1. Marii agresori (Puterile Centrale) şi românii

Având drept pretext asasinarea de către patriotul sârb Gavrillo Prinkip, la Sarajevo (15/28 iunie 1914), a principelui moştenitor al Coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, primul război mondial a fost pregătit de Germania, pas cu pas, în ultimele trei decenii ale veacului XIX. Unificată prin excluderea Habsburgilor şi a posesiunilor lor, înfrângerea Danemarcei (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1871) de către regele Prusiei Wilhelm I (1861-1872; împărat al Germaniei 1871-1888) care s-a proclamat împărat la 18 ianuarie 1871, Germania, stat militarist cu o industrie în plină dezvoltare, a ridicat imediat problema instaurării unei Noi Ordini Mondiale, adică a reîmpărţirii planetei, dominată prin acumulările coloniale de Anglia, Franţa şi Rusia. Ea şi-a asociat monstruoasa „chezaro-crăiie” austro-ungară, realizată de Habsburgi la 17 februarie 1867, prin federalizarea imperiului lor, adică prin cooptarea ungurilor la guvernare, în scopul păstrării sub dominaţie a milioanelor de slavi şi români şi a teritoriilor lor, cucerite de Imperiul Romano-German în veacurile XVII-XVIII.

La 7 octombrie 1879, la Viena, sa încheiat în secret tratatul de alianţă germano-austro-ungar, îndreptat împotriva Franţei şi Rusiei. La 20 mai 1882 la acest tratat a fost asociată Italia, constituindu-se astfel „Tripla Alianţă” la care a aderat în secret, tot la Viena, 18/30 octombrie 1883, regele României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (domnitor al României 1866-1881, rege 1881-1914), cu ştiinţa doar a primului său ministru, liberalul I.C. Brătianu. În momentul izbucnirii războiului însă (15/28 iulie 1914) atât Italia (2 august) cât şi România (18 septembrie/ 1 octombrie) aveau să se declare neutre, parlamentele lor nesocotind voinţa suveranilor progermani deoarece ambele naţiuni aveau teritorii sub ocupaţie austro-ungară şi milioane de compatrioţi supuşi, prin maghiarizare forţată, etnocidului, de către Ungaria. Mai mult, sub presiunea opiniei publice, Italia şi România, vor intra în război, denunţând tratatele, împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) şi răsturnând situaţia geo-strategică în favoarea taberei adverse, Antanta, prima la 23 mai 1915, iar România, în scopul eliberării Moldovei de Nord (Bucovina), Maramureşului, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi celorlalte teritorii din „Partium” până la Tisa, la 14/27 august 1916.

Germania a anexat Alsacia şi Lorena, obligând Franţa la plata a 5 miliarde franci aur despăgubiri de război (5 mai 1871) şi a impus încheierea războiului ruso-român-otoman din 1878 printr-un Congres internaţional la Berlin (13 iunie – 13 iulie) şi a ocupat în dauna intereselor Franţei şi Angliei, Africa de Sud-Vest, Togo, Camerun, N.E. Noii Guinee şi o parte din Arhipelagul Solomon (1886), apoi a convocat principalele puteri coloniale la o Conferinţă internaţională la Berlin (1884-1885) pentru a „corecta” împărţirea Africii. Noul împărat, Wilhelm II (1888-1918) şi-a început domnia în forţă, impunând Angliei şi SUA o conferinţă trilaterală la Berlin (29 aprilie/14 iunie 1889) pentru împărţirea Arhipelagului Samoa şi a forţat Anglia să-i recunoască, în schimbul recunoaşterii stăpânirii engleze în Zanzibar, Insula Helgoland şi posesiunile din Africa de Vest şi de Est (1 iulie 1890).

