România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Oameni mari, oameni mici

       Poporul român a străbătut veacurile, îndurând grele lovituri în negre momente ale existenţei sale şi dând atâtea sacrificii, încât, dacă deschizi cartea de istorie, trăieşti sentimentul că fiecare talpă calcă pe os de erou. Astăzi, la 90 de ani de când ne-am dat mâna peste Carpaţi, ţara noastră se înscrie în lume ca neam între neamuri. N-am ajuns aici prin milostenia vreunei puteri străine, ci prin puterea noastră: prin vitejie, demnitate, hărnicie, dragoste de glie, frumuseţe spirituală şi har de la Dumnezeu. Nu numai eroismul românilor în Războiul de Independenţă l-a îmboldit pe Alecsandri să afirme cu vădită mândrie: „Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice!” ci toată istoria de până atunci. Dar, dacă lumea ne cunoaşte astăzi, se datorează într-o măsură covârşitoare, culturii româneşti care este recunoscută ca valoare universală.

Între maeştrii cuvântului din Carpaţi, stă la loc de frunte şi marele nostru dramaturg, Ion Luca Caragiale, de la a cărui naştere celebrăm 156 de ani. Ca să ajungă în veacul nostru, scriitorul n-a străbătut un drum drept, neted. Este bine ştiută campania de denigrare la care a fost supus, determinând suferinţa exilului. Trist, dureros şi josnic este că spre cei doi corifei ai literaturii române, Eminescu şi Caragiale, se aruncă şi astăzi stropi otrăviţi ai prostiei prezente în „comedia” românească. Suntem însă liniştiţi, pentru că cei ce aruncă sunt prea jos ca să poată şterge strălucirea din înalt a celor doi înaintaşi, care ne luminează neamul în timp şi spaţiu.

Caragiale n-a plăcut contemporanilor, pentru că a îndreptat oglinda spre ei. Afirmând că, de fapt, nu-i talentat, ci doar copiază realitatea, aceştia n-au făcut decât să recunoască propria imagine şi, neputând suporta ceea ce văd, au încercat să minimalizeze valoarea scrierilor, revărsând dispreţ, ură şi chiar ameninţări asupra autorului. Talentul l-a înălţat pe dramaturg, pentru că observaţia sa a stors esenţele şi astfel trece pragul veacurilor şi hotarul ţării. Circul luptei pentru putere în vârtejul intrigilor, sfârşit cu îmbrăţişările împăcării, ipocrizia celor pretinşi mari patrioţi, slugărnicia slujbaşilor mărunţi, pătrunşi şi ei de corupţie, infidelitatea în familie şi multe alte vicii, surprinse de pana maestrului, îşi găsesc corespondente tipologice în toată lumea, de aceea teatrul lui Caragiale este prezent pe marile scene ale culturii universale.

Vremea lui Caragiale respiră în veacul nostru nu numai prin defectele umane puse în lumina reflectoarelor, ci şi prin intrigile murdare dintre ziariştii şi scriitorii din vremea sa. Fenomenul, proiectat în zilele noastre, ni-l aminteşte pe un poet, necunoscut până atunci, mare revoluţionar, care s-a pieptoşat în prima linie, denigrând pe cel care deţinuse funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, scriitor de mare profunzime, şi luându-i locul, a dus la pierzanie, în scurt timp, fondurile acestui for scriitoricesc, din conducerea căruia a fost înlăturat la timp. Astăzi auzim cât de bogat este, dar vedem cât de mărunt a rămas, alambicându-se în fraze neterminate, însoţite de gesturi ridicole, în încercarea de a judeca pe toţi şi totul. Viitorul va exclude din piramida valorilor pe cei ca el, aşa cum s-a întâmplat cu detractorii preocupaţi să întunece imaginea lui Eminescu şi a lui Caragiale, despre care C. I. Brăileanul afirmă că „li se datoreşte regalitatea literaturii asupra contemporanilor”… şi a urmaşilor, zicem noi.

În aceeaşi factură nimicnică se afirmă impertinenţa altora, autoproclamaţi „mari intelectuali” care se grozăvesc, pozând în reprezentanţi ai pleiadei moderne a scriitorilor şi aruncă asupra lui Eminescu păcatul de a fi fost fascist şi antisemit. Trezeşte-te, nene Iancule, şi zi-le ceva să ne ungă la suflet!

