|
Au
trecut aproape 4 luni de când Fundaţia „Alba Iulia - 1918 pentru
unitatea şi integritatea României”, a realizat şi inaugurat
monumentul de la biserica „Sfânta Treime” din cartierul Maieri (II, lângă
gara
CFR
), reprezentându-l pe
ctitorul său, voievodul Mihai Viteazul, pe acea vreme Domn al
Ţării Româneşti, şi, iată, a venit rândul altei
biserici din oraşul nostru, să beneficieze de bunele intenţii
ale fundaţiei. Este vorba de realizarea şi inaugurarea bustului
Sfântului Cuvios Sofronie de la Cioara, aşezat în incinta bisericii
„Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Lipoveni, care a avut loc
duminică, 24 februarie 2008 (după o amânare de o săptămână
datorată timpului nefavorabil). Acţiunea se înscrie în
programul fundaţiei de a
scoate din anonimat monumentele istorice din oraş şi de a le
oferi şansa de a deveni obiective turistice apreciabile.
În
acest sens, trebuie să remarcăm că biserica din Lipoveni însăşi
este un important monument istoric, dacă ţinem cont de faptul că
unele surse documentare ne permit să concluzionăm că ea
este vechea biserică mitropolitană românească, în care au
slujit mitropoliţii Bălgradului şi arhiepiscopi ai
Transilvaniei de până la Ioan de Prislop inclusiv. Se ştie că,
mai apoi, după ce, la 1597, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia
celebra sa mănăstire din „Maierii Bălgradului”, unde
s-a mutat şi Mitropolia şi Arhiepiscopia Transilvaniei, pe
atunci sub păstorirea lui Ioan de Prislop (1585-1601?), biserica
veche a rămas doar cu rangul de „protopopească”.
După
ce imperiul habsburgic catolic şi „apostolic” (deci cu misiuni de
catolicizare a teritoriilor cucerite în campania împotriva turcilor)
ocupă Transilvania cu forţele sale armate (1687) şi după
ce îşi consolidează ocupaţia prin pacea de la Carlowitz
(26 ian. 1699) încheiată cu Imperiul Otoman, intervine o perioadă
de incertitudini asupra acestei anexiuni, între 1703-1711, când este în
plină desfăşurare răscoala antihabsburgică
provocată şi condusă de Francisc II Rákóczi, proclamat la
1704 în Alba Iulia, principe al Transilvaniei.
Este
necesar să precizăm că la această răscoală
antihabsburgică au participat şi românii, inclusiv cei din
cartierele Albei Iulia. Repercusiunile vor fi însă de-a dreptul
dramatice şi de o gravitate ieşită din comun, după încheierea,
prin trădarea contelui Karolyi, a tratatului de la Satu-Mare, din 1
mai 1711, prin care Imperiul habsburgic şi-a consolidat autoritatea
asupra Transilvaniei şi Ungariei. Pentru început capitala
Transilvaniei va fi mutată de la Alba Iulia la Sibiu şi se
reiau, cu mai multă intensitate, acţiunile de catolicizare
şi de deznaţionalizare a românilor.
Sub
acest aspect, se cunosc prea bine încercările de corupere, prin
anumite privilegii şi avantaje materiale, a ierarhiei de vârf şi
mijlocii din biserica strămoşească, ortodoxă, din
perioada 1697-1701, încercări perfide promovate prin iezuiţi,
dar cu rezultate doar formale.
Numai
astfel putem înţelege de ce acţiunile de „unire” (de fapt
de dezbinare a românilor) au fost mereu reluate, până a se ajunge
la o oarecare clarificare în zilele păstoririi episcopului Pataki
şi de ce, în perioada sa (1729-1744) episcopul Inochentie Micu Clain
a luptat cu atâta îndârjire pentru obţinerea drepturilor promise
prin diplomele leopoldine, nu numai pentru clerul său, ci şi
pentru întreaga naţiune română. Din păcate, el a fost îndepărtat
cu brutalitate, murind în surghiun la Roma, sub ochii nepăsători
ai papilor vremii (1768).
Dar,
cu acestea, măsurile represive, erau abia la începutul lor. La Alba
Iulia, fosta capitală a Transilvaniei, habsburgii şi ceilalţi
duşmani ai poporului român, trebuiau să distrugă atât
amintirea primei unificării politico-administrative a ţărilor
româneşti şi a neamului românesc sub Mihai Viteazul, cât
şi singura instituţie care se putea ocupa de trista situaţie
a unui popor doar tolerat (pentru a-i fi exploatată forţa de
muncă), deşi era autohton şi, pe departe, majoritar în
ţară, aceasta fiind Mitropolia Bălgradului şi
Arhiepiscopia Ţării Ardealului.