În Asia, Germania ocupă prin surprindere portul chinez Tzindau (14 noiembrie 1897) şi impune guvernului Chinei un tratat prin care arondează Şandun pe o perioadă de 99 de ani (6 martie 1898). Succesul îl inspiră pe Wilhelm II în demararea unui amplu program de construire a unei flote de război. Visul de a-şi transforma ţara în putere maritimă prinde contur în 1899 când instituie oficial protectoratul asupra N-E Noii Guinee, (1 ianuarie), le cumpără de la Spania, ameninţată de SUA, insulele Caroline, Mariane (fără Guam şi Palau) şi impune guvernului american împărţirea definitivă a Arhipelagului Samoa (2 decembrie). Impunându-şi, în 1900, printr-o nouă lege maritimă (12 iunie), dublarea flotei de război, pătunzând în Imperiul otoman, în dauna intereselor anglo-franceze, prin concesionarea construirii căii ferate Konya-Bagdad-Basra (5 martie 1903), dispunând, din 1905-1906 de submarine, Wilhelm II a făcut prima tentativă de provocare a declanşării războiului mondial, debarcând la Tanger, în Maroc (31 martie 1905), teritoriu de interes francez. „Criza marocană” a fost aplanată pe calea diplomaţiei, marile puteri coloniale intervenind în favoarea Franţei (Conferinţa de la Algesiras, 15 ianuarie/15 aprilie 1906), dar, în cursul tratativelor, statul major al armatei germane a definitivat şi supus aprobării Kaiserului planul de invadare a Franţei („Planul Schlieffen”, decembrie 1905).

Provocând din nou Franţa în 1908 („Incidentul de la Casablanca” 25 septembrie), Wilhelm II a fost la un pas de a avea satisfacţia declanşării războiului la 1 iulie 1911, când canoniera germană „Panther” a pătruns în portul Agadîr declanşând cea de-a doua criză marocană. Franţa a evitat însă în extremis războiul, cerând Germaniei o parte a Congo-ului francez, în schimbul recunoaşterii protectoratului său în Maroc.

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta era nemulţumită de politica de germanizare violentă practicată de Wilhelm II în teritoriile poloneze, revenite în urma celor 3 împărţiri ale Poloniei, din veacul XVIII, Prusiei, culminând cu interzicerea catehismului în limba polonă (1907) şi exproprierea prin lege (martie 1908) a pământurilor deţinute de polonezi în scopul colonizării cu germani. În mod deosebit o înspăimântau însă acţiunile serviciilor secrete germane la Liov, în scopul susţinerii intereselor austro-ungare şi al creării bazei de expansiune a celor două imperii germane spre Răsărit, prin inventarea unei naţiuni mentale numită „ucraineană” („la margine”).

Excluşi de prusaci din procesul de reunificare germană, obligaţi să se alieze cu turbulenta aristrocaţie ungurească, Habsburgii şi-au transformat posesiunile, la 17 februarie 1867, într-un stat federativ format din „Cisleitania” (Austria, cu posesiunile cehe, poloneze, sloveno-croate, româneşti din nordul Maramureşului, Transcarpatia şi nordul Moldovei) cu capitala la Viena, unde Franz Josef (1848-1916) era împărat şi „Transletania” (Ungaria cu teritoriile slovace, sârbeşti şi româneşti din Backa, Voivodina, Transilvania, Banat, Partium, jumătatea sud-estică a Maramureşului) cu capitala la Budapesta, unde acelaşi Franz Jóseph era „rege” (1868-1916). Dând mână liberă ungurilor să-i pacifice pe români şi slavi, adică să-i deznaţionalizeze prin „legile de magahiarizare”, blocaţi de Germania spre Apus, germanii austrieci, excluşi din „Reich”, au început să acţioneze, în vederea lărgirii propriului lor imperiu, spre Răsărit, Sud şi Sud-Est.

Având aceleaşi interese expansioniste, germanii austrieci şi ungurii au provocat, astfel, în Galiţia, aflată sub ocupaţia lor, o mişcare de emancipare „ruteană” sub tutela Rusiei. Iniţial, „coroanele” imperiale au început să curgă spre Kiev, stimulând crearea unei mişcări spirituale în jurul catedralei greco-catolice „Sf. Gheorghe”. Adversarul a fost identificat, punându-se semnul egalităţii între „rus” şi „orotodox”. Ideologi ca Martin Şaskievici, Iacov Holovotki, Ivan Varghitovici (nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor) au lansat conceptul de „naţiune ruteană”, chemând la denunţarea oricăror legături istorice cu polonezii şi ruşii. Scopul era bine determinat:

1) Sabotarea mişcării de eliberare antihabsburgică a rutenilor declanşată la 1848;

2) „pacificarea”, cu ajutorul rutenilor a românilor din Maramureşul istoric, Transcarpatia şi nordul Moldovei, puternic organizaţi şi activând în slujba idealului Unirii;

3) crearea în dauna Rusiei şi sub protectoratul habsburgic a unui „stat rutenesc” în Galiţia de Est, „Bucovina”, teritoriile ruso-poloneze dintre cursurile superioare ale Nistrului şi Niprului şi cele româneşti de „la Margine” („u Craina”) dintre cursurile inferioare, în folosul aceloraşi. „Rutenia” habsburgică urma să cuprindă astfel „5 milioane de suflete”.