Noi nu-l apărăm pe Eminescu. N-are nevoie. Scutul lui este geniul. Încercăm să descifrăm ce hidră colcăie în capul individului, aflat la conducerea unui organ de cultură română, având sarcina de a o propaga în lume. Iată-i spusele: „… poporul român… o umbră fără suflet, o inimă ca un c-r, fără şira spinării”. Ne cutremurăm! Acceptăm însă varianta unui singular autoportret în toată hidoşenia lui. „Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă”. Şi: „… această masă degenerată… care profanează tot ce atinge… în limba-i clevetitoare…” Cât cinism!! Să înţelegem că „marii intelectuali”, în preajma cărora se află, clevetesc şi profanează când vorbesc şi scriu româneşte? Poate nu toţi merită eticheta acestui „distins” gânditor, un figurant rătăcit pe frumosul nostru plai mioritic. Insul mai declară: „Îmi e ruşine că sunt român”. Numai un trăitor zdrobit de insatisfacţii poate să debiteze asemenea aberaţii. Dacă adoptă această tactică urmărind să se plaseze deasupra tuturor, nu face decât să ajungă jos de tot. Într-o comparaţie „cerebrală” mai afirmă: „… radiografia plaiului românesc este ca a fecalei”. Este înfiorător cu câte ură priveşte în jur! Merită acest creier bolnav să se mai hrănească cu pită românească? Nu, dar o mănâncă… fecala. „Curat murdar!” Cruciţi-vă, români, oriunde v-aţi afla! Să ne rugăm să-i dea Dumnezeu sănătate! E o fiinţă care suferă… Îi recomandăm să înveţe să cânte şi să joace româneşte, alături de ţăranul român. Va fi salvat. Şi ne-am bucura, că suntem generoşi.

Găsesc prilejul de a ne potoli amărăciunea, aducându-ne aminte de ceea ce spunea Caragiale despre naţia română: „În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”. Aflat în exil, în urma detractărilor „famenilor” vremii, Caragiale se adresează unui apropiat din ţară: „Mângâie-mă, rogu-te, cu câteva cuvinte daco-române în singurătatea mea de aici!...” iar altuia: „… priveşte adânc ţarinile patriei şi le salută şi pentru mine mult!” Era român. Aceasta s-o accepte şi cei care spun că râdea de români, pentru că nu era român. O altă aberaţie!

Lui Caragiale i s-a refuzat de două ori premiul Academiei prin care ar fi trebuit să i se recunoască talentul. Doamne fereşte să auzim că i se acordă clevetitorului cu mintea alterată vreo înaltă distincţie „pentru contribuţii culturale”, elogiindu-se „cerebralitatea” „onorabilului”. Ceea ce nu este exclus. Ar fi o blasfemie!

„Societatea civilă” suntem toţi românii şi ne luăm dreptul de a ridica vocea, „colorat şi elegant”, împotriva celor care împroaşcă cu mizerie profilul moral sănătos şi frumos al poporului român.

Întrebarea mea (şi nu numai a mea): până când vom mai îngădui terfelirea ţării şi a oamenilor ei? se adresează celor care au autoritate să ia atitudine de condamnare a acestui „moftangiu” pestilenţial. Oare oamenii luminaţi ai Academiei acceptă cu seninătate aceste nemernicii ale unui neica nimeni? Dacă nu mai avem „visători şi trubaduri” înseamnă că trebuie să suportăm, ca nişte neputincioşi, inepţiile atât de grave ale unui cuvântător suburban? Suntem atât de îngăduitori, încât la noi au statui până şi criminalii care au căsăpit sate întregi de ardeleni, numai pentru vina de a fi fost români. Şi tăcem. Până când?

Să-i lăsăm pe cei mici şi să vedem ce mai învăţăm de la cei mari.

Asistăm anual la un pelerinaj prin ţară cu expoziţii "Gaudeamus", în care liota de edituri expune literatură cu carul. În vremea lui, Caragiale deplânge geniala invenţie a lui Gutemberg şi cataloghează drept „maculatură” bună de aruncat la „lada cu gunoi”, când vede cantitatea de zeci de ori mai întinsă decât toate operele antichităţii la un loc. După opinia dramaturgului „vorba e' să nu umpli lumea cu o operă, ci o operă strâmtă să o umpli cu lumea”, iar pe oratorii, care uită să se oprească, îi compară cu „cojocarul care nu făcuse nod la aţă”. Se desprinde pledoaria lui Caragiale pentru puţin şi valoros.

