respectiv între 531-534, Imperiul Romano-Bizantin aducea sub stăpânirea sa o fâşie însemnată de teritoriu din sudul Daciei. Totodată, o serie de centre fortificate de pe malul stâng al fluviului, importante puncte strategice, din sudul Banatului, Olteniei, Munteniei şi Moldovei actuale – Litterata-Lederata (Palanca Nouă), Recidiva-Arcidava (probabil Vărădia), Dierna-Zernes (Orşova), Drobeta-Theodora (Drobeta Turnu Severin), Sycidiva-Sucidava (Celei), Turris (Turnu Măgurele sau Barbaoşi), Constantiniana Daphne şi altele – reintrau sub stăpânirea fermă a Constantinopolului8. Cât avansa în interiorul Daciei acestă fâşie de teritoriu ocupată de imperiu şi care era limita sa nordică, desemnată sugestiv de Procopius ca fiind „marginea ţării”9, nu putem spune cu exactitate. Cu titlu de ipoteză, considerăm că, foarte probabil, stăpânirea romano-bizantină s-a limitat la o parte însemnată a regiunilor de câmpie riverane Dunării. Putem afirma însă cu certitudine că de la vest la est stăpânirile romano-bizantine din sudul Daciei se întindeau din regiunea Dunării bănăţene până la Dunărea maritimă.

      În cursul anului 534, cu prilejul unei noi campanii, întreprinsă „cu oaste puţină”, împotriva sclavinilor, generalul Chilbudios a fost însă înfrânt şi ucis de aceştia10. Victoria barbară din 534 are o semnificatie aparte pentru politica imperială la Dunărea inferioară: ea punea în evidenţă limitele ofensivei militare romano-bizantine la nord de fluviu şi reliefa faptul că în conjunctura politico-militară a momentului, generată de deplasarea masivă a slavilor spre sud, imperiul obţinuse în zonă, obiectivul maxim ce putea fi atins.

Înţelegând perfect mesajul înfrângerii forţelor sale din 534, Justinianus, care se angajase deja în marea acţiune de reconquista în bazinul vest-mediteranean, a oprit ofensiva în Dacia, limitând acţiunea de recucerire la rezultatele obţinute până în acel moment. După acestă dată el se va dedica organizării şi consolidării stăpânirilor romano-bizantine de la nord de Dunăre.

      Cu anii 534/535, politica promovată de Justinianus I în Dacia intră într-o nouă etapă. Oprind ofensiva militară la nivelul anului 534, împăratul a trecut la consolidarea, din punct de vedere militar a poziţiilor deţinute la nord de Dunăre şi l-a organizarea lor religioasă şi administrativ-teritorială, scop în care a iniţiat o serie de măsuri în domneniile respective.

Care a fost organizarea administrativă dată stăpânirilor transdanubiene ale imperiului nu ştim. Considerăm însă că, foarte probabil, având în vedere rolul jucat de generalul Chilbudios, guvernatorul diocezei Thracia, în acţiunea de recucerire a lor, acestea vor fi fost incluse în componenţa acestei mari unităţi administrativ-teritoriale.

      Cunoaştem, în schimb, din unele surse, cărei jurisdicţii ecleziastice i-au fost supuse achiziţiile teritoriale nord-dunărene. Astfel, în Novella XI, din anul 535, prin care era constituită Arhiepiscopia de Justiniana Prima, se specifica clar că jurisdicţia acestei eparhii se întindea şi asupra teritoriilor achiziţionate de imperiu la nord de Dunăre, cel puţin asupra celor din regiunea Banatului actual. Conform conţinutului acestei novelle, referindu-se la constituirea eparhiei menţionate şi la aria sa de jurisdicţie, împăratul sublinia că o asemenea măsură organizatorică i-a fost impusă de faptul că „în timpul de faţă […] statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum de cetăţi ale nostre şi atât Viminacium cât şi Recidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre”11.

Apărarea Daciei sudice a constituit un alt pilon al politicii imperiale în zonă. În prezent, cunoaştem destul de bine măsurile cu caracter militar întreprinse de Justinianus I în vederea consolidării poziţiilor imperiului în aceste regiuni. Un alt act al lui Justinianus I, anume Edictul XIII, emis la o dată cuprinsă între septembrie 538 şi august 539, ne prezintă măsurile de ordin militar luate de împărat în vederea consolidării prezenţei romano-bizantine în Dacia. Prin acest act, adresat lui „Ioannes, preaslăvitul eparh al sfintelor comandamente militare din Orient”, împăratul dispunea ca „unitatea militară în întregime să fie strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”12. Care era acest hotar la care face referire edictul nu credem că este dificil de identificat: anume, limita nordică a stăpânirilor romano-bizantine de pe malul stâng al Dunării, din Dacia sudică.

