S-au împlinit 93 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari filologi şi istorici literari români, profesorul universitar Iosif Pervain. Născut în localitatea Cugir, la 8 ianuarie 1915 Iosif Pervain a făcut studii liceale la Alba Iulia, universitare la Universitatea clujeană, Facultatea de Litere şi Filosofie, promoţia 1939. În 1948 devine doctor în litere.

A fost rând pe rând profesor, asistent universitar, decan între 1955-1958 la Facultatea din Cluj, şef de catedră între 1958-1978, rector al Institutului Pedagogic din Oradea, şef de secţie la Institutul de Lingvistică şi Istoria literară, prezent în conferinţe, simpozioane naţionale şi internaţionale, în presa de specialitate, pariind pe promovarea valorilor culturii româneşti în universalitate. Printre lucrările sale amintim: „Studii de literatură română” (1971), „Corespondenţa lui Al. Papiu- Ilarian” (2 vol. 1972), „George Bariţ şi contemporanii” (4 volume în colaborare), „Secvenţe preromantice” (2000), etc. A fost colaborator la „Atlasul lingvistic român”, „Istoria literaturii române” (vol. 1), „Istoria României” (compendiu). A făcut traduceri din Süto Andraş, Nagy Istvan. Este deţinătorul unor premii, diplome. Exigenţa sa este şi acum un punct de reper. Timp de un deceniu la Cugir scriitorul Ion Mărgineanu a organizat împreună cu Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, şi cea din Cluj, colocviile naţionale de literatură – Iosif Pervain, la care au participat critici şi istorici literari, foşti studenţi, scriitori, rude, membrii ai familiei, reuşindu-se, cu sprijinul Primăriei să se pună o placă memorială pe casa din Cugir unde s-a născut şi, de asemenea, să se dea numele său Şcolii generale nr. 1 din oraş – A-l aniversa înseamnă, de fapt, a sărbători chiar Limba Română! A murit la 15 mai 1982, Cluj.

Ion Lopădeanu-Aiudeanu

Îndurerată familie, întristată adunare...*

Întâlnirea cu acela care a fost profesorul Iosif Pervain a însemnat pentru cei mai mulţi dintre noi, studenţii pe care i-a avut, cercetătorii pe care i-a format, cadrele didactice pe care le-a oprit la catedră, un privilegiu şi o şansă cu valoare de unicat. Ilustrul om de ştiinţă, a cărei pierdere o deplângem azi, venea spre noi încărcat de faima de-a fi fost asistentul lui Dimitrie Popovici, cea mai mare somitate a noastră în materie de iluminism, de-a fi fost colaboratorul apropiat (şi mai apoi succesorul) lui Ion Breazu, cel mai avizat cunoscător al istoriei literare transilvănene, şi de a fi prezentat el însuşi acele rare calităţi de erudiţie şi inteligenţă care l-au făcut un specialist unanim recunoscut în perioada modernă a literaturii noastre şi, în general, în mişcarea culturală, teatrală şi revuistică a Transilvaniei până la 1870, domenii în care Domnia sa s-a şi ilustrat cu precădere şi pe care le-a cunoscut direct, de la sursă. Venea spre noi încărcat de faimă, de autoritate şi, mai ales, pentru generaţiile de studenţi care i-a avut, precedat de renumele unui examinator sever, meticulos, drastic în aprecieri. Şi totuşi, omul pe care l-am cunoscut de la catedră, în neuitatele sale prelegeri despre Budai Deleanu, Anton Pann sau Mumuleanu, din care scăpăra o vervă polemică nestinsă împotriva unor interpreţi “după ureche” ai materiei, se deosebea radical de magistrul cunoscut în intimitate, de cărturarul specialist în varii probleme filologice sau de documentaristul împătimit. Lipsit de morga solemnă a belferismului universitar, profesorul era un om extrem de comunicativ, volubil, de un farmec nespus, aparte al conversaţiei, culant, generos, mucalit, plin de nerv şi neastâmpăr, de o cuceritoare şi molipsitoare jovialitate, dusă uneori până la picanterie. Lucrând alături de dânsul la Institutul de lingvistică şi istorie literară, unde a condus, în urma morţii premature a lui Ion Breazu şi a unui interimat, provizoriu, al lui Lucian Blaga în 1958 - sectorul de istorie literară şi folclor, ilustrat pe atunci de nume cu rezonanţă în spaţiul cultural ardelenesc, ca Ion Muşlea, Liviu Rusu, Jancso Elemer, D. Ciurezu, Ion Taloş, Carol Engel, Mihail Triteanu, V. Fanache, Elena Stan, Vasile Stanca, Ana Ciurdariu şi mai tinerii mei colegi Valentin Taşcu, Aurel Sasu şi Mozes Huba, profesorul ne-a oferit adeseori posibilitatea să pătrundem fără timiditate în ceea ce se cheamă laboratorul său de lucru, să luăm act de canoanele severe ale unei discipline, căreia îi pretindea rigoare, informaţie şi profunzime de vederi şi, mai ales, o permanentă confruntare cu documentul, care pentru el era hotărâtoare. Cerea în acest sens din partea noastră nu numai o continuă familiarizare cu bibliografia la zi, dar şi acribie filologică, dăruire pasionantă, orizont european. Moştenise de la înaintaşii săi care l-au format, şi în primul rând de la Bogdan-Duică, cu care se şi asemăna fiziceşte până la identificare, un cult extraordinar al investigaţiei sursologice şi al precizărilor de amănunt, împinse uneori până în Pânzele albe. Lui îi stăteau însă bine şi îi dădeau un aer inexpugnabil în faţa căruia şi duşmanii săi cei mai înverşunaţi dădeau înapoi.

Cunoscut însă în intimitate, acerbul polemist, cu vorbă acidă şi muşcătoare, înfăţişa o altă latură a spiritului, de o dezarmantă familiaritate: îndatoritor peste măsură, plin de o omenie gravă, profundă. Noi, cei de la Institut ne bucuram de el ca de un Pantheon cu muze, ca de o grădină a lui Dumnezeu plină de desfătări subţiri şi alese, în care cei din preajmă puteau intra şi culege în voie din fructele de aur ale roadelor minţii sale scăpărătoare, de o vervă şi inteligenţă ascuţită, febricitantă. Deşi alt gen decât Călinescu, profesorul era el însuşi un Călinescu al nostru, cu stilul său inimitabil, contestatar, plin de delicii şi astuţii critice, transformate nu de puţine ori în vituperate torente de invective, care dezarmau şi imobilizau adversarul (sau chiar interlocutorul!) până la neantizare. Dincolo de acestea, şi chiar dincolo de armura impenetrabilă a aparenţelor, vibra un suflet cald, de dascăl şi îndrumător, care răspândea în jur nestemate de idei şi poveţe pentru cei care vroiau să le înţeleagă şi să le audă.

Cu profesorul Pervain pleacă dintre noi cel din urmă “corifeu” al Şcolii Ardelene şi, în acelaşi timp, al Şcolii clujene de literatură, cel din urmă reprezentant al unei concepţii universitare tradiţionale, ea însăşi nepieritoare în galactica ei strălucire de viţă ardelenească, şi care ne-a lăsat un singur testament: iubirea enormă şi împătimită de carte şi slovă românească.

Fie în veci amintirea sa plină de har!

Mircea Popa

* Cuvânt rostit la adunarea de doliu de la Colegiul universitar.