Ohrana ţaristă a creat, în scopul contracarării mişcării o societate „ruteană” adversă „Hromada” tot la Kiev. În această situaţie, împăratul Franz Joseph a decis mutarea centrului mişcării diversionist la Liov, în 1868, însărcinându-l personal pe contele Franz Stadion să dirijeze diversiunea, în scopul boicotării mişcărilor de eliberare polonă şi română şi provocării secesiunii faţă de Rusia a pământurilor „rutene”. Acesta a „sponsorizat” crearea primei organizaţii politice rutene „Holovna Rada Ruska” (Înaltul Sfat Rusesc) sau „Rada Swieto Jurka” (Sfatul Sfântul Gheorghe) şi ziarul acesteia „Zorja Halyeko” („Zorile Galiţiei”) şi a iniţiat studierea la Universitatea din Liov a „limbii rutene” proclamată a fi altceva decât „limba rusă”.

Români slavizaţi la cumpăna mileniilor I şi II, rutenii (foştii „pruteni”, „bruteni” sau „brodnici”) aşa cum denotă simbolul „Sfântului Gheorghe” („Cavalerul Trac”, asimilat în secolele IV-IX cu Isus apoi coborât în rândul sfinţilor), cât şi numele unora dintre principalii agitatori („Popovici”, „Brândzan”, „Ilie Kucuruza” = „Cucuruz”) au devenit, din 1877 anul proclamării idependenţei României, principalii adversari ai românilor. Asta pentru că miile de voluntari din toate provinciile ocupate de Habsburgi şi ajutoarele sosite pentru armata română au înspăimântat Viena şi Budapesta, ştiut fiind că, Planul Unirii românilor (vechiul plan al Sf. Sofronie din Cioara), după proclamrea României independente se prevedea eliberarea tuturor teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie austro-ungară. În plus, România independentă ameninţa planurile de expansiune austro-ungară în Balcani. Cu migală se constituie în primul deceniu al „dualismului” şi încununate de succesul semnării la Reichstadt, la 8 iulie 1876 a unui acord secret austro-ungaro-rus privind împărţirea posesiunilor otomane din Balcani, urmat de o a doua convenţie secretă semnată la Budapesta, la 15 ianuarie 1877, prin care Austro-Ungaria promitea să rămână neutră în caz de război ruso-turc în schimbul primirii Bosniei şi Herţegovinei. Or intarea Românei în război, la 9 mai 1877, a provocat răscoala generalizată a românilor timoceni care au dat armatei române 4 batalioane de voluntari pentru eliberarea capitalei lor, Diiu (Vidin) şi serviciul sanitar al celebrei eroine martire Mariţa. Datorită ameninţării directe a lui Carol I de către ministrul de externe ungar Andrassy, românii timoceni nu s-au putut uni însă în 1878, cu România, Habsburgii temându-se că exemplul lor va fi urmat de cei din Voivodina, Banat şi „Vlahia Bătrână” sau Bosnia.

După război, Austro-Ungaria a acaparat, cu sprijinul Germaniei (Congresul de pace de la Berlin) Bosnia şi Herţegovina (octombrie 1878) şi-a instituit „protectoratul” asupra Serbiei (28 iunie 1881), şi-a intensificat politica „roiurilor de maghiarizare” adică de deznaţionalizare a românilor din teritoriile ocupate şi a schimbat prioritatea obiectivelor inventatei „mişcări rutene”, aceasta devenind în primul rând antiromânească.

