România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un nou monument istoric la Alba Iulia - bustul Sfântului Cuvios Sofronie de la Cioara

Au trecut aproape 4 luni de când Fundaţia „Alba Iulia - 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, a realizat şi inaugurat monumentul de la biserica „Sfânta Treime” din cartierul Maieri (II, lângă gara CFR ), reprezentându-l pe ctitorul său, voievodul Mihai Viteazul, pe acea vreme Domn al Ţării Româneşti, şi, iată, a venit rândul altei biserici din oraşul nostru, să beneficieze de bunele intenţii ale fundaţiei. Este vorba de realizarea şi inaugurarea bustului Sfântului Cuvios Sofronie de la Cioara, aşezat în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Lipoveni, care a avut loc duminică, 24 februarie 2008 (după o amânare de o săptămână datorată timpului nefavorabil). Acţiunea se înscrie în programul  fundaţiei de a scoate din anonimat monumentele istorice din oraş şi de a le oferi şansa de a deveni obiective turistice apreciabile.

În acest sens, trebuie să remarcăm că biserica din Lipoveni însăşi este un important monument istoric, dacă ţinem cont de faptul că unele surse documentare ne permit să concluzionăm că ea este vechea biserică mitropolitană românească, în care au slujit mitropoliţii Bălgradului şi arhiepiscopi ai Transilvaniei de până la Ioan de Prislop inclusiv. Se ştie că, mai apoi, după ce, la 1597, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia celebra sa mănăstire din „Maierii Bălgradului”, unde s-a mutat şi Mitropolia şi Arhiepiscopia Transilvaniei, pe atunci sub păstorirea lui Ioan de Prislop (1585-1601?), biserica veche a rămas doar cu rangul de „protopopească”.

După ce imperiul habsburgic catolic şi „apostolic” (deci cu misiuni de catolicizare a teritoriilor cucerite în campania împotriva turcilor) ocupă Transilvania cu forţele sale armate (1687) şi după ce îşi consolidează ocupaţia prin pacea de la Carlowitz (26 ian. 1699) încheiată cu Imperiul Otoman, intervine o perioadă de incertitudini asupra acestei anexiuni, între 1703-1711, când este în plină desfăşurare răscoala antihabsburgică provocată şi condusă de Francisc II Rákóczi, proclamat la 1704 în Alba Iulia, principe al Transilvaniei.

Este necesar să precizăm că la această răscoală antihabsburgică au participat şi românii, inclusiv cei din cartierele Albei Iulia. Repercusiunile vor fi însă de-a dreptul dramatice şi de o gravitate ieşită din comun, după încheierea, prin trădarea contelui Karolyi, a tratatului de la Satu-Mare, din 1 mai 1711, prin care Imperiul habsburgic şi-a consolidat autoritatea asupra Transilvaniei şi Ungariei. Pentru început capitala Transilvaniei va fi mutată de la Alba Iulia la Sibiu şi se reiau, cu mai multă intensitate, acţiunile de catolicizare şi de deznaţionalizare a românilor.

Sub acest aspect, se cunosc prea bine încercările de corupere, prin anumite privilegii şi avantaje materiale, a ierarhiei de vârf şi mijlocii din biserica strămoşească, ortodoxă, din perioada 1697-1701, încercări perfide promovate prin iezuiţi, dar cu rezultate doar formale.

Numai astfel putem înţelege de ce acţiunile de „unire” (de fapt de dezbinare a românilor) au fost mereu reluate, până a se ajunge la o oarecare clarificare în zilele păstoririi episcopului Pataki şi de ce, în perioada sa (1729-1744) episcopul Inochentie Micu Clain a luptat cu atâta îndârjire pentru obţinerea drepturilor promise prin diplomele leopoldine, nu numai pentru clerul său, ci şi pentru întreaga naţiune română. Din păcate, el a fost îndepărtat cu brutalitate, murind în surghiun la Roma, sub ochii nepăsători ai papilor vremii (1768).

Dar, cu acestea, măsurile represive, erau abia la începutul lor. La Alba Iulia, fosta capitală a Transilvaniei, habsburgii şi ceilalţi duşmani ai poporului român, trebuiau să distrugă atât amintirea primei unificării politico-administrative a ţărilor româneşti şi a neamului românesc sub Mihai Viteazul, cât şi singura instituţie care se putea ocupa de trista situaţie a unui popor doar tolerat (pentru a-i fi exploatată forţa de muncă), deşi era autohton şi, pe departe, majoritar în ţară, aceasta fiind Mitropolia Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului.

