Poporul
român a străbătut veacurile, îndurând grele lovituri în
negre momente ale existenţei sale şi dând atâtea sacrificii,
încât, dacă deschizi cartea de istorie, trăieşti
sentimentul că fiecare talpă calcă pe os de erou. Astăzi,
la 90 de ani de când ne-am dat mâna peste Carpaţi, ţara noastră
se înscrie în lume ca neam între neamuri. N-am ajuns aici prin
milostenia vreunei puteri străine, ci prin puterea noastră: prin
vitejie, demnitate, hărnicie, dragoste de glie, frumuseţe
spirituală şi har de la Dumnezeu. Nu numai eroismul românilor
în Războiul de Independenţă l-a îmboldit pe Alecsandri să
afirme cu vădită mândrie: „Astăzi lumea ne cunoaşte:
Român zice, Viteaz zice!” ci toată istoria de până atunci.
Dar, dacă lumea ne cunoaşte astăzi, se datorează într-o
măsură covârşitoare, culturii româneşti care este
recunoscută ca valoare universală.
Între
maeştrii cuvântului din Carpaţi, stă la loc de frunte
şi marele nostru dramaturg, Ion Luca Caragiale, de la a cărui naştere
celebrăm 156 de ani. Ca să ajungă în veacul nostru,
scriitorul n-a străbătut un drum drept, neted. Este bine ştiută
campania de denigrare la care a fost supus, determinând suferinţa
exilului. Trist, dureros şi josnic este că spre cei doi corifei
ai literaturii române, Eminescu şi Caragiale, se aruncă şi
astăzi stropi otrăviţi ai prostiei prezente în
„comedia” românească. Suntem însă liniştiţi,
pentru că cei ce aruncă sunt prea jos ca să poată
şterge strălucirea din înalt a celor doi înaintaşi, care
ne luminează neamul în timp şi spaţiu.
Caragiale
n-a plăcut contemporanilor, pentru că a îndreptat oglinda spre
ei. Afirmând că, de fapt, nu-i talentat, ci doar copiază
realitatea, aceştia n-au făcut decât să recunoască
propria imagine şi, neputând suporta ceea ce văd, au încercat
să minimalizeze valoarea scrierilor, revărsând dispreţ, ură
şi chiar ameninţări asupra autorului. Talentul l-a înălţat
pe dramaturg, pentru că observaţia sa a stors esenţele
şi astfel trece pragul veacurilor şi hotarul ţării.
Circul luptei pentru putere în vârtejul intrigilor, sfârşit cu îmbrăţişările
împăcării, ipocrizia celor pretinşi mari patrioţi,
slugărnicia slujbaşilor mărunţi, pătrunşi
şi ei de corupţie, infidelitatea în familie şi multe alte
vicii, surprinse de pana maestrului, îşi găsesc corespondente
tipologice în toată lumea, de aceea teatrul lui Caragiale este
prezent pe marile scene ale culturii universale.
Vremea
lui Caragiale respiră în veacul nostru nu numai prin defectele umane
puse în lumina reflectoarelor, ci şi prin intrigile murdare dintre
ziariştii şi scriitorii din vremea sa. Fenomenul, proiectat în
zilele noastre, ni-l aminteşte pe un poet, necunoscut până
atunci, mare revoluţionar, care s-a pieptoşat în prima linie,
denigrând pe cel care deţinuse funcţia de preşedinte al
Uniunii Scriitorilor, scriitor de mare profunzime, şi luându-i
locul, a dus la pierzanie, în scurt timp, fondurile acestui for
scriitoricesc, din conducerea căruia a fost înlăturat la timp.
Astăzi auzim cât de bogat este, dar vedem cât de mărunt a rămas,
alambicându-se în fraze neterminate, însoţite de gesturi ridicole,
în încercarea de a judeca pe toţi şi totul. Viitorul va
exclude din piramida valorilor pe cei ca el, aşa cum s-a întâmplat
cu detractorii preocupaţi să întunece imaginea lui Eminescu
şi a lui Caragiale, despre care C. I. Brăileanul afirmă că
„li se datoreşte regalitatea literaturii asupra
contemporanilor”… şi a urmaşilor, zicem noi.
În
aceeaşi factură nimicnică se afirmă impertinenţa
altora, autoproclamaţi „mari intelectuali” care se grozăvesc,
pozând în reprezentanţi ai pleiadei moderne a scriitorilor şi
aruncă asupra lui Eminescu păcatul de a fi fost fascist şi
antisemit. Trezeşte-te, nene Iancule, şi zi-le ceva să ne
ungă la suflet!