Alte informaţii de care dispunem se referă la ampla activitate constructivă cu caracter militaro-strategic realizată de Justinianus I în regiunile de pe malul stâng al Dunării13. În lucrarea sa De aedificiis, Procopius a surprins cum nu se poate mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat, în primul rând, pe linia Dunării. „Împăraţii romani de odinioară, – relatează istoricul din Caesareea – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, a împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. […]. Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”14.

Referindu-se concret la activitatea constructivă întreprinsă de împărat pe malul stâng al Dunării, acelaşi istoric relatează: „În faţa cetăţii Novae, pe continentul din faţă, se ridică un turn demult părăsit, aşa numita Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mare şi mai ales foarte puternică”15. De o atenţie deosebită s-au bucurat cetăţile Dierna-Zernes şi Sycidiva-Sucidava. Cu privire la refacerea ultimei, istoricul romano-bizantin afirmă că „se găseşte un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei Sycidiva. Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”16. În sfârşit, referindu-se la reconstrucţia cetăţii Daphne, Procopius relatează că în faţa cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan), „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul pe ambele părţi. Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o din temelie”17. Nu aceeaşi părere o are însă istoricul din Caesareea despre atenţia arătată de împărat fortăreţei Drobeta-Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, – scrie el – s-a gândit că nu trebuie să-i dea nici o atenţie ca una care era expusă barbarilor de acolo”18. Descoperirile arheologice realizate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă după părerea noastră, afirmaţia lui Procopius.

Cel puţin la fel de importante sunt şi o serie de informaţii succinte cu caracter general, transmise de Procopius care se referă la aceeaşi activitate constructivă, cu caracter militaro-strategic realizată de Justinianus în Dacia. Asemenea informaţii se regăsesc în capitlele 5 şi 6 al cărţii IV a lucrării sale De aedificiis. Astfel, după ce în capitolul 5 istoricul romano-bizantin afirmă că Justinianus a refăcut sau a ridicat „fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte”19, el reia aceeaşi idee şi în capitolul 6 unde subliniază că există fortăreţe „şi pe malul de dincolo alte multe pe care le-a ridicat din temelie la marginea ţării”20. Fără îndoială, între aceste fortăreţe nenominalizate la care face trimitere, istoricul din Caesarea are în vedere nu numai pe cele de pe malul stâng al Dunării, ci şi pe acelea din adâncimea teritoriilor Daciei sudice, intrate sub stăpânirea imperiului.

Informaţiile provenite din sursele prezentate mai sus, fie că este vorba de cele din Novella XI şi Edictul XIII, sau de cele transmise de Procopius din Caesareea cu privire la activitatea constructivă întreprinsă de Justinianus I pe malul stâng al Dunării inferioare, prezintă o importanţă deosebită pentru istoria noastră. Ele confirmă, fără dubii, stăpânirea certă şi solidă a Imperiului Romano-Bizantin asupra Daciei sudice în timpul împăratului Justinianus.

Prezenţa romano-bizantină pe malul stâng al Dunării de Jos, afirmată de izvoarele scrise, îşi găseşte confirmarea şi în cele arheologice. Numeroasele descoperiri, constând în ceramică produsă în imperiu, unelte, arme, monede, resturi de construcţii edilitare şi militare şi, mai ales, într-un număr însemnat de inscripţii în limba latină sau greacă, rămân o dovadă irefutabilă a preeminenţei Imperiului Romano-Bizantin în aceste regiuni21.

La mijlocul deceniului 5 al secolului al VI-lea, respectiv din jurul anului 545, asistăm însă la o modificare radicală a politicii lui Justinianus I în Dacia, moment ce marchează debutul unei noi etape în politica promovată de Imperiul Romano-Bizantin la nord de Dunăre. Ca urmare, împăratul a abandonat politica activă promovată până atunci în aceste regiuni şi a căutat să rezolve problemele de aici, generate de intensificarea presiunilor barbare, prin mijloace diplomatice, căutând, aşa cum remarca istoricul D. Obolensky, „să menţină Dunărea în plasa complicată a diplomaţiei sale defensive”22. În aceste condiţii, politica dunăreană a imperiului, inclusiv în Dacia, cade în plan secundar.