Cu sprijinul serviciilor secrete germane cele austro-ungare, având în vedere pericolul reprezentat de mişcarea de eliberare şi unionistă românească, au dat „rutenilor” o nouă „identitate”. Adus în grabă de la Kiev la Liov, în 1894 profesorul universitar Mihail Hrusevski (istoric) a pus în circulaţie termenul, reluat de la români de „ucrainţi”, prelucrându-l ulterior în „ucraineni”. Numele venea de la „u Craina” („la Margine”), iar teritoriile româneşti erau aflate în veacurile XV-XII „la marginea” Uniunii polono-lituaniene, formând o bandă litorală Mării Negre (ocolind posesiunile tătărăşti din Crimeea), între vărsarea Nistrului şi pragul „Volonski” („Românesc”) al Niprului. Locuite din vechime de români („romani”, „vlahi” volohi) ele au fost întărite de fugarii români din Transilvania, Moldova, Muntenia în veacul XVI, care s-au organizat în obşti libere de „casaq-i”, „briganzi” sau „pribegi” conduse de căpitani (hauptmani = hatmani = atamani) şi de colonizările cu români şi aromâni practicate de ruşi în veacul XVIII. „Marginea” (Craina) similară „Crainei” de la frontiera sud-vestică a stăpânirilor habsburgice, în care trăiau timocenii, a fost cucerită de ruşi la 12 septembrie 1740 (teritoriul între Bug şi Nipru) şi 31 decembrie 1791 (teritoriul dintre Nistru şi Bug) „mărginenii” fiind supuşi, după 1800, unei rusificări tenace. Asta ascunde numele, „la marginean”, în slavă „ucrainean” (pronunţat de români „ucrainţi”) găsit de Hrusevski pentru noua „naţiune culturală” inventată de Austro-Ungaria. Tinerii elevi şi studenţi, printr-o propagandă asiduă, au fost însemnaţi să-şi atribuie noul nume, de import în Galiţia, şi să intre în conflict cu „bătrânii” care continuau să-şi zică, prin tradiţie „ruteni”.

Prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”) în noua „naţiune culturală” zisă „ucraineană” au fost incluşi de-a valma, în rândul „ucrainţilor”, atât români rusificaţi („rutenii” nistrenii, „ucrainenii”, dintre Bug şi Nipru) cât şi nerusificaţi (români sau valahi din Transcarpatia, „Bucovina” cât şi din „Basarabia” răpită de ruşi la 1812 şi încă nenumiţi oficial „moldoveni”) traci slavizaţi (huţani) sau neslavizaţi dar nici românizaţi (lituanieni), polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tătari, evrei, armeni, ţigani etc. Iar noul ideolog (întrucât Hruşevski începuse pregătirea ca viitor şef de stat), românul deznaţionalizat Miron Korduba a ridicat problema închiderii în viitorul stat a întregului Maramureş de la nord de Vişeu, a teritoriilor româneşti din Munţii Gutâi şi apa Turului, a întregului Ardeal de Nord, a întregului Ardeal de Nord, a întregii „Bucovine” şi a Nordului „Basarabiei”. Iar efervescenţa revoluţionară din Rusia, culminând cu anul Constituţiei din 1905, adică noua concepţie a legilor masonice privind retrasarea frontierelor în Europa, a permis extinderea mişcării „ucrainţilor” şi în Rusia.

În anul 1904, graţie acţiunii concertate a serviciilor speciale germane şi austro-ungare, planul „Ucrainei independente” viza constituirea, sub protecţia Habsburgilor a unui stat al „ucrainiţilor” (”al mărginenilor”) între Galiţia şi Caucaz, pe o bază etnică în primul rând românească, deznaţionalizată.

În aceste condiţii, tratatul încheiat de Carol I şi I.C. Brătianu, ca un contraserviciu la recunoaşterea principelui domnitor de către Wilhelm I, drept Alteţă Regală (1878) şi rege (1881), la Viena, la 18/30 octombrie 1883, un tratat de alianţă contra naţiunii, între România şi Austro-Ungaria, impus de Otto von Bismark, în cadrul întâlnirii cu I.C. Brătianu de la Gasttein (26 august/7 septembrie 1883) poate fi considerat, din partea celor doi, un act grav de trădare a interselor naţionale româneşti.

În momentul declanşării primului război mondial, însă, voinţa cvasiunanimă a clasei politice româneşti s-a identificat cu voinţa naţională şi, denunţând tratatul, România a ales calea neutralităţii binevoitoare apoi a cooperării militare cu Antanta.

