Prima
biografie a lui Mahomed (a lui Ib Ishaq, m. 728) bazată pe informaţiile
celor care l-au cunoscut, precum şi biografiile ulterioare, din prima
jumătate a sec. IX, îl prezintă pe Mahomed ca pe un om paşnic
(care pregătea războaie, e adevărat, dar „în numele lui
Allah”, şi fără a participa personal), exuberant şi
inconsecvent, cordial şi generos, dar iute la mânie şi chiar
vindicativ; om hotărât, calculând totul la rece şi foarte abil
în a profita de situaţiile favorabile. Era modest, nu era mândru de
succesele lui, dispreţuia gloria şi bogăţia. S-a stins
la 62 de ani după ce tocmai pregătise planurile unei vaste operaţii
militare în Palestina. Mormântul său se află în marea
moscheie din Medina.
După
ce timp de 15 ani se ocupase de comerţ, la vârsta de 40 de ani
Mohamed s-a retras în singurătate să mediteze. În anul 610 a
avut prima viziune mistică, însoţită de o revelaţie
auditivă. Dintre viziunile care au urmat, celebră pentru sensul
ei de alegorie mistică este cea a unei călătorii la
Ierusalim şi a ascensiunii sale la cer, unde a putut contempla
Paradisul şi Infernul. Întrucât i se reproşa că nu este
în stare să săvârşească minuni, prin care să
dovedească autenticitatea divină a mesajului său, Mahomed a
relatat – pentru a răspunde incredulilor - această călătorie
a sa în cer („miraj”), pornind din Ierusalim. Această călătorie
extatică, ce va juca un rol fundamental în teologia islamică, a
făcut ca Ierusalimul să fie considerat de musulmani al treilea
oraş sfânt (după Mecca şi Medina).
A
început să predice, până când ostilitatea marilor negustori
l-a determinat să se expatrieze la Yathreb, oraş care va primi
ulterior numele Medina). Aici, Mohamed a continuat să-şi
relateze „revelaţiile” – care conţin sfaturi, sentinţe,
norme de conduită în toate domeniile vieţii, individuale şi
sociale; dar mai ales s-a dedicat unei susţinute activităţi
politice, organizatorice şi militare. Aceste norme şi sentinţe,
memorizate de discipolii săi, n-au fost transcrise decât mai târziu.
Prima versiune oficială a lor a fost întocmită din însărcinarea
califului Othman, în anul 650, de către fostul secretar personal al
lui Mahomed, Zaid ibn Thabit, împreună cu un grup de colaboratori.
Aranjamentul
materialului n-a fost făcut în ordine cronologică a „revelaţiilor”.
Cele 114 mari capitole („surate”) se succed – cu excepţia
primului capitol, care de fapt este o rugăciune – în ordinea
dimensiunii, a lungimii lor: de la al doilea capitol, care are 286 de
versete, până la cele din urmă, de numai 3 versete. Toate
suratele (sing. „sura”, pl. „suwar”), conţinând în total
6.236 de versete, încep cu o formulă introductivă: „În
numele lui Dumnezeu celui milostiv şi îndurător”. Toate sunt
în versuri, inegale ca lungime, terminate în rimă sau asonanţă,
uşurând astfel lectura sau recitarea textului („al-Quran” – de
unde „Coran” – înseamnă „lectură”, „recitare”).
Cel ce vorbeşte în text este totdeauna Dumnezeu, Allah, niciodată
Mohamed – care se considera doar un „transmiţător” al unui
mesaj divin, un profet. („Mohamed nu pretindea să se fondeze o
religie nouă, ci doar să reamintească oamenilor credinţa
lui Abraham că există un singur Dumnezeu că trebuie
venerat, şi căruia i se datorează o supunere absolută”
– R. Garaudy)
*
Sursele
de inspiraţie dogmatică ale „Coranului” sunt mai ales
ebraice: „Vechiul Testament” şi „Talmudul”. Într-o măsură
mult mai mică sunt şi sursele creştine: evangheliile
apocrife, în primul rând (Afinităţile islamismului cu creştinismul
sunt uneori atât de vizibile încât, în Evul Mediu, mulţi creştini
considerau islamismul mai degrabă a fi o erezie creştină,
decât o altă religie. În „Divina Comedie”, de pildă, Dante
îl plasează pe Mahomed în Infern, nu printre păgâni, ci
printre creştinii schismatici).
Religia
islamică nu propune credinciosului idealuri cu neputinţă de
atins. Este o învăţătură eminamente practică,
reflectând spiritul practic însuşi pe care l-a avut şi Mahomed.
Este o religie care se adresează oamenilor simpli: nu face apel la
sacramente mistice, nu pretinde asceză şi renunţări,
şi nici nu instaurează o ierarhie clericală. Dogma sa
fundamentală este afirmarea monoteismului: Alah este
divinitatea supremă; Allah este unic, nu este asociat într-o „Sf.
Treime”, şi nici n-a avut un Fiu.
„Trinitatea”
– o dogmă pe care Mahomed o neagă categoric – înseamnă
pentru el divinitatea împărţită între Dumnezeu, Iisus
şi Maria. „Sfântul Duh” – considerat de Mahomed ca un concept
prea abstract, inteligibil pentru omul comun – este identificat de el cu
arhanghelul Gabriel. Mohamed vorbeşte cu respect despre Iisus şi
despre Fecioara Maria, dar nu îi socoteşte a fi de esenţă
divină (vezi „Coran”,
III
, 59; şi „Coran”,
V, 16-20). Pe Iisus – pe care îl numeşte Isa al-Masih, „Iisus
Trimisul” – îl consideră doar un profet, superior predecesorilor
săi profeţi, dar a cărui crucificare şi reînviere o
neagă, susţinând numai că „Dumnezeu l-a ridicat la
sine” – „Coran, IV, 156. De aceea arabilor, musulmanilor, nu le
place să li se spună „mahomedani”, pentru că ei nu se
închină lui Mahomed, precum creştinii lui Iisus).