Soluţia
a fost găsită relativ repede. Încă din 1711 s-a luat în
discuţie necesitatea construirii la Alba Iulia a unei cetăţi
fortificate, dată fiind poziţia strategică deosebită a
oraşului în principatul Transilvaniei. Ea urma să fie baza
sistemului de apărare al acestuia. În acest sens, lt. col. Giovanni
Visconti Morando, şeful comisiei de fortificare a Transilvaniei,
aflat în principat încă din anul 1691, face măsurătorile
cartografice necesare şi, deja în luna februarie 1711, elaborează
celebrul lui plan, care va sta la baza proiectelor fortificaţiei.
Sistemul Vauban ales, afecta mai puţin suprafaţa interioară
a vechii cetăţi feudale, care a rămas aceiaşi
(corespunzătoare dimensiunilor castrului roman de la Apulum), dar
presupunea demolarea construcţiilor oraşului din jurul cetăţii,
pentru a face loc amplului sistem de fortificaţii exterioare.
Deşi
hotărârea Consiliului de război de la Viena a fost emisă
abia în aprilie 1714, se pare că lucrările de demolare au început
încă din 1713, când Dieta Transilvaniei a votat un fond bănesc
important pentru noua cetate.
La
această dată, noi nu ştim dacă operaţiunile de
demolare şi de curăţire a terenului afectat noii cetăţi
s-au făcut simultan, de jur-împrejurul ei, sau într-o anumită
ordine, dictată de începerea în paralel a construcţiei.
Destul
că atât zonele locuite de români, cât şi cele două
biserici ale acestora au fost demolate şi apoi mutate în lunca
inferioară a Mureşului dinspre est, de o parte şi alta a râului
Ampoi ce o traversa în direcţia N-S, paralel cu „Dealul Cetăţii”
(terasa). Astfel a fost demolată mănăstirea construită
de Mihai Viteazul la 1597 şi mutată, împreună cu întregul
cartier al „Maierilor”, la cca. 700 m spre est, de pe terasa cetăţii
în lunca Mureşului, operaţiune care trebuie să se fi
efectuat în 1713, întrucât în perioada următoare, 1714-1715, din
materialele recuperate s-a construit biserica „Sfânta Treime” Maieri
II (s-a menţinut hramul pentru continuitate). Despre mutarea
celeilalte biserici româneşti situate în partea de Nord a vechiului
oraş, nu avem prea multe informaţii. Ştim doar că la
1552, când turcii ocupă Banatul şi o parte din Crişana,
transformându-le în paşalâc. Românii şi sârbi din oraşul
Lipova au emigrat în Transilvania, o mare parte dintre ei aşezându-se
în nordul oraşului Alba Iulia, unde s-a constituit un mare cartier.
Nu ştim dacă ei au găsit aici vreo biserică ortodoxă
sau au construit ei una pentru nevoile lor de cult. Încă din vremea
lui Mihai Viteazul, cronicarul Szamosközy vorbeşte de un mare
cartier românesc aflat în nordul oraşului capitală, unde se
ţinea periodic şi un mare târg. Noi considerăm că
biserica din acest cartier este vechea biserică mitropolitană a
Bălgradului, unde au oficiat servicii divine mitropoliţii
Ardealului de până la Ioan de Prislop, care va fi instalat apoi în
noua reşedinţă construită la 1597 de către Mihai
Viteazul.
Începând
cu conscripţia de la 1673, în zona amintită apar denumirile
unor străzi, ca Lipova Mare şi Lipova Mică, locuite de români,
aceştia fiind semnalaţi şi pe alte străzi ca: a Teiuşului,
Mică, a Morii, Sf. Nicolae.
Presupunem
că denumirea cartierului vine de la străzile principale cu
numele de Lipova, acesta fiind considerat românesc. În aceeaşi zonă,
străzile Cimitirul Mare şi Cimitirul Mic confirmă existenţa
aici a unei biserici româneşti. Ea va apare pe un plan cartografic
de la 1687, sub denumirea de „Chiesa de Greci”, pe care îl atribuim
tot serviciului cartografic al armatei habsburgice. Aceiaşi biserică
şi pe aceiaşi poziţie apare şi în planul lui Visconti
de la 1711. Nu se cunoaşte, până în prezent, data exactă
când şi această biserică va fi demolată şi strămutată,
împreună cu întregul cartier Lipoveni, dincolo de Ampoi, pe malul
stâng al acestuia, într-o zonă de luncă joasă situată
între Ampoi şi pârâul Bărăbanţului. Ştim, însă,
că în 1714 se lucra masiv la demolări şi că la 4
noiembrie 1715, cu solemnitatea corespunzătoare, s-a pus piatra de
temelie a cetăţii Alba Carolina la bastionul Sf. Carol, situat
în partea de Nord a acesteia. Deci cartierul şi biserica sa erau
deja demolate, deşi aceasta din urmă se afla la o distanţă
mai mare de 500 m, limită stabilită pentru esplanada şi
glacisul noii cetăţi.
Trebuie
precizat că pe acea vreme Ampoiul curgea pe traseul: Liceul de
construcţii – str. Ampoiului – Fabrica „Ardeleana” – zona
numită „Clin”, separând cartierul românesc Lipoveni de restul
oraşului, care, conform planurilor de „sistematizare” întocmite,
probabil, tot de Visconti, cuprindea „Varoşul”, adică
cartierul unguresc şi cartierul german (numit de popor Maieri). Legătura
Lipoveniului se putea face doar cu „Varoşul” peste podurile de
lemn de la fabrica „Ardeleana” şi de la Liceul de construcţii,
pe unde trecea „Drumul Ţării”, ce lega Sibiul de Cluj, prin
Alba Iulia.
Actuala
biserică „Adormirea Maicii Domnului” din cartier a fost construită
din materiale recuperate din demolarea de pe vechiul amplasament şi
din cele rezultate din distrugerea celor două cimitire, în perioada
de după 1715, terenul fiindu-i atribuit de către contele
Steinville, comandantului trupelor imperiale din Transilvania. Din informaţiile
culese până în prezent, la 1730, biserica era în funcţiune,
avându-l ca preot pe Ioan Adam Popai. Terenul aferent, situat între străzile
Drâmbarului (Mărăşeşti), Sf. Nicolae (Gheorghe Doja)
şi Oituz, a fost folosit ca cimitir, până în sec. XIX – când
autorităţile au interzis, din motive de sănătate
publică, îngroparea morţilor în „progadiile"
bisericilor şi au decis afectarea de terenuri pentru cimitire în
afara localităţilor, în cazul bisericii din Lipoveni dându-se
cimitirul din „Chip”.
Revenind
la monumentul amplasat la biserica din Lipoveni, facem precizarea că
ideea a venit cu ocazia discuţiilor purtate în cadrul fundaţiei
„Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”,
privind trecerea a 247 de ani de la Sinodul ortodox, organizat la Alba
Iulia, în 14-18 februarie 1761 de către călugărul Sofronie
de la Cioara şi sprijinitorii săi, pentru a cere împărătesei
Maria Tereza repunerea în drepturi a cultului ortodox şi
reinstituirea ierarhiei sale, acţiune energică care s-a bucurat
de succes, chiar dacă nu pe deplin şi nu imediat. S-a hotărât,
deci, amenajarea unui soclu corespunzător pentru bustul lui Sofronie,
pe care să fie amplasată o placă de marmură
comemorativă.
Cu
asentimentul preotului Ştefan Urdă şi a comitetului
parohial, în frunte cu epitropul prof. Nicolae Mărginean, s-a trecut
la execuţie. Este de datoria noastră să facem cunoscut că
de proiectare şi de execuţie, precum şi de relaţiile
cu sponsorii, s-a ocupat ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al
fundaţiei, născut în cartierul Lipoveni şi enoriaş al
bisericii de acolo. Astfel, în mai puţin de o lună, cu contribuţia
ing. Valentin Paşca ca proiectant şi a artiştilor amatori,
sculptori în piatră, Nicolae Haj şi Liviu Berchi, obiectivul a
fost realizat. Se cuvine aici să aducem mulţumirile şi
omagiile noastre acestor inimoşi şi adevăraţi români,
precum şi sponsorilor care au pus la dispoziţie baza materială
şi financiară, utilajele şi maşinile necesare. Este
vorba de fam. ec. Mirela şi arh. Ioan Străjan, fam. ing. Boţa
Igna Marin; fam. prof. Elisabeta şi Nicolae Mărginean; fam.
Silvia şi Ioan Străjan; ing. Todea Gheorghe; ing. Cosmin
Limbeanu; d-ul. Marc Nicolae; d-ul Pestrea Nicolae; d-ul Cosma Ioan; d-ul
Lazăr Ioan şi d-ul Gavrilă Ioan..
Duminică,
24 februarie 2008, în prezenţa membrilor fundaţiei, a
reprezentanţilor organelor administrative locale de stat, a
reprezentanţilor cultului ortodox din oraş (pr. Protopop Niculiţă
Pascu, şi lector univ. Albu Alin, din partea I.P.S. Andrei,
arhiepiscop de Alba Iulia), a invitaţilor din oraşul Zlatna
şi din comuna Cioara (Sălişte), precum şi a enoriaşilor
parohiei, după Sf. Liturghie s-a oficiat în faţa monumentului o
slujbă de pomenire cu parastas, iar acesta a fost dezvelit şi
stropit cu apă sfinţită.
Au
rostit scurte alocuţiuni, cu referire la mişcarea sofroniană,
la rezultatele ei şi la personalitatea iniţiatorului ei: lector
univ. Alin Albu, prof. Ioan Pleşa, preşedintele fundaţiei,
ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al fundaţiei şi d-na
Melania Forosigan din Zlatna.
La încheierea
festivităţilor s-a oferit celor prezenţi tradiţionalii
colăcei de pomană şi câte un pahar de vin, plus o cruciuliţă
de amintire.
Din
problematica amplă a evenimentului şi a personalităţilor
evocate, cu acest prilej, de către vorbitori, au rezultat câteva
concluzii şi precizări care merită a fi reţinute.
- Sofronie şi sprijinitorii săi puteau să ţină
sinodul din februarie 1761 la Zlatna (unde a mai convocat şi pe cel
din 1760) sau la Abrud, unde era în siguranţă deplină,
fiind păzit de ţăranii români în mod permanent.
- Ei au ţinut însă ca aceasta să se ţină în fosta
capitală a Transilvaniei, la Alba Iulia, simbolul unităţii
de neam şi de spiritualitate ortodoxă al românilor ardeleni.
- De aproape un an, mişcarea sofroniană domina viaţa politică
şi socială a principatului, autorităţile habsburgice
şi nobilimea maghiară fiind lipsite de forţa militară
necesară reprimării ei (din cauza războiului de 7 ani).
- Se ştia că Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi
Arhiepiscopia Ţării Ardealului a fost desfiinţată
(formal la 1701, real abia prin bula papală din 1721, privind
Episcopia greco-catolică de Făgăraş), transformată
în episcopie greco-catolică, iar reşedinţa mitropolitană
a fost demolată şi reconstruită pe un alt amplasament, dar
cu rangul iniţial de biserică episcopală, mai târziu doar
protopopească.
- A fost preferată biserica din Lipoveni pentru că reprezenta
vechiul lăcaş de cult ortodox mitropolitan, cel în care s-a
oficiat până la 1597, şi care reprezenta dovada vechimii
ierarhiei ortodoxe.
- Izolarea cartierului Lipoveni dincolo de râul Ampoi, oferea oarecari
condiţii de siguranţă, faţă de atitudinea
comandantului cetăţii care a ordonat îndreptarea tunurilor sale
spre oraş, precum şi posibilităţi mai bune de apărare,
prin marea mulţime adunată şi prin blocarea celor două
poduri de acces în cartier.
- Terenul afectat bisericii din Lipoveni a rămas intact până după
1918. Parcelarea şi înstrăinarea unor parcele s-au efectuat
deci abia în perioada interbelică. Încă nu se ştie dacă
acestea s-au datorat reformei agrare din 1921 sau, pur şi simplu,
parohia a vândut parcelele din nevoi materiale.
- Documentele ne precizează că lucrările sinodului s-au desfăşurat
în casele preotului paroh Rusan. Este greu de stabilit acum unde erau
plasate pe teren aceste case şi cât erau ele de mari, de încăpătoare.
Noi apreciem că, oricât ar fi fost de mari, ele nu puteau cuprinde
mulţimea celor convocaţi pentru sinod, motiv pentru care optăm
că acesta s-a ţinut în biserică, mulţimea
sprijinitorilor având suficient spaţiu pe terenul aparţinător
acesteia.
Deocamdată,
ne oprim aici cu concluziile, promiţând tuturor celor interesaţi
că fundaţia noastră va continua asemenea acţiuni,
pentru a scoate în evidenţă adevărul istoric şi adevărata
valoare a oraşului în care ne-am născut şi în care, încă,
trăim.
Prof. Ioan PLEŞA
|
|