2. Antanta şi românii

Franţa înfrântă în 1871 şi obligată să cedeze şi să plătească Germaniei 5 milioane franci aur, despăgubiri de război (10 mai 1871, pacea de la Frankfurt pe Main) permament ameninţată şi obligată la cedări în colonii, în ciuda concurenţei coloniale, nu lipsită de stări conflictuale (ex. „Incidentul de la Fashoda, din septembrie 1898), s-a văzut nevoită să se orienteze spre adversarul tradiţional – Anglia. Văzându-şi la rândul său, imperiul colonial (38 milioane kmp) şi interesele economice planetare ameninţate de pretenţiile crescânde ale Germaniei, Anglia a venit în întâmpinarea propunerilor franceze, între cele două state încheindu-se, la 8 aprilie 1904, o alinaţă secretă definitivă, antigermană, cunoscută sub numele de „Antanta cordială”. La aceasta avea să adere, ameninţată de revoluţiile interne, pe planul „ucrainean” al Austro-Ungariei şi Germaniei şi înfrântă de japonezi în războiul din 1904-1905 şi Rusia. Pornind de la reglementarea cu Anglia a sferelor de influenţă în Persia, Afganistan şi Tibet, Rusia va intra, la 31 august 1907, în „Antanta cordială”, numită din acest moment, de Istorie, „Tripla Înţelegere” sau simplu, Antanta.

Cele două blocuri militariste, Puterile Centrale şi Antanta s-au angrenat apoi într-o cursă de atragere a statelor europene, fiecare în tabăra sa.

În ceea ce ne priveşte, situaţia era de nerezolvat. Păstrând tratatul cu Austro-Ungaria, la care aderase şi Germania, în aceeaşi zi (18/30 octombrie 1883), renunţam la planul Unirii, abandonând peste 7 milioane de români, supuşi ungurizării prin „maghiarizare” şi germanizării, ca şi teritoriile lor înglobate, prin cucerire habsburgică, în Austro-Ungaria. Optând pentru Antanta abandonam peste 2 milioane de români „basarabeni” şi „transnistreni” Rusiei care, după scurtul intermezzo din 1877, redevenise duşmanul nostru tradiţional.

În 1878, la 19 februarie/3 martie, prin tratatul ruso-turc de la San-Stefano, Rusia nu numai că îşi inventa un satelit în Balcani, o „Bulgarie Mare” în care îngloba aproape toate teritoriile românilor balcanici dar îşi adjudecă şi întreaga Dobrogie românească, rezervându-şi dreptul de a o schimba „cu partea Basarabiei detaşată la 1856”. Mai mult, aramata rusă, aflată ca aliat în Moldova, Muntenia şi Capitală, s-a transformat în armată de ocupaţie, Carol I fiind nevoit să se retragă cu trupele întoarse de pe front în Oltenia, unde a primit ordinul de dezarmare. Răspunsul său („Armata română este mică, dar este vitează. Ea poate fi nimicită, niciodată însă dezarmată”) a fost declanşarea ostilităţilor pe Olt în primăvara lui 1878. În aceste împrejurări a intervenit Germania, alături de celelalte puteri europene şi, prin Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878), s-a recunoscut independenţa României şi unirea cu Dobrogea. Dar Rusia şi-a adjudecat cele trei judeţe de la Dunărea maritimă şi limanul Nistrului (Cahul, Ismail şi Cetatea Albă). În plus a ţinut permanent sub ameninţare România, mobilizându-şi trupele la Prut ori de câte ori armata română încerca să intre în Silistra, sudul Dobrogei (Cadrialterul) recunoscut României dar rămas în stăpânirea Bulgariei), fiind ţinut de ruşi ca un permanent focar deschis de război între cele două state dunărene. Problema avea să fie tranşată în 1913 (28 iulie/10 august, Pacea de la Bucureşti) sudul Dobrogei revenind la patria mamă, România. Din acest moment, sub influenţa rusească, deşi avea un „cneaz” (1887-1908) apoi un „ţar” (1908-1918) german în persoana lui Ferdinand de Saxa-Coburg, Bulgaria va fi asul din mâneca Rusiei, împotriva României. Până în 1915, când, ca urmare a „trădării” României prin alegerea neutralităţii, Bulgaria va fi atrasă cu promisiuni pe seama sârbilor şi românilor de partea Puterilor Centrale (6 septembrie 1915).

Se explică în aceste condiţii de ce România a ezitat în 1914. Parte din elita sa politică şi culturală (P.P. Carp, C. Stere, I. Slavici, etc.) era de părere că trebuiesc, printr-o alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria, eliberate mai întâi teritoriile cotropite de Rusia, în care românii s-ar fi aflat într-un mai mare pericol de dispariţie. Majoritatea zdrobitoare a clasei politice şi a poporului român, era însă pentru eliberarea imediată a românilor supuşi deznaţionalizării, prin „maghiarizare” (ungurizare) şi germanizare cu atât mai mult cu cât la 18/31 iulie 1914 reprezentanţii Antantei au comunicat guvernului român că sunt de acord cu eliberarea şi revenirea la patria mamă, în cadrul României, a teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria.

În ciuda presiunii lui Carol I, care a dezvăluit tratatul secret din 1883 şi a cerut respectarea lui, guvernul şi liderii politici întruniţi la 21 iulie/3 august 1914 în Consiliul de Coroană de la Sinaia, au repins orice idee de participare la război de partea Puterilor Centrale, hotărând neutralitatea armată. Mai mult, la 18 septembrie/1 octombrie 1914 guvernul a încheiat o înţelegere secretă cu Rusia („Acordul Sazonov-Diamandi”), în schimbul neutralităţii binevoitoare faţă de Antanta, Rusia angajându-se să apere frontierele României şi să-i recunoască drepturile asupra teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria. Cât de „sinceră” era Rusia reiese din circulara trimisă de ministrul de externe Sazonov, către omologii săi din Antanta prin care se justifică, apreciind că trebuie să se permită României orice, pentru a nu sprijini militar Puterile Centrale, urmând ca la sfârşitul războiului să se reanalizeze dolenţele ei în funcţie de interesele zonale ale învingătorilor.

La nouă zile după încheierea Acordului secret cu Rusia, bătrânul militar şi patriot german, care a fost Carol I şi care nu a ezitat să reprime cu trupele orice manifestaţie pro-război şi pro-eliberarea Ardealului, a murit de inimă rea. „Bătrânul suveran a murit de război”, a fost concluzia ministrului de externe ungur, Ottokar Czernin.

După 2 ani de neutralitate, România a semnat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, Tratatul de alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, prin care nu numai că i se recunoşteau drepturile asupra teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria dar se stabileau şi condiţiile speciale ale cooperării, privind sprijinul frontului aliat al lui Sarrail din Grecia, care trebuia să declanşeze ofensiva spre Dunăre, asupra armatelor bulgară, turcă, germană şi austro-ungară din Balcani şi sprijinul armatei ruse în Dobrogea. Astfel asigurată, în timp ce noul rege Ferdinand I (1914-1927) la fel ofiţer prusac şi patriot german ca şi unchiul său, Carol I, se prăbuşea plângând în braţele valetului său Neumann, România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916, armata sa declanşând în seara zilei de 15 august ofensiva eliberatoare din Transilvania.

Degajând fronturile Antantei prin atragerea asupra ei a numeroase forţe germano-austro-ungaro-turco-bulgare, România a fost deliberat sacrificată.

Frontul Sarrail nu s-a mişcat iar ruşii nu şi-au respectat obligaţiile în Dobrogea. Drept urmare forţele române care trebuiau să apere linia Dunării şi Dobrogea au fost copleşite de adversari la Turtucaia (19 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie) şi Bazargic (21 august/4 septembrie – 26 august/8 septembrie) fiind silite să se retragă din Silistra (26 august/8 septembrie) şi sudul Dobrogei până la linia Rosova-Cobadin-Topraisar-Tuzla (3/16 septembrie – 8/21 septembrie) şi să înceapă retragerea în Transilvania la 15/28 septembrie. Retrăgându-se pas cu pas, armata română avea să cedeze în următoarele 2 luni Oltenia, Muntenia şi Capitala, ocupată la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Regele şi guvernul au fugit la Iaşi, lăsând la Bucureşti un guvern-marionetă, de sacrificiu, condus de Al. Marghiloman, frontul stabilindu-se, după pierderea sudului Moldovei, pe linia Caşin-Valea Şuşiţei-Valea Putnei-Focşani-Nămoloasa (27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917)

Urmare a victoriilor obţinute, Germania, prin ministrul său de externe, semna la 13/26 martie 1917 un acord (Acordul de la Viena) cu Ottokar Czernin, ministru de externe al Austro-Ungariei, promiţând acesteia întreg teritoriul României. Chestionaţi asupra neîndeplinirii de către armata rusă a obligaţiilor militare faţă de România, ruşii au răspuns în decembrie 1916, prin diplomatul Polivarov că înfrângerea României „nu e de natură a displăcea... căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atât mai mult cu cât ar fi devenit mai puternică”.

În aceste condiţii, efortul armatei române restructurată cu ajutorul Misiunii militare franceze (H.M. Berthelot) şi marile victorii de la Mărăşti (19 iulie/1august 1917); Mărăşeşti (6/9 august 1917), Oituz (9/22 august) Varniţa şi Muncelu (21 august/3 septembrie 1917) au fost inutile. Cu atât mai mult cu cât, intrată în derută, armata „aliată” rusă devenea un pericol, graţie declanşării, la 27 februarie/27 martie 1917 a revoluţiei în Rusia. Ea a fost exploatată de serviciile speciale germane şi Austro-Ungare prin aducerea lui Lenin din Finlanda la Petrograd (20 octombrie) şi declanşarea la 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 a revoluţiei bolşevice, urmată de ieşirea Rusiei din război (5 decembrie 1917, armistiţiul sovieto-german de la Brest-Litovsk). În plus, organizată la Kiev, după proclamarea Republicii în Rusia (14 septembrie 1917), Rada Ucraineană, în frunte cu agentul Mihail Hrusevki a acceptat să aprovizioneze cu alimente Germania şi Austro-Ungaria, în schimbul includerii în graniţele sale a „Galiţiei” şi teritoriile româneşti ale „Transcarpatiei”, „Bucovinei” şi „Basarabiei”.

În compensaţie, Marea Britanie a determinat intrarea în luptă a SUA care au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917 şi Austro-Ungariei la 7 decembrie 1917. Dar aceasta nu uşura cu nimic soarta României, rămasă singură şi pe trei sferturi ocupată, pe Frontul de Est. Cu atât mai mult cu cât şi Rusia Sovietică a proclamat la Harcov la 11/24 decembrie 1917. Republica Sovietică Ucraineană. În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev recunoaştere unirii Galiţiei şi „Bucovinei” într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei (9 februarie 1918), trupele lor invadând „Ucraina” la 18 februarie 1918 şi restaurând autoritatea Radei la 1 martie 1918.

În context a scăpat „Basarabia” (Transnistria era ocupată de trupe sovietice) care şi-a proclamat unirea cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. O Românie parţial ocupată, înconjurată de forţe ostile, germano-austro-ungaro-bulgaro-turce şi armatele hatmanului Ucrainei progermane (din 3 martie 1918) generalul Skoropadski, obligată de armistiţiul ruso-german de la Brest-Litovsk (22 noiembrie / 5 decembrie 1917) să ceară Puterilor Centrale armistiţiu (Focşani 26 noiembrie/6 decembrie) şi să înceapă (11/24 februarie 1917) negocierile de pace.

Prin Pacea de la Bucureşti, semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, România ceda Bulgariei Dobrogea, crestele Carpaţilor Orientali şi Meridionali (5600 kmp) Austro-Ungariei şi, pe 90 de ani, exploatarea pădurilor, petrolului etc. Germaniei. La 25 iulie 1918 s-a declanşat, însă ofensiva pe Marna, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Mihiel, la 26 septembrie, ofensiva generalizată a Antantei, pe toate fronturile, iar la 29 septembrie Bulgaria a capitulat fără condiţii. Deşi pierduse peste 1 milion de oameni şi nu mai avea sub arme decât 90.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, România a reintrat în război la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, printr-un ultimatum adresat trupelor de ocupaţie, în ziua în care Germania şi Austro-Ungaria cereau armistiţiu. În pofida sacrificiilor sale, Antanta nu şi-a mai onorat însă promisiunile, România nefiind invitată la Belgrad la încheierea armistiţiului cu Austro-Ungaria (31 octombrie/11 noiembrie 1918) deşi acolo s-a trasat (arbitrar) linia de demarcaţie dintre Ungaria şi Transilvania.

Acestea sunt circumstanţele participării României la primul război mondial, răstălmăcite de istoricii şi propagandiştii unguri, de 90 de ani încoace, spre a acredita ideea că Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 nu a existat, revenirea Transilvaniei, prin voinţa locuitorilor ei, plebiscitar exprimată, la patria mamă, în cadrul României tuturor românilor fiind un „cadou” oferit de „masoni” prin Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920).

Continuare în nr. următor.

Prof. dr. Mircea DOGARU