Soluţia a fost găsită relativ repede. Încă din 1711 s-a luat în discuţie necesitatea construirii la Alba Iulia a unei cetăţi fortificate, dată fiind poziţia strategică deosebită a oraşului în principatul Transilvaniei. Ea urma să fie baza sistemului de apărare al acestuia. În acest sens, lt. col. Giovanni Visconti Morando, şeful comisiei de fortificare a Transilvaniei, aflat în principat încă din anul 1691, face măsurătorile cartografice necesare şi, deja în luna februarie 1711, elaborează celebrul lui plan, care va sta la baza proiectelor fortificaţiei. Sistemul Vauban ales, afecta mai puţin suprafaţa interioară a vechii cetăţi feudale, care a rămas aceiaşi (corespunzătoare dimensiunilor castrului roman de la Apulum), dar presupunea demolarea construcţiilor oraşului din jurul cetăţii, pentru a face loc amplului sistem de fortificaţii exterioare.

Deşi hotărârea Consiliului de război de la Viena a fost emisă abia în aprilie 1714, se pare că lucrările de demolare au început încă din 1713, când Dieta Transilvaniei a votat un fond bănesc important pentru noua cetate.

La această dată, noi nu ştim dacă operaţiunile de demolare şi de curăţire a terenului afectat noii cetăţi s-au făcut simultan, de jur-împrejurul ei, sau într-o anumită ordine, dictată de începerea în paralel a construcţiei.

Destul că atât zonele locuite de români, cât şi cele două biserici ale acestora au fost demolate şi apoi mutate în lunca inferioară a Mureşului dinspre est, de o parte şi alta a râului Ampoi ce o traversa în direcţia N-S, paralel cu „Dealul Cetăţii” (terasa). Astfel a fost demolată mănăstirea construită de Mihai Viteazul la 1597 şi mutată, împreună cu întregul cartier al „Maierilor”, la cca. 700 m spre est, de pe terasa cetăţii în lunca Mureşului, operaţiune care trebuie să se fi efectuat în 1713, întrucât în perioada următoare, 1714-1715, din materialele recuperate s-a construit biserica „Sfânta Treime” Maieri II (s-a menţinut hramul pentru continuitate). Despre mutarea celeilalte biserici româneşti situate în partea de Nord a vechiului oraş, nu avem prea multe informaţii. Ştim doar că la 1552, când turcii ocupă Banatul şi o parte din Crişana, transformându-le în paşalâc. Românii şi sârbi din oraşul Lipova au emigrat în Transilvania, o mare parte dintre ei aşezându-se în nordul oraşului Alba Iulia, unde s-a constituit un mare cartier. Nu ştim dacă ei au găsit aici vreo biserică ortodoxă sau au construit ei una pentru nevoile lor de cult. Încă din vremea lui Mihai Viteazul, cronicarul Szamosközy vorbeşte de un mare cartier românesc aflat în nordul oraşului capitală, unde se ţinea periodic şi un mare târg. Noi considerăm că biserica din acest cartier este vechea biserică mitropolitană a Bălgradului, unde au oficiat servicii divine mitropoliţii Ardealului de până la Ioan de Prislop, care va fi instalat apoi în noua reşedinţă construită la 1597 de către Mihai Viteazul.

Începând cu conscripţia de la 1673, în zona amintită apar denumirile unor străzi, ca Lipova Mare şi Lipova Mică, locuite de români, aceştia fiind semnalaţi şi pe alte străzi ca: a Teiuşului, Mică, a Morii, Sf. Nicolae.

Presupunem că denumirea cartierului vine de la străzile principale cu numele de Lipova, acesta fiind considerat românesc. În aceeaşi zonă, străzile Cimitirul Mare şi Cimitirul Mic confirmă existenţa aici a unei biserici româneşti. Ea va apare pe un plan cartografic de la 1687, sub denumirea de „Chiesa de Greci”, pe care îl atribuim tot serviciului cartografic al armatei habsburgice. Aceiaşi biserică şi pe aceiaşi poziţie apare şi în planul lui Visconti de la 1711. Nu se cunoaşte, până în prezent, data exactă când şi această biserică va fi demolată şi strămutată, împreună cu întregul cartier Lipoveni, dincolo de Ampoi, pe malul stâng al acestuia, într-o zonă de luncă joasă situată între Ampoi şi pârâul Bărăbanţului. Ştim, însă, că în 1714 se lucra masiv la demolări şi că la 4 noiembrie 1715, cu solemnitatea corespunzătoare, s-a pus piatra de temelie a cetăţii Alba Carolina la bastionul Sf. Carol, situat în partea de Nord a acesteia. Deci cartierul şi biserica sa erau deja demolate, deşi aceasta din urmă se afla la o distanţă mai mare de 500 m, limită stabilită pentru esplanada şi glacisul noii cetăţi.

Trebuie precizat că pe acea vreme Ampoiul curgea pe traseul: Liceul de construcţii – str. Ampoiului – Fabrica „Ardeleana” – zona numită „Clin”, separând cartierul românesc Lipoveni de restul oraşului, care, conform planurilor de „sistematizare” întocmite, probabil, tot de Visconti, cuprindea „Varoşul”, adică cartierul unguresc şi cartierul german (numit de popor Maieri). Legătura Lipoveniului se putea face doar cu „Varoşul” peste podurile de lemn de la fabrica „Ardeleana” şi de la Liceul de construcţii, pe unde trecea „Drumul Ţării”, ce lega Sibiul de Cluj, prin Alba Iulia.

Actuala biserică „Adormirea Maicii Domnului” din cartier a fost construită din materiale recuperate din demolarea de pe vechiul amplasament şi din cele rezultate din distrugerea celor două cimitire, în perioada de după 1715, terenul fiindu-i atribuit de către contele Steinville, comandantului trupelor imperiale din Transilvania. Din informaţiile culese până în prezent, la 1730, biserica era în funcţiune, avându-l ca preot pe Ioan Adam Popai. Terenul aferent, situat între străzile Drâmbarului (Mărăşeşti), Sf. Nicolae (Gheorghe Doja) şi Oituz, a fost folosit ca cimitir, până în sec. XIX – când autorităţile au interzis, din motive de sănătate publică, îngroparea morţilor în „progadiile" bisericilor şi au decis afectarea de terenuri pentru cimitire în afara localităţilor, în cazul bisericii din Lipoveni dându-se cimitirul din „Chip”.

Revenind la monumentul amplasat la biserica din Lipoveni, facem precizarea că ideea a venit cu ocazia discuţiilor purtate în cadrul fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, privind trecerea a 247 de ani de la Sinodul ortodox, organizat la Alba Iulia, în 14-18 februarie 1761 de către călugărul Sofronie de la Cioara şi sprijinitorii săi, pentru a cere împărătesei Maria Tereza repunerea în drepturi a cultului ortodox şi reinstituirea ierarhiei sale, acţiune energică care s-a bucurat de succes, chiar dacă nu pe deplin şi nu imediat. S-a hotărât, deci, amenajarea unui soclu corespunzător pentru bustul lui Sofronie, pe care să fie amplasată o placă de marmură comemorativă.

Cu asentimentul preotului Ştefan Urdă şi a comitetului parohial, în frunte cu epitropul prof. Nicolae Mărginean, s-a trecut la execuţie. Este de datoria noastră să facem cunoscut că de proiectare şi de execuţie, precum şi de relaţiile cu sponsorii, s-a ocupat ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al fundaţiei, născut în cartierul Lipoveni şi enoriaş al bisericii de acolo. Astfel, în mai puţin de o lună, cu contribuţia ing. Valentin Paşca ca proiectant şi a artiştilor amatori, sculptori în piatră, Nicolae Haj şi Liviu Berchi, obiectivul a fost realizat. Se cuvine aici să aducem mulţumirile şi omagiile noastre acestor inimoşi şi adevăraţi români, precum şi sponsorilor care au pus la dispoziţie baza materială şi financiară, utilajele şi maşinile necesare. Este vorba de fam. ec. Mirela şi arh. Ioan Străjan, fam. ing. Boţa Igna Marin; fam. prof. Elisabeta şi Nicolae Mărginean; fam. Silvia şi Ioan Străjan; ing. Todea Gheorghe; ing. Cosmin Limbeanu; d-ul. Marc Nicolae; d-ul Pestrea Nicolae; d-ul Cosma Ioan; d-ul Lazăr Ioan şi d-ul Gavrilă Ioan..

Duminică, 24 februarie 2008, în prezenţa membrilor fundaţiei, a reprezentanţilor organelor administrative locale de stat, a reprezentanţilor cultului ortodox din oraş (pr. Protopop Niculiţă Pascu, şi lector univ. Albu Alin, din partea I.P.S. Andrei, arhiepiscop de Alba Iulia), a invitaţilor din oraşul Zlatna şi din comuna Cioara (Sălişte), precum şi a enoriaşilor parohiei, după Sf. Liturghie s-a oficiat în faţa monumentului o slujbă de pomenire cu parastas, iar acesta a fost dezvelit şi stropit cu apă sfinţită.

Au rostit scurte alocuţiuni, cu referire la mişcarea sofroniană, la rezultatele ei şi la personalitatea iniţiatorului ei: lector univ. Alin Albu, prof. Ioan Pleşa, preşedintele fundaţiei, ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al fundaţiei şi d-na Melania Forosigan din Zlatna.

La încheierea festivităţilor s-a oferit celor prezenţi tradiţionalii colăcei de pomană şi câte un pahar de vin, plus o cruciuliţă de amintire.

Din problematica amplă a evenimentului şi a personalităţilor evocate, cu acest prilej, de către vorbitori, au rezultat câteva concluzii şi precizări care merită a fi reţinute.

- Sofronie şi sprijinitorii săi puteau să ţină sinodul din februarie 1761 la Zlatna (unde a mai convocat şi pe cel din 1760) sau la Abrud, unde era în siguranţă deplină, fiind păzit de ţăranii români în mod permanent.

- Ei au ţinut însă ca aceasta să se ţină în fosta capitală a Transilvaniei, la Alba Iulia, simbolul unităţii de neam şi de spiritualitate ortodoxă al românilor ardeleni.

- De aproape un an, mişcarea sofroniană domina viaţa politică şi socială a principatului, autorităţile habsburgice şi nobilimea maghiară fiind lipsite de forţa militară necesară reprimării ei (din cauza războiului de 7 ani).

- Se ştia că Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului a fost desfiinţată (formal la 1701, real abia prin bula papală din 1721, privind Episcopia greco-catolică de Făgăraş), transformată în episcopie greco-catolică, iar reşedinţa mitropolitană a fost demolată şi reconstruită pe un alt amplasament, dar cu rangul iniţial de biserică episcopală, mai târziu doar protopopească.

- A fost preferată biserica din Lipoveni pentru că reprezenta vechiul lăcaş de cult ortodox mitropolitan, cel în care s-a oficiat până la 1597, şi care reprezenta dovada vechimii ierarhiei ortodoxe.

- Izolarea cartierului Lipoveni dincolo de râul Ampoi, oferea oarecari condiţii de siguranţă, faţă de atitudinea comandantului cetăţii care a ordonat îndreptarea tunurilor sale spre oraş, precum şi posibilităţi mai bune de apărare, prin marea mulţime adunată şi prin blocarea celor două poduri de acces în cartier.

- Terenul afectat bisericii din Lipoveni a rămas intact până după 1918. Parcelarea şi înstrăinarea unor parcele s-au efectuat deci abia în perioada interbelică. Încă nu se ştie dacă acestea s-au datorat reformei agrare din 1921 sau, pur şi simplu, parohia a vândut parcelele din nevoi materiale.

- Documentele ne precizează că lucrările sinodului s-au desfăşurat în casele preotului paroh Rusan. Este greu de stabilit acum unde erau plasate pe teren aceste case şi cât erau ele de mari, de încăpătoare. Noi apreciem că, oricât ar fi fost de mari, ele nu puteau cuprinde mulţimea celor convocaţi pentru sinod, motiv pentru care optăm că acesta s-a ţinut în biserică, mulţimea sprijinitorilor având suficient spaţiu pe terenul aparţinător acesteia.

Deocamdată, ne oprim aici cu concluziile, promiţând tuturor celor interesaţi că fundaţia noastră va continua asemenea acţiuni, pentru a scoate în evidenţă adevărul istoric şi adevărata valoare a oraşului în care ne-am născut şi în care, încă, trăim.

 

                                          Prof. Ioan PLEŞA