Factorii care au determinat această nouă orientare politică sunt greu de precizat la nivelul actual al cercetării problemei. Spre exemplu, Procopius vorbeşte de intensificarea atacurilor întreprinse de populaţiile barbare, îndeosebi cele ale diferitelor ramuri ale hunilor23. În ceea ce ne priveşte, considerăm că alături de factorul prezentat de istoricul din Caesareea şi alţi factori ar putea fi luaţi în discuţie, între care, în primul rând, se numără dificultăţile din Africa de Nord, unde imperiul se confrunta cu un lung şi greu conflict cu maurii, care refuzau să-i accepte dominaţia, precum şi situaţia gravă din Italia, unde acţiunea de recucerire primea serioase lovituri din partea ofensivei ostrogote. Rezolvarea acestor probleme necesita noi şi noi trupe trimise pe aceste teatre de operaţii, care nu puteau fi însă asigurate decât prin transferul unor unităţi militare din alte regiuni ale imperiului, inclusiv de la Dunăre.

Urmărind materializarea noii sale politici promovate în Dacia, Justinianus a căutat să-şi asigure colaborarea unor grupări barbare din zonă, cu scopul declarat de a le folosi pentru anihilarea altor barbari. Ca urmare, prin anul 545, el s-a adresat anţilor cărora le-a propus calitatea de foederati, arătându-se dispus ca în schimbul colaborării cu Constantinopolul să le plătească anual annonae foederaticae şi să le pună la dispoziţie o parte a teritoriul stăpânit de imperiu în Dacia. Conform informaţiilor transmise de Procopius, împăratul „trimise soli la aceşti barbari cu rugămintea să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele Turris, care se află dincolo de Istru […] dar rămăsese părăsită de mult timp, fiind pustiită de barbarii de acolo. Justinianus făgăduia să le dăruiască această cetate, împreună cu pământul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; şi să facă tot cei va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o mare sumă de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană”24.

Informaţiile conţinute în relatarea cronicarului romano-bizantin reprezintă o altă confirmare a stăpânirii Constantinopolului asupra Daciei sudice la mijlocul secolului al VI-lea. Unde era situată cetatea Turris pe care împăratul se arăta dispus să o cedeze antilor împreună cu teritoriul din jur este greu de precizat. Istoricii care s-au ocupat de acestă problemă au identificat-o, fie cu Turnu Măgurele, fie cu cea de la Pietroasele (judeţul Buzău) sau Barboşi (judeţul Galaţi), dar în absenţa unei identificări şi localizări categorice, controversa continuă şi în prezent25.

Teritoriul cedat anţilor, în calitate de foederati, continua, ca cel puţin formal, să aparţină tot imperiului, care a căutat să-l transforme într-o zonă tampon între stăpânirile sale şi barbari. În realitate însă, prin cesiunea teritorială realizată, Justinianus a produs o breşă periculoasă, atât în cadrul stăpânirilor imperiale din Dacia, cât şi în sistemul de apărare a limes-ului dunărean.

Pe de altă parte, politica defensivă a Constantinopolului, care nu a făcut decât să scoată în evidenţă slăbiciunile militare ale imperiului, avea să îşi arate foarte curând carenţele. Consecinţele sale nefaste pentru situaţia stăpânirilor romano-bizantine de la Dunărea de Jos şi din Peninsula Balcanică sunt sugestiv prezentate de Procopius, care relatează că „de aceea s-a întâmplat că pământul romanilor a putut fi ţinta unor năvăliri fără sfârşit”26. Într-adevăr, o simplă enumerare a invaziilor barbare care au lovit imperiul între anii 530 şi 545, pe durata recucerii Daciei şi a stăpânirii ferme a acestuia la nord de Dunăre, respectiv după 545, este sugestivă din acest punct de vedere. Astfel, dacă între anii 530 şi 545 sursele de care dispunem înregistrează 4 atacuri barbare, din care doar unul de amploare mai mare, – ale bulgarilor (535, 540 şi 544) şi al anţilor (544) – după 545 până la moartea împăratului în anul 565, acelaşi surse ne prezintă un număr dublu de asemenea incursiuni, dintre care, cel puţin, trei dintre cele mai mari, pe care le-a avut de suportat imperiul: ale sclavinilor (545, 548, 549, 550-551, 552), al bulgarilor (552) şi ale hunilor kutriguri (551, 559)27.

