România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Eminescu şi doctrina panromânismului

Trebuie să ne obişnuim tot mai mult să vedem în Eminescu o personalitate polivalentă, nu numai poetul “nepereche”- cum l-a numit inspirat G. Călinescu - unul dintre marii poeţi ai lumii, dar şi un prozator de valoare universală, comparabil cu Novalis, Hoffmann şi Edgar Allan Poe - corifeii prozei fantastice - şi un dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-şi finalizeze proiectele şi un publicist de o mare probitate şi puritate a conştiinţei. Eminescu este un fenomen misterios şi abisal, care nu poate fi explicat decât prin prisma teoriei inconştientului colectiv al lui Carol Gustav Jung. Din această perspectivă a psihanalizei moderne, Eminescu ne apare ca un produs - cel mai de seamă - al subconştientului colectiv românesc. De aceea noi, toţi românii, ne regăsim în Eminescu, iar ceva din Eminescu există în noi toţi. Eminescu rămâne conştiinţa noastră naţională cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat, ca el. de soarta poporului român şi de destinul lui în istorie. Eminescu a fost un român absolut, iar naţionalismul său era un naţionalism cu măsură, un naţionalism firesc, un “naţionalism fără bici” - ca să citez o expresie memorabilă a lui Octavian Goga - ce nu avea nimic în comun cu şovinismul şi xenofobia, aşa cum a fost, uneori, denaturat şi tendenţios interpretat.

Poate nicăieri diatriba eminesciană nu este mai virulentă ca în Scrisoarea II, satiră la adresa politicianismului vremii sale: “Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii...”. De fapt, Eminescu nu se referea, în aceste versuri, la patrioţii adevăraţi, ci la pseudopatrioţi sau, altfel spus, la patriotarzii şi demagogii ce populau scena vieţii noastre politice. Pe aceşti politicieni îi dezavua profund şi îi numea “panglicari” şi “negustori de vorbe” (Studii asupra situaţiei, “Timpul”, 17 febr. 1880). Acestora le opunea pe adevăraţii patrioţi, românii pătrunşi de conştiinţa unităţii naţionale: “Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale...” (Tradiţii istorice,”Timpul”, 11 noiembrie 1879),

În studiul Influenţa austriacă asupra românilor din principate (“Convorbiri literare”, l august 1876), cu privire la viaţa politică a epocii sale, Eminescu spunea: “... partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale...”. Acesta este un adevăr, ce caracterizează, din păcate, şi viaţa noastră politică de astăzi! Ar trebui ca toţi liderii de partide politice să ia aminte la acest adevăr eminescian. După cum, în articolul Simptome de bizantinism (“Timpul”. 1878), Eminescu afirma un alt adevăr, valabil nu numai pentru epoca sa: “Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre epoca noastră şi mai ales despre actuala noastră clasă politică!

Ideea unităţii naţionale a românilor este una din ideile centrale şi obsedante la Eminescu. In studiul Influenta austriacă asupra românilor din principate, marele nostru poet naţional îşi punea întrebarea fundamentală: “De aceea, să ne întrebăm fără părtinire cum întâlnim pe poporul nostru în istorie...”. Şi era nevoit să constate în modul cel mai acut dureros: “Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru...”. Eminescu ajungea, astfel, la o concluzie cu totul nedorită: “Răul deci e înlăuntru”. În articolul, Misiunea noastră ca stat (“Timpul”, 2 noiembrie 1879), semnala “hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine...” şi trăgea un binevenit semnal de alarmă: “primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă dinăuntru”.

Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Aceste rânduri parcă ar fi scrise astăzi! Publicistica este magma fierbinte a operei eminesciene. Din toate aceste exemple se poate trage o unică şi inevitabilă concluzie şi anume că nimic nu se poate opune mai mult realizării dezideratului unităţii naţionale, atât de scump românilor, decât disensiunile, dezbinarea şi discordia naţională, care - din nefericire - sunt întreţinute astăzi, din ignoranţă sau din rea voinţă. Suntem astăzi o naţiune dezbinată, măcinată de conflicte interne şi de un partizanat politic îngust, steril şi inoperant, de un climat lipsit de spirit constructiv şi de colaborare şi nu ştim să punem interesele naţionale deasupra intereselor gregare, personale sau de grup, ne complacem în canibalism politic. Şi acest lucru ni se pare cel mai grav din câte se întâmplă astăzi cu societatea românească.

Eminescu fiind conştiinţa noastră cea mai înaltă, nimeni n-a fost mai preocupat ca el de soarta românilor din afara graniţelor ţării. Într-o serie de studii şi articole, foarte documentate din punct de vedere istoric, publicate în Convorbiri literare, Curierul de Iaşi şi Timpul, Eminescu se ocupă de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia şi Herţegovina, de aromâni şi de meglenoromâni, care în perioada medievală formau cea mai numeroasă populaţie din Peninsula Balcanică. Marele nostru poet naţional constată o serie de fragmente ale unei mari comunităţi etnice răspândite în toată Peninsula balcanică în studiul Românii Peninsulei Balcanice: “Nu există un stat în Europa orientală, nu există o tară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia.... În alte articole, Eminescu nu-i uită nici pe românii din Moravia şi Ungaria. O pondere deosebită capătă, în publicistica eminesciană, condiţia românilor din Basarabia şi Bucovina. Basarabiei îi consacră o adevărată mini-monografie. într-un serial de studii şi articole publicate în ziarul Timpul (martie 1878). Toate aceste studii şi articole dovedesc o cunoaştere profundă a istoriei naţionale şi universale, ceea ce justifică aprecierea lui Nicolae Iorga, după care: “Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia Iui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei...” (Istoria literaturii româneşti contemporane, 1934).

Într-unul din manuscrisele sale (nr.2264), Eminescu scria o frază esenţială, de o sentenţiozitate implacabilă, apodictică, instituindu-se într-un adevărat testament spiritual, pe care noi, urmaşii săi, nu trebuie să-1 uităm, niciodată: “Dar, naţia românească, are o singură şiră a spinării şi un singur creier”. Sau, cum spunea într-o altă însemnare: “Suntem români şi PUNCTUM”.

Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Handoca, “Junimea”, 1987), îl considera pe Eminescu teoreticianul, prin excelentă, al românismului şi al naţionalismului românesc. După părerea noastră, Eminescu este mai mult decât atât, este un teoretician al panromânismului, fiind preocupat de soarta românilor de pretutindeni. Eminescu a elaborat o adevărată doctrină a panromânismului. Termenul de “panromânism”, în legătură cu Eminescu, îl folosim, acum, pentru întâia oară, în eminescologie. Este un termen pe deplin justificat, creat după aceleaşi tipare cu pangermanism, panslavism sau paneuropenism ş.a.m.d.

În romanul Geniu pustiu, naratorul denunţă cosmopolitismul contemporanilor:”- Oamenii noştri, zic eu, sunt de cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de a urî tot ce-i românesc”. Apoi, face teoria maioresciană a formelor fără fond:” Vezi, la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula...”. Despre pseudointelectualitatea epocii sale, Eminescu avea cea mai proastă părere: “Cât despre inteligenta noastră - o generaţiune de amploiaţi... de semidocţi...”. În replică, eroul romanului, Toma Nour, care este o natură catilinară, demonică şi luciferică, tribun în oastea lui Avram Iancu adresează îndemnul, pe un ton imperativ: “fiţi români şi iar români” şi dă o definiţie memorabilă a naţiunilor: “Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale omenirei...”

În postuma Odin şi Poetul, Eminescu îşi imaginează o călătorie în Walhalla, leagănul mitologiei nordice, în Marea Nordului cea îngheţată. La o masă sta Odin, zeul suprem al mitologiei nordice, iar lângă el era Decebal. Eminescu împărtăşea ipoteza fantezistă a lui Jacob Grimm, după care geţii era înrudiţi cu goţii, iar mitologia geto-dacică ar fi o parte a mitologiei nordice. Decebal îl întreabă pe poet ce mai fac urmaşii puternicilor romani, iar poetul îi răspunde, cu un termen negativ, că au devenit... “romunculi”. Eminescu a creat termenul de “romunculi” prin analogie cu “homunculi”, fiinţe artificiale, născute pe cale de laborator. “Romunculi” sunt românii decăzuţi, degradaţi, demni de dispreţ.

Trebuie să recunoaştem că sentimentul naţional a scăzut în ultimul timp. ca urmare a unei înţelegeri greşite a ideii paneuropene, care nu anulează Identitatea naţională, ci - dimpotrivă - o întăreşte. Nu putem exista în Europa decât cu identitatea noastră spirituală.

Este cazul, deci, să ne întrebăm ce suntem, de fapt: români sau romunculi, cum spunea cu atâta amărăciune Eminescu? Lăsăm fiecăruia dintre noi latitudinea să-şi răspundă, în forul său intim, la această întrebare.

                              Ovidiu GHIDIRMIC