*
Allah
este evocat în „Coran” de 99 de nume-atribute: este atotputernic
şi milostiv, este stăpânul şi creatorul lumii; dar spre
deosebire de dogma iudaică privind creaţia lumii în 6 zile,
„Coranul” afirmă că acţiunea creatoare a lui Allah este
continuă: „El este cel ce înviază şi omoară, şi
dacă a hotărât un lucru, el zice: «Să fii!» şi el
este” (XV, 70) – Allah are o curte formată din îngeri, muritori,
înaripaţi, fără sex, creaţi din lumină, şi
care ascultă de Allah, - dar mai este şi Satana („Shaitan”),
diavolul alungat din Paradis înaintea lui Adam, şi care până
la Judecata de Apoi, va căuta mereu să îi ducă pe oameni
în rătăcire (sursa ebraică a acestui mit este evidentă).
Îngerii
din religia iudaică se întâlnesc şi în islamism. Fiecare om
are alături doi îngeri care ţin socoteală de faptele lui,
bune sau rele. Shaitan are în subordinea lui demonii (djini), spiritele
rele (în care credeau şi arabii pre-islamici şi cărora
şi contemporanii lui Mahomed le mai aduceau jertfe), demoni alcătuiţi
din flăcări şi putând lua diferite înfăţişări;
sălăşuiesc pe pământ – sau în cer, unde îngerii
aruncă împotriva lor cu pietre: acestea sunt cometele.
A
doua dogmă islamică mai importantă se referă la revelaţie,
interpretată ca fiind un ajutor primit de om din partea lui Allah,
prin trimişii săi, profeţii. Aceştia aduc oamenilor
Legea, sau le-o reamintesc; totodată îi avertizează, îi ceartă
sau îi ameninţă când nu o respectă. Numărul lor este
mare: „Am trimis la toate popoarele câte un sol” („Coran”, XVI,
38). Profeţii au şi darul de a face minuni; dar lui însuşi,
Mohamed îşi atribuia una singură: aceea de fi revelat oamenilor
„Coranul”..
În
fine, profeţii îi îndeamnă pe oameni la fapte bune: „Şi
împliniţi rugăciunea, şi daţi milostenie, şi
ceea ce faceţi înainte bine pentru sufletele voastre aceea veţi
afla la Dumnezeu, căci Dumnezeu ştie ce faceţi”
(„Coran”, II, 104). Un asemenea profet a fost şi arhanghelul
Gabriel, care a vestit-o pe Fecioara Maria: „Eu sunt un trimis al
Domnului tău ca să-ţi dau un fecior curat” („Coran”,
XIX, 19). Cu un respect desăvârşit vorbeşte totdeauna
„Coranul” despre familia lui Iisus: „Iisus, fiul Mariei” (Isa, ibn
Maryam), sau despre „Isa al-Masih” („Trimisul Mesia” – vezi
Coran,
III
, 30-52; XIX, 16-36).
*
Din
surse în special creştine
s-a inspirat Mohamed în fundamentala sa doctrină escatologică.
Este aspectul cel mai impresionant şi în mod mai dramatic e tratat,
căruia îi este rezervată întreaga sura a LXXV-a.
Suratele
cele mai vechi abundă în viziuni, preziceri, revelaţii, privind
soarta omului după moarte; căci „după separarea sa de
trup, sufletul rămâne multă vreme într-o stare de inconştienţă,
în somnul sau beţia morţii, până la Judecata de Apoi”
(H. Massé). Sfârşitul lumii este anunţat atât prin creşterea
impietăţii printre oameni, cât şi prin semne terifiante:
„Coranul va fi dat uitării, templul din Mecca va dispare, etc. Morţii
vor învia, Dumnezeu îi va judeca, rezervându-le celor drepţi plăcerile
şi voluptăţile raiului („Coran”, XXXVII, 39-47), iar
celor care au făcut fapte rele, chinurile veşnice ale iadului.
Între rai şi iad se află nişte ziduri despărţitoare,
pe care rămân urcaţi cei care au făcut, în măsură
egală, şi fapte bune şi fapte rele, - şi de unde
privesc raiul şi iadul, fără
a putea coborî nici în unul nici în celălalt („Coran”,
VII
, 44-49).
O
dogmă care derivă din concepţia despre Judecata de Apoi
şi din credinţa potrivit căreia nimic nu se întâmplă
în lume fără voia lui Allah, este dogma predestinării:
„Nimeni nu poate muri fără voia lui Dumnezeu, cum e scris în
cartea termenelor” (
III
, 139), „Nicicând nu ne
întâmpină altceva decât ceea ce a scris Dumnezeu pentru noi” (IX,
51) etc. – Fatalismul şi resemnarea stoică explică şi
faptul că în ţările musulmane sinuciderile sunt atât de
rare. Pe de altă parte, alte versete vorbesc, dimpotrivă despre
liberul arbitru: „Fiecare om făptuieşte cum vrea” (XVII,
86), „Nu urma poftei tale, căci ea te abate” (XXXVIII, 25), etc.
Dar în multe probleme de dogmă şi de ritual nu există un
consens unanim, o uniformitate de vederi, o „ortodoxie” deplină
în lumea musulmană – divinizată, precum
se ştie, în diferite „secte”.
prof.
univ. dr. Ovidiu DRIMBA
|
|