România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mohamed şi doctrina Coranului (I)

       Prima biografie a lui Mahomed (a lui Ib Ishaq, m. 728) bazată pe informaţiile celor care l-au cunoscut, precum şi biografiile ulterioare, din prima jumătate a sec. IX, îl prezintă pe Mahomed ca pe un om paşnic (care pregătea războaie, e adevărat, dar „în numele lui Allah”, şi fără a participa personal), exuberant şi inconsecvent, cordial şi generos, dar iute la mânie şi chiar vindicativ; om hotărât, calculând totul la rece şi foarte abil în a profita de situaţiile favorabile. Era modest, nu era mândru de succesele lui, dispreţuia gloria şi bogăţia. S-a stins la 62 de ani după ce tocmai pregătise planurile unei vaste operaţii militare în Palestina. Mormântul său se află în marea moscheie din Medina.

După ce timp de 15 ani se ocupase de comerţ, la vârsta de 40 de ani Mohamed s-a retras în singurătate să mediteze. În anul 610 a avut prima viziune mistică, însoţită de o revelaţie auditivă. Dintre viziunile care au urmat, celebră pentru sensul ei de alegorie mistică este cea a unei călătorii la Ierusalim şi a ascensiunii sale la cer, unde a putut contempla Paradisul şi Infernul. Întrucât i se reproşa că nu este în stare să săvârşească minuni, prin care să dovedească autenticitatea divină a mesajului său, Mahomed a relatat – pentru a răspunde incredulilor - această călătorie a sa în cer („miraj”), pornind din Ierusalim. Această călătorie extatică, ce va juca un rol fundamental în teologia islamică, a făcut ca Ierusalimul să fie considerat de musulmani al treilea oraş sfânt (după Mecca şi Medina).  

A început să predice, până când ostilitatea marilor negustori l-a determinat să se expatrieze la Yathreb, oraş care va primi ulterior numele Medina). Aici, Mohamed a continuat să-şi relateze „revelaţiile” – care conţin sfaturi, sentinţe, norme de conduită în toate domeniile vieţii, individuale şi sociale; dar mai ales s-a dedicat unei susţinute activităţi politice, organizatorice şi militare. Aceste norme şi sentinţe, memorizate de discipolii săi, n-au fost transcrise decât mai târziu. Prima versiune oficială a lor a fost întocmită din însărcinarea califului Othman, în anul 650, de către fostul secretar personal al lui Mahomed, Zaid ibn Thabit, împreună cu un grup de colaboratori.

Aranjamentul materialului n-a fost făcut în ordine cronologică a „revelaţiilor”. Cele 114 mari capitole („surate”) se succed – cu excepţia primului capitol, care de fapt este o rugăciune – în ordinea dimensiunii, a lungimii lor: de la al doilea capitol, care are 286 de versete, până la cele din urmă, de numai 3 versete. Toate suratele (sing. „sura”, pl. „suwar”), conţinând în total 6.236 de versete, încep cu o formulă introductivă: „În numele lui Dumnezeu celui milostiv şi îndurător”. Toate sunt în versuri, inegale ca lungime, terminate în rimă sau asonanţă, uşurând astfel lectura sau recitarea textului („al-Quran” – de unde „Coran” – înseamnă „lectură”, „recitare”). Cel ce vorbeşte în text este totdeauna Dumnezeu, Allah, niciodată Mohamed – care se considera doar un „transmiţător” al unui mesaj divin, un profet. („Mohamed nu pretindea să se fondeze o religie nouă, ci doar să reamintească oamenilor credinţa lui Abraham că există un singur Dumnezeu că trebuie venerat, şi căruia i se datorează o supunere absolută” – R. Garaudy)

*

Sursele de inspiraţie dogmatică ale „Coranului” sunt mai ales ebraice: „Vechiul Testament” şi „Talmudul”. Într-o măsură mult mai mică sunt şi sursele creştine: evangheliile apocrife, în primul rând (Afinităţile islamismului cu creştinismul sunt uneori atât de vizibile încât, în Evul Mediu, mulţi creştini considerau islamismul mai degrabă a fi o erezie creştină, decât o altă religie. În „Divina Comedie”, de pildă, Dante îl plasează pe Mahomed în Infern, nu printre păgâni, ci printre creştinii schismatici).

Religia islamică nu propune credinciosului idealuri cu neputinţă de atins. Este o învăţătură eminamente practică, reflectând spiritul practic însuşi pe care l-a avut şi Mahomed. Este o religie care se adresează oamenilor simpli: nu face apel la sacramente mistice, nu pretinde asceză şi renunţări, şi nici nu instaurează o ierarhie clericală. Dogma sa  fundamentală este afirmarea monoteismului: Alah este divinitatea supremă; Allah este unic, nu este asociat într-o „Sf. Treime”, şi nici n-a avut un Fiu.

„Trinitatea” – o dogmă pe care Mahomed o neagă categoric – înseamnă pentru el divinitatea împărţită între Dumnezeu, Iisus şi Maria. „Sfântul Duh” – considerat de Mahomed ca un concept prea abstract, inteligibil pentru omul comun – este identificat de el cu arhanghelul Gabriel. Mohamed vorbeşte cu respect despre Iisus şi despre Fecioara Maria, dar nu îi socoteşte a fi de esenţă divină (vezi „Coran”, III , 59; şi „Coran”, V, 16-20). Pe Iisus – pe care îl numeşte Isa al-Masih, „Iisus Trimisul” – îl consideră doar un profet, superior predecesorilor săi profeţi, dar a cărui crucificare şi reînviere o neagă, susţinând numai că „Dumnezeu l-a ridicat la sine” – „Coran, IV, 156. De aceea arabilor, musulmanilor, nu le place să li se spună „mahomedani”, pentru că ei nu se închină lui Mahomed, precum creştinii lui Iisus).