Noi
nu-l apărăm pe Eminescu. N-are nevoie. Scutul lui este geniul.
Încercăm să descifrăm ce hidră colcăie în capul
individului, aflat la conducerea unui organ de cultură română,
având sarcina de a o propaga în lume. Iată-i spusele: „…
poporul român… o umbră fără suflet, o inimă ca un
c-r, fără şira spinării”. Ne cutremurăm! Acceptăm
însă varianta unui singular autoportret în toată hidoşenia
lui. „Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează
cât o turmă”. Şi: „… această masă degenerată…
care profanează tot ce atinge… în limba-i clevetitoare…” Cât
cinism!! Să înţelegem că „marii intelectuali”, în
preajma cărora se află, clevetesc şi profanează când
vorbesc şi scriu româneşte? Poate nu toţi merită
eticheta acestui „distins” gânditor, un figurant rătăcit pe
frumosul nostru plai mioritic. Insul mai declară: „Îmi e ruşine
că sunt român”. Numai un trăitor zdrobit de insatisfacţii
poate să debiteze asemenea aberaţii. Dacă adoptă
această tactică urmărind să se plaseze deasupra
tuturor, nu face decât să ajungă jos de tot. Într-o comparaţie
„cerebrală” mai afirmă: „… radiografia plaiului românesc
este ca a fecalei”. Este înfiorător cu câte ură priveşte
în jur! Merită acest creier bolnav să se mai hrănească
cu pită românească? Nu, dar o mănâncă… fecala.
„Curat murdar!” Cruciţi-vă, români, oriunde v-aţi
afla! Să ne rugăm să-i dea Dumnezeu sănătate! E o
fiinţă care suferă… Îi recomandăm să înveţe
să cânte şi să joace româneşte, alături de
ţăranul român. Va fi salvat. Şi ne-am bucura, că
suntem generoşi.
Găsesc
prilejul de a ne potoli amărăciunea, aducându-ne aminte de ceea
ce spunea Caragiale despre naţia română: „În genere, românii
sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep
uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată
şi elegantă”. Aflat în exil, în urma detractărilor
„famenilor” vremii, Caragiale se adresează unui apropiat din
ţară: „Mângâie-mă, rogu-te, cu câteva cuvinte daco-române
în singurătatea mea de aici!...” iar altuia: „… priveşte
adânc ţarinile patriei şi le salută şi pentru mine
mult!” Era român. Aceasta s-o accepte şi cei care spun că râdea
de români, pentru că nu era român. O altă aberaţie!
Lui
Caragiale i s-a refuzat de două ori premiul Academiei prin care ar fi
trebuit să i se recunoască talentul. Doamne fereşte să
auzim că i se acordă clevetitorului cu mintea alterată vreo
înaltă distincţie „pentru contribuţii culturale”,
elogiindu-se „cerebralitatea” „onorabilului”. Ceea ce nu este
exclus. Ar fi o blasfemie!
„Societatea
civilă” suntem toţi românii şi ne luăm dreptul de a
ridica vocea, „colorat şi elegant”, împotriva celor care împroaşcă
cu mizerie profilul moral sănătos şi frumos al poporului
român.
Întrebarea
mea (şi nu numai a mea): până când vom mai îngădui
terfelirea ţării şi a oamenilor ei? se adresează celor
care au autoritate să ia atitudine de condamnare a acestui
„moftangiu” pestilenţial. Oare oamenii luminaţi ai Academiei
acceptă cu seninătate aceste nemernicii ale unui neica nimeni?
Dacă nu mai avem „visători şi trubaduri” înseamnă
că trebuie să suportăm, ca nişte neputincioşi,
inepţiile atât de grave ale unui cuvântător suburban? Suntem
atât de îngăduitori, încât la noi au statui până şi
criminalii care au căsăpit sate întregi de ardeleni, numai
pentru vina de a fi fost români. Şi tăcem. Până când?
Să-i
lăsăm pe cei mici şi să vedem ce mai învăţăm
de la cei mari.
Asistăm
anual la un pelerinaj prin ţară cu expoziţii
"Gaudeamus", în care liota de edituri expune literatură cu
carul. În vremea lui, Caragiale deplânge geniala invenţie a lui
Gutemberg şi cataloghează drept „maculatură” bună
de aruncat la „lada cu gunoi”, când vede cantitatea de zeci de ori
mai întinsă decât toate operele antichităţii la un loc.
După opinia dramaturgului „vorba e' să nu umpli lumea cu o
operă, ci o operă strâmtă să o umpli cu lumea”, iar
pe oratorii, care uită să se oprească, îi compară cu
„cojocarul care nu făcuse nod la aţă”. Se desprinde
pledoaria lui Caragiale pentru puţin şi valoros.
Se
ştie că maestrului nu-i plăcea să ofere date despre
sine. Se îndărătnicea să spună că nu are decât
şcoala primară, deşi documentele conţin dovezi că
a urmat şi gimnaziul. Mărturiseşte însă că a învăţat
multe în compania lui Eminescu. Sorbea cultura celui care, fiind elev la
Cernăuţi, devorase biblioteca profesorului Aron Pumnul, apoi, pe
cele ale Vienei şi Berlinului. De la el, în anii când au lucrat împreună
în gazetărie, dramaturgul învaţă să fie pretenţios
cu limba: "cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l
cobora pe hârtie". Dacă, astăzi, Caragiale ar auzi cum
unii vorbitori ai instituţiilor mass-media, dar şi alţii,
încurcă sensurile cuvintelor ca: a învesti - a investi, fortuit -
forţat, folosesc frecvent greşeala "măsuri de precauţie",
pronunţă ca un agramat: "să iese", "să
ploaie", "va apare", "mi-ar pare bine", "va
cade" şi altele, ar zice: "Na gramatică!". În
zilele noastre, incorectitudinile în vorbire sunt cu atât mai grave, cu
cât mai fiecare oraş şi-a înjghebat o universitate, unde
profesorii vorbesc amfiteatrelor aproape goale, în timp ce barurile sunt
pline, dar studenţii promovează examenele. Cum să se facă
selecţie când sunt la mijloc banii? Departe de mine gândul de a
contesta valorile!
În
şcoală, Rostoganii, aflaţi la cheremul claselor bogate, nu
mai sunt, iar nuieluşa rostogănească rar îşi mai găseşte
replică în gestul disperat al vreunui profesor care "altoieşte"
vreun impertinent. În schimb, raportul profesor-elev este
"viceversa", elevul este cel care cere profesorului să se
"disciplineze", aplicându-i propriul "regulament",
pentru că "D-l Goe" are tot mai mulţi nepoţi,
care se manifestă şi în şcoală ca în familie.
Acestea sunt "binefacerile" progresului: studenţi fără
responsabilitate, elevi nestruniţi de nimeni. O fi fără
leac?
Una
din anecdotele despre Caragiale consemnează o conversaţie între
el şi un amic, care afirmă admirativ:
-
"Coane Iancule, teatrul dumitale e ca-n viaţă!" la
care Caragiale dă replica:
-
"Pardon, stimabile, te contrazic: viaţa-i ca-n teatru."
Opera
dialogată îl absolvă de dificultatea de a dezvălui
meteahna cel mai des satirizată, prostia. Îşi pune personajul să
vorbească pentru a şi-o dezvălui singur. Ne-ar bate
Dumnezeu dacă am afirma că astăzi, în trepte de mai sus,
ar mai fi mulţi asemenea proşti, dar ne e la îndemână să
ilustrăm alte aspecte corespondente cu lumea noastră politică,
în care, tot aşa: "viaţa-i ca-n teatru". Într-o
secvenţă a conferinţei electorale, Caţavencu se arată
îngrijorat de soarta ţării: "... în aceste momente
solemne mă gândesc la ţărişoara mea... la România...
la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei! (Plânge în
hohote). La noi n-a fost chiar "în hohote", dar a fost... Plângi,
când este "la o adică", ar zice Caragiale.
Dandanache
pune capăt disputei dintre familia Trahanache şi Caţavencu,
fiind trimis de la centru tot pe motiv de scrisoare compromiţătoare.
Catalogat de însuşi Caragiale "mai prost decât Farfuridi
şi mai canalie decât Caţavencu", ramolitul nu predă
scrisoarea în schimbul funcţiei, ci o păstrează şi
pentru alte candidaturi "Catrindatul" îşi creionează
trăsătura de om politic: "şi eu, în toate Camerele,
cu toate partidele, ca românul imparţial... şi să rămân
fără coledzi!" Moştenitorii de astăzi ai acestei
lichele bat din poartă-n poartă, fără nicio credinţă,
cerşind funcţii, convinşi fiind că le merită.