Se ştie că maestrului nu-i plăcea să ofere date despre sine. Se îndărătnicea să spună că nu are decât şcoala primară, deşi documentele conţin dovezi că a urmat şi gimnaziul. Mărturiseşte însă că a învăţat multe în compania lui Eminescu. Sorbea cultura celui care, fiind elev la Cernăuţi, devorase biblioteca profesorului Aron Pumnul, apoi, pe cele ale Vienei şi Berlinului. De la el, în anii când au lucrat împreună în gazetărie, dramaturgul învaţă să fie pretenţios cu limba: "cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hârtie". Dacă, astăzi, Caragiale ar auzi cum unii vorbitori ai instituţiilor mass-media, dar şi alţii, încurcă sensurile cuvintelor ca: a învesti - a investi, fortuit - forţat, folosesc frecvent greşeala "măsuri de precauţie", pronunţă ca un agramat: "să iese", "să ploaie", "va apare", "mi-ar pare bine", "va cade" şi altele, ar zice: "Na gramatică!". În zilele noastre, incorectitudinile în vorbire sunt cu atât mai grave, cu cât mai fiecare oraş şi-a înjghebat o universitate, unde profesorii vorbesc amfiteatrelor aproape goale, în timp ce barurile sunt pline, dar studenţii promovează examenele. Cum să se facă selecţie când sunt la mijloc banii? Departe de mine gândul de a contesta valorile!

În şcoală, Rostoganii, aflaţi la cheremul claselor bogate, nu mai sunt, iar nuieluşa rostogănească rar îşi mai găseşte replică în gestul disperat al vreunui profesor care "altoieşte" vreun impertinent. În schimb, raportul profesor-elev este "viceversa", elevul este cel care cere profesorului să se "disciplineze", aplicându-i propriul "regulament", pentru că "D-l Goe" are tot mai mulţi nepoţi, care se manifestă şi în şcoală ca în familie. Acestea sunt "binefacerile" progresului: studenţi fără responsabilitate, elevi nestruniţi de nimeni. O fi fără leac?

Una din anecdotele despre Caragiale consemnează o conversaţie între el şi un amic, care afirmă admirativ:

- "Coane Iancule, teatrul dumitale e ca-n viaţă!" la care Caragiale dă replica:

- "Pardon, stimabile, te contrazic: viaţa-i ca-n teatru."

Opera dialogată îl absolvă de dificultatea de a dezvălui meteahna cel mai des satirizată, prostia. Îşi pune personajul să vorbească pentru a şi-o dezvălui singur. Ne-ar bate Dumnezeu dacă am afirma că astăzi, în trepte de mai sus, ar mai fi mulţi asemenea proşti, dar ne e la îndemână să ilustrăm alte aspecte corespondente cu lumea noastră politică, în care, tot aşa: "viaţa-i ca-n teatru". Într-o secvenţă a conferinţei electorale, Caţavencu se arată îngrijorat de soarta ţării: "... în aceste momente solemne mă gândesc la ţărişoara mea... la România... la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei! (Plânge în hohote). La noi n-a fost chiar "în hohote", dar a fost... Plângi, când este "la o adică", ar zice Caragiale.

Dandanache pune capăt disputei dintre familia Trahanache şi Caţavencu, fiind trimis de la centru tot pe motiv de scrisoare compromiţătoare. Catalogat de însuşi Caragiale "mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu", ramolitul nu predă scrisoarea în schimbul funcţiei, ci o păstrează şi pentru alte candidaturi "Catrindatul" îşi creionează trăsătura de om politic: "şi eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial... şi să rămân fără coledzi!" Moştenitorii de astăzi ai acestei lichele bat din poartă-n poartă, fără nicio credinţă, cerşind funcţii, convinşi fiind că le merită.

Caţavencu proclamă "România să fie bine şi tot românul să prospere!" La prosperitatea noastră, fâlfâim, drept contribuţie, miliardele trimise în ţară de harnicii şi umiliţii noştri băjenari, alungaţi de acasă de cel mai feroce vandal al zilelor noastre, sărăcia, dar nu analizăm dramele din familii sau faptul că mulţi dintre aceşti bani sunt pătaţi de ruşinea furturilor degradante, a crimele disperării sau de mizeria prostituţiei. Această realitate dureroasă este generată de "morala" prezentului, potrivit căreia hoţul strigă: "prindeţi hoţul!" în timp ce copleşitor de mulţi oameni trăiesc cinstit, lecuindu-şi necazurile vieţii cu răbdare, chibzuinţă şi speranţă.

În istoria literaturii române, Silvian Iosifescu mărturiseşte că descifrează din lumea politică a lui Caragiale "o complicitate generală confruntată cu violenţa disputei". Cea de astăzi ne întunecă viaţa şi ne îngrijorează tot mai mult.

Cetăţeanul turmentat este singurul personaj cinstit din toată liota politică aflată în scandal. El insistă să i se spună pentru cine votează. Când i se spune: "votează pe cine pofteşti!" răspunsul, care vine din străfunduri neturmentate: "eu nu poftesc pe nimeni!" Era mic prin simplitate, dar mare prin sinceritate. Ne întrebăm ce se va întâmpla, dacă nici noi n-om mai pofti pe nimeni.

I.L. Caragiale deschide ochii spre lume într-un moment de mare vibraţie patriotică. Era la Ploieşti, în clasa a III -a din Şcoala Domnească, unde A. I. Cuza face o vizită. Domnitorul este întâmpinat cu un scurt discurs patriotic al învăţătorului, într-o atmosferă care "înalţă sufletele". Cuza, impresionat şi el de căldura emanată de manifestările celor de faţă, îl bate pe umăr şi-i spune: "Să trăieşti! cu români ca tine n-am teamă!. Era ardelean, venit de dincolo. Întreaga mulţime, elevi, profesori, populaţie, însoţeşte trăsura lui Cuza, în pasul cailor, până la Bărcăneşti, la câţiva kilometri spre Bucureşti. Era "o baie de mulţime" sinceră şi plină de preţuire reală. Momentul l-a marcat pe copilul în al cărui suflet evenimentul a lăsat o puternică impresie. Se pare că detronarea acestui prim şi vrednic întemeietor de Românie nu este iertată de viitorul dramaturg, care parcă ne-ar da semnalul că oglindirea panoramei comice a partidelor politice este un efect al mâhnirii că "farsorii, atinşi de reformele lui Cuza, au răsturnat domnia acestui om, cu adevărat domn al poporului, pentru care Moş Roată avea prioritate la audienţă faţă de boieri, comercianţi şi alţi pretinşi privilegiaţi.

În ciuda tuturor intervenţiilor dispreţuitoare la adresa sa, Caragiale a rămas un om neaplecat. Iată două exemple care se înscriu în atmosfera spiritului său comic, dar distingem, dincolo de comic, o adâncă tristeţe. La o conferinţă a sa, Macedonski adusese o ceată să-l fluiere. Caragiale, probabil prevenit, scoate şi el un fluier şi-i contrează pe intruşii fluierători până când aceştia se potolesc. Autorul comentează: "Da, domnilor, sunt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar nu cred" Aflat ca registrator la rege, una din multele funcţii mărunte prin care a trecut, apăsat de nevoi, s-ar fi dus în audienţă:

"- Maiestate, am să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei...

- Regele nu împrumută, regele dă...

- Dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută".

Se consemnează şi un fapt sobru, care arată câtă nedreptate i s-a făcut. La a 60-a aniversare a dramaturgului, Academia, probabil "liber-schimbistă", l-ar fi invitat să conferenţieze, dorind să celebreze evenimentul, dar el a refuzat. Nici aceasta nu l-a aplecat după afrontul care i se făcuse. Câţi ca el astăzi?

De la Caragiale, ne-au rămas replici cu valoare generalizatoare cu care mai plesnim metehnele vremii:

- "curat murdar", pentru tot ce este foarte murdar;

- "anonimă, dar s-o semnăm şi noi", pentru prostie;

- "rezon!", pentru slugărnicie;

- "să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic", pentru ipocrizie;

- "de la partid atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru", pentru profitori.

Să încheiem optimist: "Ce e val ca valul trece".

Eminescu şi Caragiale rămân în eternitate.

 

Februarie 2008             prof. Georgeta Ciobotă