*

Allah este evocat în „Coran” de 99 de nume-atribute: este atotputernic şi milostiv, este stăpânul şi creatorul lumii; dar spre deosebire de dogma iudaică privind creaţia lumii în 6 zile, „Coranul” afirmă că acţiunea creatoare a lui Allah este continuă: „El este cel ce înviază şi omoară, şi dacă a hotărât un lucru, el zice: «Să fii!» şi el este” (XV, 70) – Allah are o curte formată din îngeri, muritori, înaripaţi, fără sex, creaţi din lumină, şi care ascultă de Allah, - dar mai este şi Satana („Shaitan”), diavolul alungat din Paradis înaintea lui Adam, şi care până la Judecata de Apoi, va căuta mereu să îi ducă pe oameni în rătăcire (sursa ebraică a acestui mit este evidentă).

Îngerii din religia iudaică se întâlnesc şi în islamism. Fiecare om are alături doi îngeri care ţin socoteală de faptele lui, bune sau rele. Shaitan are în subordinea lui demonii (djini), spiritele rele (în care credeau şi arabii pre-islamici şi cărora şi contemporanii lui Mahomed le mai aduceau jertfe), demoni alcătuiţi din flăcări şi putând lua diferite înfăţişări; sălăşuiesc pe pământ – sau în cer, unde îngerii aruncă împotriva lor cu pietre: acestea sunt cometele.

A doua dogmă islamică mai importantă se referă la revelaţie, interpretată ca fiind un ajutor primit de om din partea lui Allah, prin trimişii săi, profeţii. Aceştia aduc oamenilor Legea, sau le-o reamintesc; totodată îi avertizează, îi ceartă sau îi ameninţă când nu o respectă. Numărul lor este mare: „Am trimis la toate popoarele câte un sol” („Coran”, XVI, 38). Profeţii au şi darul de a face minuni; dar lui însuşi, Mohamed îşi atribuia una singură: aceea de fi revelat oamenilor „Coranul”..

În fine, profeţii îi îndeamnă pe oameni la fapte bune: „Şi împliniţi rugăciunea, şi daţi milostenie, şi ceea ce faceţi înainte bine pentru sufletele voastre aceea veţi afla la Dumnezeu, căci Dumnezeu ştie ce faceţi” („Coran”, II, 104). Un asemenea profet a fost şi arhanghelul Gabriel, care a vestit-o pe Fecioara Maria: „Eu sunt un trimis al Domnului tău ca să-ţi dau un fecior curat” („Coran”, XIX, 19). Cu un respect desăvârşit vorbeşte totdeauna „Coranul” despre familia lui Iisus: „Iisus, fiul Mariei” (Isa, ibn Maryam), sau despre „Isa al-Masih” („Trimisul Mesia” – vezi Coran, III , 30-52; XIX, 16-36).

*

Din surse în special  creştine s-a inspirat Mohamed în fundamentala sa doctrină escatologică. Este aspectul cel mai impresionant şi în mod mai dramatic e tratat, căruia îi este rezervată întreaga sura a LXXV-a.

Suratele cele mai vechi abundă în viziuni, preziceri, revelaţii, privind soarta omului după moarte; căci „după separarea sa de trup, sufletul rămâne multă vreme într-o stare de inconştienţă, în somnul sau beţia morţii, până la Judecata de Apoi” (H. Massé). Sfârşitul lumii este anunţat atât prin creşterea impietăţii printre oameni, cât şi prin semne terifiante: „Coranul va fi dat uitării, templul din Mecca va dispare, etc. Morţii vor învia, Dumnezeu îi va judeca, rezervându-le celor drepţi plăcerile şi voluptăţile raiului („Coran”, XXXVII, 39-47), iar celor care au făcut fapte rele, chinurile veşnice ale iadului. Între rai şi iad se află nişte ziduri despărţitoare, pe care rămân urcaţi cei care au făcut, în măsură egală, şi fapte bune şi fapte rele, - şi de unde privesc raiul şi iadul, fără  a putea coborî nici în unul nici în celălalt („Coran”, VII , 44-49).

O dogmă care derivă din concepţia despre Judecata de Apoi şi din credinţa potrivit căreia nimic nu se întâmplă în lume fără voia lui Allah, este dogma predestinării: „Nimeni nu poate muri fără voia lui Dumnezeu, cum e scris în cartea termenelor” ( III , 139), „Nicicând nu ne întâmpină altceva decât ceea ce a scris Dumnezeu pentru noi” (IX, 51) etc. – Fatalismul şi resemnarea stoică explică şi faptul că în ţările musulmane sinuciderile sunt atât de rare. Pe de altă parte, alte versete vorbesc, dimpotrivă despre liberul arbitru: „Fiecare om făptuieşte cum vrea” (XVII, 86), „Nu urma poftei tale, căci ea te abate” (XXXVIII, 25), etc. Dar în multe probleme de dogmă şi de ritual nu există un consens unanim, o uniformitate de vederi, o „ortodoxie” deplină în lumea musulmană – divinizată, precum  se ştie, în diferite „secte”.

     

                     prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA