România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

I. L. CARAGIALE

- schiţe de portret

     

    „Dintre toate figurile noastre scriitoriceşti, nici una nu ispiteşte mai mult biografia  decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât şi prin aspectele variate ale existenţei, omul sugerează tot atâta, dacă nu mai multe decât însăşi opera lui. Ca şi Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă.”

                     (ŞERBAN CIOCULESCU)

          

Creatorul unei opere complexe şi originale, de o mare diversitate, începând de la proză şi versuri, la elegie şi fabulă, de la sonet şi anecdotă la foileton, pamflet şi schiţe, I. L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, azi Caragiale, de lângă Ploieşti. Fraţii tatălui său, Costache şi Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuţi pentru activitatea lor plină de însufleţire în vederea creării unui teatru românesc şi al unui repertoriu naţional. În familia lui Caragiale exista o temeinică tradiţie a dragostei şi preocupării pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat şcoala primară la Ploieşti. În intervalul 1864-1867 termină, în particular, prima clasă de gimnaziu, iar următoarele trei la gimnaziul ploieştean „Sfinţii Petru şi Pavel”. Cum începe să fie ispitit de teatru, Caragiale se înscrie, în 1868, la Conservator, ucenicind până în 1870 la clasa de mimică şi declamaţie a lui Costache Caragiali. În iunie 1870 se angajează, pentru câteva luni, copist la Tribunalul din Prahova. Va fi apoi sufleor la Iaşi, în trupa lui Mihai Pascaly, apoi la Bucureşti, la Teatrul Naţional, unde va fi şi copist. Amintirile din această perioadă vor fi consemnate, cu mult umor, în însemnările intitulate "Din carnetul unui vechi sufleor".

Din 1878, îndemnat de Mihai Eminescu, pe care îl cunoscuse la Giurgiu, Caragiale, devenit din februarie redactor la „Timpul”, participă la întrunirile societăţii Junimea, în casa lui T. Maiorescu. Cu talentul său de mim, strălucitor de vervă şi de spirit, scânteietor în replici şi bun povestitor, tânărul va acapara repede atenţia celor din jur. Maiorescu îl va lua, pe spezele sale într-o călătorie la Viena. Între 1881 şi 1882 va fi revizor şcolar în judeţele Suceava şi Neamţ. O relaţie pasageră cu Veronica Micle va atinge dureros sensibilitatea lui Eminescu,  atât de îndrăgostit de blonda muză. Simţindu-se vinovat, Caragiale se transferă în circumscripţia Argeş-Vâlcea. Un timp va fi funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, la Bucureşti. Din legătura sa cu o funcţionară, Maria Constantinescu, se va naşte, în 1885, viitorul scriitor Mateiu.

În 1886, Caragiale va fi profesor la liceul particular „Sf. Gheorghe”. Peste doi ani, 1888, va fi numit director al teatrelor. În 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica unui arhitect. În mai 1893 se va naşte fiul său, Luca Ion Caragiale, viitor poet. Spre sfârşitul acestui an va deschide o berărie. Din 1899 lucrează ca registrator în administraţia centrală a Regiei Monopolurilor Statului. După o perioadă controversată, în care va fi omagiat la cei 25 de ani de activitate, dar şi acuzat, pe nedrept de plagiat, scriitorul va întreprinde, împreună cu familia, un turneu prin Italia, Franţa, Germania (1903-1904). În martie 1905 se stabileşte definitiv la Berlin, dar se va întoarce din când în când în ţară. În 1908, crezând că va da curs unei chemări politice pe care, de fapt, n-o avea, se înscrie în Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu. La împlinirea celor 60 de ani, Caragiale va refuza proiectul de a fi sărbătorit cu fast în ţară. În 22 iulie 1912, I.L. Caragiale se stinge din viaţă, rămăşiţele sale pământeşti fiind aduse, după un timp, în ţară, pentru a fi reînhumate la cimitirul Bellu.

Caragiale şi-a început activitatea literară prin colaborarea la foile umoristice ale vremii: „Claponul”,  „Calendar al  Claponului”, „Ghimpele”, continuând cu „România liberă”, „Timpul” (unde se va şi angaja), „Doljul”, „Moftul român”, „Vatra”, „Gazeta poporului”, „Epoca literară”, „Povestea vorbei”, „România jună”, „Pagini literare”  şi multe altele. De la zeflemea la caricatură şi până la sarcasme, saltul, sub masca jovială şi puţin cabotină, se produce pe nesimţite, Caragiale pare că se amuză, făcându-i pe cititori părtaşi, însă şarjele lui sunt nu doar agresive, ci, pe alocuri, necruţătoare.

Scriitorul cu o atât de puternică aplecare spre comic se lasă, o vreme, atras de poezie. Caragiale a scris şi a publicat versuri de la debuturile sale şi până la sfârşitul vieţii. Prima publicaţie în care îl putem identifica este „Ghimpele”, în 1873. Primele sale producţii în versuri pe care le vom reţine sunt  Sonet şi poema Versuri, apărută câteva luni mai târziu în „Revista contimporană”:

„Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,/ Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,/ Îşi râde de chimere şi de puterea lor?/ Credinţele d-acum condamnă poezia/Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia /Ce merită să poarte dispreţul tuturor.” Publică, de asemenea şi epigrame (cum este cazul celei dedicate „unui filozof pleşuv”: „Măiastră-i Natura! În veci nu greşeşte,/Ci toate le pune la loc potrivit:/Deasupra o Lună, sub care domneşte/O noapte adâncă şi fără sfârşit!”), dar mai valoros este Sonetul (Contimpuranilor mei), apărut în 1976, care aminteşte de Epigonii lui Eminescu: „Fără de graiuri gure şi ochi făr’ de priviri,/ Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! Ce este/mai sec în astă lume şi mai nemernic, este/ Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!”.