Caţavencu
proclamă "România să fie bine şi tot românul să
prospere!" La prosperitatea noastră, fâlfâim, drept contribuţie,
miliardele trimise în ţară de harnicii şi umiliţii noştri
băjenari, alungaţi de acasă de cel mai feroce vandal al
zilelor noastre, sărăcia, dar nu analizăm dramele din
familii sau faptul că mulţi dintre aceşti bani sunt pătaţi
de ruşinea furturilor degradante, a crimele disperării sau de
mizeria prostituţiei. Această realitate dureroasă este
generată de "morala" prezentului, potrivit căreia hoţul
strigă: "prindeţi hoţul!" în timp ce copleşitor
de mulţi oameni trăiesc cinstit, lecuindu-şi necazurile vieţii
cu răbdare, chibzuinţă şi speranţă.
În
istoria literaturii române, Silvian Iosifescu mărturiseşte că
descifrează din lumea politică a lui Caragiale "o
complicitate generală confruntată cu violenţa
disputei". Cea de astăzi ne întunecă viaţa şi ne
îngrijorează tot mai mult.
Cetăţeanul
turmentat este singurul personaj cinstit din toată liota politică
aflată în scandal. El insistă să i se spună pentru
cine votează. Când i se spune: "votează pe cine pofteşti!"
răspunsul, care vine din străfunduri neturmentate: "eu nu
poftesc pe nimeni!" Era mic prin simplitate, dar mare prin
sinceritate. Ne întrebăm ce se va întâmpla, dacă nici noi
n-om mai pofti pe nimeni.
I.L.
Caragiale deschide ochii spre lume într-un moment de mare vibraţie
patriotică. Era la Ploieşti, în clasa a
III
-a din Şcoala
Domnească, unde A. I. Cuza face o vizită. Domnitorul este întâmpinat
cu un scurt discurs patriotic al învăţătorului, într-o
atmosferă care "înalţă sufletele". Cuza,
impresionat şi el de căldura emanată de manifestările
celor de faţă, îl bate pe umăr şi-i spune: "Să
trăieşti! cu români ca tine n-am teamă!. Era ardelean,
venit de dincolo. Întreaga mulţime, elevi, profesori, populaţie,
însoţeşte trăsura lui Cuza, în pasul cailor, până
la Bărcăneşti, la câţiva kilometri spre Bucureşti.
Era "o baie de mulţime" sinceră şi plină de
preţuire reală. Momentul l-a marcat pe copilul în al cărui
suflet evenimentul a lăsat o puternică impresie. Se pare că
detronarea acestui prim şi vrednic întemeietor de Românie nu este
iertată de viitorul dramaturg, care parcă ne-ar da semnalul că
oglindirea panoramei comice a partidelor politice este un efect al mâhnirii
că "farsorii, atinşi de reformele lui Cuza, au răsturnat
domnia acestui om, cu adevărat domn al poporului, pentru care Moş
Roată avea prioritate la audienţă faţă de boieri,
comercianţi şi alţi pretinşi privilegiaţi.
În
ciuda tuturor intervenţiilor dispreţuitoare la adresa sa,
Caragiale a rămas un om neaplecat. Iată două exemple care
se înscriu în atmosfera spiritului său comic, dar distingem,
dincolo de comic, o adâncă tristeţe. La o conferinţă
a sa, Macedonski adusese o ceată să-l fluiere. Caragiale,
probabil prevenit, scoate şi el un fluier şi-i contrează pe
intruşii fluierători până când aceştia se potolesc.
Autorul comentează: "Da, domnilor, sunt satisfăcut.
Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public
fluierat de conferenţiar nu cred" Aflat ca registrator la rege,
una din multele funcţii mărunte prin care a trecut, apăsat
de nevoi, s-ar fi dus în audienţă:
"-
Maiestate, am să vă rog să mă împrumutaţi cu o
mie de lei...
-
Regele nu împrumută, regele dă...
- Dar
Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută".
Se
consemnează şi un fapt sobru, care arată câtă
nedreptate i s-a făcut. La a 60-a aniversare a dramaturgului,
Academia, probabil "liber-schimbistă", l-ar fi invitat să
conferenţieze, dorind să celebreze evenimentul, dar el a
refuzat. Nici aceasta nu l-a aplecat după afrontul care i se făcuse.
Câţi ca el astăzi?
De la
Caragiale, ne-au rămas replici cu valoare generalizatoare cu care mai
plesnim metehnele vremii:
-
"curat murdar", pentru tot ce este foarte murdar;
-
"anonimă, dar s-o semnăm şi noi", pentru prostie;
-
"rezon!", pentru slugărnicie;
-
"să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic",
pentru ipocrizie;
-
"de la partid atârnă binele ţării şi de la
binele ţării atârnă binele nostru", pentru profitori.
Să
încheiem optimist: "Ce e val ca valul trece".
Eminescu
şi Caragiale rămân în eternitate.
Februarie
2008
prof. Georgeta Ciobotă
|
|