Când a luat sfârşit acestă ultimă stăpânire romano-bizantină asupra Daciei sudice nu putem preciza cu exactitate la nivelul actual al cercetării problemei. Cu titlu de ipoteză considerăm că, foarte probabil, ea poate fi pusă în raport de determinare directă cu evenimentele legate de sosirea avarilor la Dunărea de Jos (562) şi de deplasarea acestora spre Pannonia (567)28.

Încheiem prezentul studiu cu concluzia că, raportată la politica de ansamblu promovată de Justinianus I, acţiunea de recucerire a Daciei sudice nu a fost una conjuncturală, ci o componentă organică a politicii de reconquista a vechiului orbis Romanus, întreprinsă de împărat, la baza sa stând determinări de natură geopolitică şi militaro-strategică. Din motive obiective, îndeosebi de natură militară, recucerirea romano-bizantină la nord de Dunăre, realizată în urma unor campanii militare derulate între anii 530/531 şi 534, s-a limitat la sudul Daciei, respectiv a regiunilor de câmpie riverane Dunării din sudul Banatului, Olteniei, Munteniei şi Moldovei actuale, cu o serie de puncte strategice de pe malul fluviului: Litterata-Lederata, Recidiva (Arcidava), Drobeta-Theodora, Dierna-Zernes, Turris, Sycidiva-Sucidava, Constantiniana Daphne şi altele. Între anii 534 şi 545, Constantinopolul şi-a consolidat poziţiile deţinute la nord de Dunăre şi şi-a exercitat ferm stăpânirea asupra Daciei sudice, pentru ca după 545 să treacă la o politică defensivă acceptând să cesioneze anţilor, în calitate de foederati o însemnată parte a teritoriului recucerit din jurul cetăţii Turris. Foarte probabil, pe fondul evenimentelor legate de sosirea la Dunărea de Jos a avarilor (562) şi a stabilirii lor în Pannonia (567), lua sfârşit şi stăpânirea romano-bizantină asupra Daciei sudice.

 

Prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ

 

NOTE

 

1 Ch. Diehl, Împăratul Justinian, în Idem, Theodora, împărăteasa Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 261-262.

2 Pentru opiniile exprimate cu privire la originea anţilor, vezi: L. Musset, Invaziile, vol. II: Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII -XI), Bucureşti, 2002, p. 70; D. Gh. Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, 16, 1993, p. 205-212; Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII -VIII, Bucureşti, 1997, p. 168; I. Coman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V- VII . Problema anţilor, în Revista Arheologică, Chişinău, 1, 1993, p. 93-99.

3 D. Obolensky, The Principles and Methods of Byzantine Diplomacy, în Actes du XIIe Congrčs International des Études Byzantines. Ochride 10-16 septembre 1961, tome I, Beograd, 1963, p. 50; Cf. L. Marcello, Sălbatica civilizaţie a stepelor, Bucureşti, 2002, p. 6-7; Cf. L. Musset, Les invasions: les vagues germaniques, Paris, 1965, p. 58-65; Cf. Idem, Invaziile, vol. II: Al doilea asalt asupra Europei creştine (secolele VI-XI), Bucureşti, 2002, p. 49: „Stepa eurasiatică a devenit, începând cu secolul al IV-lea, culoarul principal prin care au năvălit călăreţii nomazi în drum spre vest”.

4 Marcellinus Comes, Cronica, a. 530, în Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol. II, Bucureşti, 1970, p. 367-369.

5 Procopius, Războiul cu goţii, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1963, III , 14, 2.

6 Ibidem, III , 14, 3.

7 Ibidem.

8 Idem, De aedificiis, IV, 6, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. XV, Bucureşti, 1939, III , 6, p. 62, 102-103. Pentru discuţiile asupra acestei probleme, vezi recent: V. Mărculeţ, Ultima tentativă romano-bizantină de recucerire a Daciei sudice (secolul VI), în Revista de Istorie Militară, 3-4 (67-68), 2001, p. 55-56; Al. Madgearu, Three problems of Historical Geography: Daphne, Montes Serrorum and Caucaland, în Études Balkaniques, 3, 2000, p. 133-136, cu discuţiile şi bibliografia privind localizarea cetăţii Constantiniana Daphne.

