Despre istoria localităţii CAREI, au fost, sunt şi vor fi încă multe păreri pro şi contra între istoricii români şi unguri.

Motivele sunt multiple. In primul rând istoricii unguri tratează întotdeauna acest subiect pornind de la interese politice, teritoriale şi de revizuiri, mai ales că ei susţin prin orice mijloace şi despre trecutul acestei localităţi, considerând-o ca parte componentă a Regatului Ungariei. În al doilea rând, despre localitatea Carei, istoricii români au scris foarte puţine studii şi lucrări ştiinţifice. În al treilea rând, după 1945, acest subiect a fost socotit „TABU”, pentru a nu „supăra” sau a nu „incita” relaţiile „frăţeşti” dintre România şi Ungaria şi pentru a nu „supăra” Rusia Sovietică. În al patrulea rând, după 1989, tratarea unor asemenea subiecte sunt considerate de unele grupuri de presiune din interior şi din exterior ca „depăşite”, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană. În al cincilea rând în lucrările apărute în străinătate se vorbeşte mai mult despre „CRONOLOGIA FAMILIEI NOBILIARE KAROLY” în care se afirmă că: „ACEASTĂ FAMILIE” a avut meritul determinant în realizarea a tot ce a rămas valoros (sic!), iar despre existenţa românilor, oamenii acestor pământuri strămoşeşti din vremuri imemoriale şi despre rolul lor în decursul istoriei, rare sunt cazurile când găseşti câte o referire.

Pe baza lucrărilor şi a documentelor cunoscute până acum, vom prezenta aspecte şi fapte din trecutul Careiului, pentru a răspunde ferm că acestei localităţi nu i-a fost dată denumirea de către familia nobiliară Karoly, că ea nu s-a născut pe loc gol. Facem aceste afirmaţii având la bază concluzii clare ale unor cercetători şi istorici români şi străini, care se referă la această problemă.

Deci, ca o primă concluzie fundamentală ce se desprinde din denumirea localităţii este aceea că „FAMILIA NOBILIARĂ KAROLYI ŞI-A ÎNSUŞIT-O”. De exemplu denumirea în limba maghiară de „GROF KAROLY” înseamnă prin traducere românească pur şi simplu „GROFUL DE CAREI”.

Urme de cultură materială şi spirituală din epoca pietrei, a metalelor, a statului dac condus de Burebista şi Decebal, a marilor migraţii, a voievodatului Menumorut, a luptelor seculare pentru păstrarea fiinţei naţionale, culminând cu actul istoric al UNIRII CELEI MARI de la l Decembrie 1918, aduc până în zilele noastre dovezi de necontestat că poporul român s-a născut şi aici la margine de ţară românească, alături de care în decursul istoriei, s-au aşezat şi alte etnii, cu care şi-a împărţit toate bucuriile şi necazurile.

MĂRTURII ARHEOLOGICE

Începutul vieţii omeneşti în zona oraşului Carei, ca de altfel şi a altor localităţi limitrofe, se pierde în negura vremurilor îndepărtate.

Privind harta descoperirilor arheologice, în oraşul Carei şi în localităţile limitrofe sunt prezente mărturii din neolitic, bronz, hallstatt, cathene, dacii liberi, epoca romană şi post romană, din secolele V-IX precum şi din feudalismul timpuriu până în secolul al XIV-lea (D. Pipidi, Dicţionar de Istorie Veche a României, Bucureşti, 1976, p. 164).

La Ciumeşti s-a descoperit o aşezare omenească de cultură neolitică de la sfârşitul mileniului al V-lea î. de Hr. Uneltele de silex şi obsidiană de os şi corn, de ceramică şi altele, mărturisesc modul de trai şi al locuitorilor acestei aşezări.

La Sanislău, în locul denumit „Păşunea” s-au găsit aşezări din neolitic şi din epoca bronzului, cultura otomani, precum şi un mic fragment de os parietal de homo-sapiens (D. Pipidi, Dicţionar de Istorie Veche a României, Bucureşti, 1976, p. 118. Mai vezi şi Gheorghe Lazin, Descoperiri arheologice din judeţul Satu Mare). Tot aici s-au găsit şi morminte dacice (D. Pipidi, Dicţionar de Istorie Veche a României, Bucureşti, 1976, p. 87. Ibidem Gheorghe Lazin. Mai vezi şi Maksai Ferencz, A Kozepkori Szatmar, Budapesta, 1940, p. 52).

La Berea, s-au găsit locuinţe din neoliticul timpuriu, morminte cu un bogat inventar din perioada târzie a bronzului şi câteva bordeie din epoca cathene, care au aparţinut dacilor timpurii. Tot aici au fost descoperite locuinţe din secolul al III -lea d. Hr., aparţinând dacilor liberi (Gheorghe Lazin, Descoperiri arheologice din judeţul Satu Mare. Circulaţia monetară în Nord-Vestul României).

La Domăneşti, s-a descoperit un depozit de bronz cu brăţări, topoare, dălţi şi un cimitir roman în care s-a găsit o monedă cu inscripţia „Septemius Severus Partinax” (Avers: Imp. Nerva Caesava PM. TRP Cos H PP şi Revers: Salus [Augusti]).

Prezenţa românilor în Carei şi în localităţile limitrofe, ne-o atestă numeroasele descoperiri monetare şi unele diplome militare romane.