 Caragiale nu a stăruit însă în această direcţie, îndreptându-se către literatura dramatică, în care şi-a găsit adevărata vocaţie. Ultima producţie versificată, după încetarea colaborării sale în revista „Ghimpele”, este sprintena cronică rimată Pohod la şosea în care surprinde aspectele străzii în timpul trecerii armatei ţariste prin Bucureşti.

Timp de şaisprezece ani Caragiale nu va mai publica poezii, dându-şi seama că nu trebuie să persiste într-un gen care cere o vocaţie neîndoielnică. Prin naştere şi creştere actoricească, Caragiale dobândise un caracter îndreptat în afară. Nu iubea nici natura, nici singurătatea, care favorizează stările lirice interioare. Era făcut din plămada acelor oameni care simt nevoia poruncitoare de a ieşi din eul lor, chinuit de nelinişti.

Scriitorul, de structură realistă şi satirică, şi-a aţintit ascuţimea intuitivă asupra fenomenalităţii sociale: gesturile, vorbele şi purtările oamenilor. Împărţindu-şi timpul între adunarea materialului său de observaţie şi fixarea acestuia în scris, Caragiale a renunţat la chemarea lirică. Revenind la vers, după o absenţă de aproape douăzeci de ani, maturizat sub raportul experienţei omeneşti şi artistice, autorul comediilor şi al Năpastei n-a manifestat în poeziile sale nici o ambiţie creatoare, punând versul în serviciul anecdotei, al chestiunilor personale şi al polemicii literare. Marele său talent satiric îşi arată un revers minor în producţia versificată.

Anii 1878-1890 reprezintă epoca marilor creaţii dramatice a lui I. L. Caragiale. Începând din 1877 Caragiale publică cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului românesc. Critica lui Caragiale se îndreaptă împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. El critica actorii ce nu-şi luau în serios rolurile, directorii de scenă care montau piesele fără să respecte adevărul istoric. În noiembrie 1878 Caragiale citeşte la “Junimea” prima sa operă de proporţii mai mari, comedia “O noapte furtunoasă”. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879, stârnind la premieră reacţia iritată a unor puritani apărători ai moralei.

I. L. Caragiale mânuieşte arta dramatica ca nimeni altul. Talentul său va da posterităţii o întreagă serie de  piese memorabile: “Conu Leonida faţă cu reacţiunea” (1880), “D’ale carnavalului” (1885), “O scrisoare pierdută” (1884), “Năpasta” (1890). Acestea vor  rămâne pentru posteritate ca document reprezentativ al epocii sale, şi nu numai, constituind o radiografie perfectă a societăţii româneşti, realizată cu mijloace inegalabile până astăzi..

  Teatrul său este un amestec perfect între tragic şi comic, realism şi fantastic.

Tragismul şi fantasticul îşi pun pecetea şi asupra creaţiei sale nuvelistice: “O făclie de Paşte”, “Păcat”, “La hanul lui Mânjoală”, “Calul dracului”, “In vreme de război”, “Kir Ianulea”, “Abu Hassan”, în timp ce nota comică se face simţită în schiţe:  “D-l Goe”, “Vizită”, “Telegrame”, “Bubico”.  Deşi acest gen literar a mai fost cultivat şi de alţi scriitori, lui I.L.Caragiale îi revine meritul de a fi atins perfecţiunea artistică într-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugrăvesc, într-o manieră realistă, o lume extrem de pitorească. Scriitor citadin, el „pune să defileze” în faţa noastră burghezi modeşti şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus-puşi. Sunt evocate saloanele mondene, berăriile, agitaţia străzii, şcoala; sunt portretizaţi moftangii: avocaţi, profesori, preoţi, învăţători, toţi alcătuind o lume extrem de pestriţă a capitalei şi a provinciei de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul  sec. al XX-lea. Scriitorul, care afirma: “Eu nu scriu decât despre viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici mă interesează”, ca şi T. Maiorescu şi M. Eminescu,  se declara împotriva beţiei de cuvinte, a incapacităţii de a gândi, precum şi a parvenitismului.

Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniţi să stârnească vii comentarii şi controverse, în funcţie de unghiurile neaşteptate de perspectivă pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive.

Pentru marele ironist care n-a dăruit societăţii româneşti altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate, posteritatea e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors însă asupră-i, ca un omagiu de reciprocitate.

În perspectiva literară de astăzi, opera lui Caragiale ne apare ca un reflex al bunului-simţ faţă de abaterile timpului său de la judecata dreaptă.  Cuvântul cu care l-a salutat vechiul său vrăjmaş academic, Haşdeu, cu prilejul sărbătorii unui sfert de veac de activitate literară, şi anume, acela de „Moliere al României”, ni se pare, îndreptăţit.

 

                                          Felicia COLDA