9 Ibidem, în loc. cit., p. 62, 102.

10 Idem, Războiul cu goţii, III , 14, 4-5.

11 Corpus Juris Civilis – Iustiniani Novellae, Novella XI, în Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol. II, Bucureşti, 1970, p. 378-379. Pentru discuţiile asupra aspectelor legate de jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima, vezi: G. Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III , tom XXIII, 1940-1941 (1941), p. 39-40; A.A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana-Prima şi jurisdicţia ei, în Studii Teologice, seria II, anul XIV, 1962, 7-8, p. 441-470, cu o vastă bibliografie a problemei; A. Andea, Sinteză de istorie bizantină, Timişoara, 1993, p 57-58.

12 Ibidem, Edictum XIII, cap. XI, în loc. cit., p. 386-387.

13 Pentru discuţiile asupra acestei probleme, vezi: Sofia Patoura-Hatzopoulos, L’śvre de reconstruction du limes danubien ŕ l’époque de l’empereur Justinien Ier (territoire roumain), în Revue des Études Sud-Est Européennes, XVIII, 1980, 1, p. 106-108.

14 Procopius, De Aedificiis, IV, 5 în loc. cit., p. 61, 100-101.

15 Ibidem.

16 Ibidem, IV, 6, în loc. cit., p. 65, 105.

17 Ibidem, IV, 7, în loc. cit., p. 66, 106

18 Ibidem, IV, 6, în loc. cit., p. 63-64, 103.

19 Ibidem, IV, 5, în loc. cit., p. 60, 100.

20 Ibidem, IV, 6, în loc. cit., 62, 102.

21 L. Bârzu, S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991, p. 193-194; Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, culese, traduse şi comentate de E. Popescu, Bucureşti, 1976, p. 309-344, 345-349, nr. 300-392, 394-398G

22 D. Obolensky, op. cit., p. 49.

23 Procopius, Războiul cu goţii, III , 14, 33.

24 Ibidem, III , 14, 32-33.

25 Pentru discuţiile asupra acestei probleme vezi: Gr. Tocilescu, Monumente epigrafice şi sculpturale ale Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, vol. I, Bucureşti, 1902, p. 245-249; Gr. Florescu, Cetatea Turnu, în Revista Istorică Română, XV, 1945, 4, p. 432-439; A.A. Bolşacov-Ghimpu, La localisation de la forteresse Turris, în Revue des Études Sud-Est Européennes, VII , 1969, 4, p. 686-690; S. Patoura-Hatzopoulos, L’śuvre de reconstitution du limes danubien ŕ l’époque de l’empereur Justinien Ier (territoire roumain), în Revue des Études Sud-Est Européennes, XVIII, 1980, 1, p. 109; Gh. Diaconu şi colab., L’ensemble archéologique de Pietroasele, în Dacia, NS, 21, 1977, p. 199-220;  Al. Madgearu, The Placement of the Fortress Turris (Procopius, Bell. Goth., III , 14, 32-33), în Balkan Studies, 33, 1992, 2, p. 203-208 etc.

26 Procopius, Istoria secretă, 8, 5-6.

27 Pentru discuţiile asupra acestor invazii, vezi: Ch. Le Beau, Histoire du Bas-Empire, tome V, Paris, MDCCCXIX, p. 1-2, 47-50, 131, 168-169, 178-181, 205-207, 298-307; N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I: Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-610), Bucureşti, 2000, p. 536-550; V. Mărculeţ, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre (312-626), Bucureşti, 2003, p. 81-90.

28 Cf. Theophylacti Simocattae, Historiarum libri octo, recognovit Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCXXXIV, I, 5,  11; Theophanis, Chronographia, ex recensione Ioannis Classeni, Bonnae, MDCCCXXXIX, anno, 6050 (558); Cf. Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p. 600-601: „Tot în acest an veni în Bizanţ un neam ciudat de oameni, al aşa-zişilor avari; […]. Aceştia fugiră din ţara lor, trecură în părţile Scythiei şi Moesiei şi trimiseră soli la Justinianus; ei cereau să fie primiţi ca supuşi”; Cf. Anastasii Bibliothecarii, Historia Ecclesiastica sive Chronographia tripertita, ex recognitione Immanuelis Bekkeri, Bonnae, MDCCCXLI, anno 6050.