Între localităţile Carei, Căpleni, Cămin s-a găsit o monedă de argint din anul 96 d. Hr. aparţinând împăratului roman Marcus Cacceius Nerva (D. Pipidi, Dicţionar de Istorie Veche a Românie i, Bucureşti, 1976, p. 96. Ibidem Gheorghe Lazin. Tiberiu Bader, Depozitul de bronz de la Domăneşti, Satu Mare, Studii şi Comunicări 1969, p. 73-84) (Marcus Cacceius Nerva, un bătrân senator, care, participă la conspiraţia împotriva lui Domitianus în 18 septembrie 96 d. Hr., când amintitul împărat a fost asasinat de un libert. A doua zi la 20 septembrie 96, armata romană se alătură conspiraţiei şi îl proclamă împărat pe Marcus Cacceius Nerva. Noul împărat angajează operaţii de curăţire împotriva sulbilor şi a altor triburi germanice. Apoi, legiunile romane obţin mari victorii în Panonia, conduse de Marcus Ulpius Traianus, care este adoptat ca fiu de Nerva. La 27 octombrie 97 d. Hr. are loc la Capitoliu, proclamarea de către Nerva a lui Traianus asociatul său: „imperator et censors tribuniciae” adică împărat şi asociat la puterea tribuniciană. În ianuarie 98 d. Hr. Nerva moare, iar Traianus rămâne să guverneze singur marele imperiu roman).

La Bobald, s-a descoperit locuinţa unui conducător de trib. Tot la Bobald s-a descoperit o monedă de argint aparţinând lui I.  Stracimir, ţar bulgar 1360-1396 (Avers: I. Stracimirpe tron, Revers, bustul lui Isus). Tot aici s-au mai găsit 112 monede romane din timpul lui Constantin cel Mare.

Între localităţile Carei, Cămin, Căpleni, s-au descoperit denari de argint şi sesterţi din bronz. Doi denari din argint: Avers: Plantilia Augusta. Revers: Pietas Augusta (Soţia împăratului Traian). Patru bucăţi denari din argint: Avers: Marcia Otilia Sever. Revers: Pudicitia Augusta (Soţia împăratului Filip Arabul I). Un denar de argint: Avers: Comodus Antonius Augustus. Revers: TribuniciaPotestas XI Consul (împăratul Comodus Antonius). Una monedă sesterţ din bronz: Avers: Imperator Filipus Armeniacus. Revers; Concordia Exercitus (Filip Arabul al II-lea). Una monedă sesterţ din bronz: Avers: Capul unui împărat. Revers: S. C. Senatus Consultam (secolul III ) (Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1975, p. 39-40. Mai vezi şi harta cu descoperirile arheologice din Carei şi din localităţile limitrofe).

Prezenta lucrare nu îşi propune să lărgească aria descoperirilor arheologice, dar pe baza lor putem constata o continuitate de habitat neîntreruptă de la neoliticul mijlociu şi până la apariţia localităţilor feudale.

PRIMA ATESTARE DOCUMENTARA A CAREIULUI

Prima atestare documentară despre Carei, o găsim în secolul II d.Hr. consemnată în harta întocmită de Ptolomaeus, El este considerat drept „un fruntaş printre geografii antichităţii.”

La începutul secolului al II-lea, după cucerirea Daciei de către Roma, Claudius Ptolomaeus întocmeşte prima hartă geografică a Daciei şi Moesiei. De reţinut că hărţile lui Ptolomaeus, au rămas cele mai bune hărţi ale antichităţii, cu toate limitele lor, pentru anumite regiuni chiar şi în evul mediu şi o bună parte din epoca modernă.

În partea de Nord-Vest a hărţii lui Ptolomaeus privind Dacia, este consemnată o localitate cu numele de Docidava. Sigur că o asemenea localitate, în acea vreme, înseamnă că şi aici, ca pe întregul cuprins al Daciei, a existat o puternică organizare umană, economică şi o cultură materială şi spirituală tradiţională.

Despre această localitate „Docidava” se mai poartă discuţii contradictorii, între unii istorici şi geografi români şi unguri, nu pe baza existenţei acesteia, ci pe tema localizării ei. Unii o aşază la Şimleul Silvaniei, alţii la Ardud, iar alţii la Carei. Marii noştri arheologi şi istorici ca Pârvan, Tocilescu, Xenopol, Iorga, în scrierile lor aşază „Docidava” la Carei. Acelaşi lucru îl face şi Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, voi. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 88 şi Istoria Ilustrată a Românilor, p. 1).

De reţinut că, deşi Careiul şi localităţile limitrofe sunt foarte bogate în descoperiri arheologice, iar lângă oraş, este atestată şi o veche cetate de pământ dacică, cei competenţi, ar trebui să organizeze un şantier arheologic, pentru a descoperi noi şi importante dovezi, privind adevărata „Docidavă” (Academicianul Ştefan Pascu, referindu-se la trecutul îndepărtat al Careiului, a apreciat: „Carei vechea Docidavă dacică? Identificarea este certă, având în vedere descoperirile arheologice bogate în oraş şi în împejurimi. Vestigiile descoperite: ceramică, bronz, fier, monede, morminte, vetre de locuit şi altele, ne dovedesc, că aici a existat o puternică viaţă economică, politică, culturală, militară şi spirituală, din vremuri imemoriale. (Scrisoarea academicianului Ştefan Pascu în: Ioan Comeanu, Note şi Documente, Carei, 1975, p. 51-53. Mai vezi: Coriolan Suciu, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, voi. l,Bucureşti, 1967, p. 121-122)

CONTINUITATE - PERMANENŢĂ

După retragerea romană din Dacia (armata şi o parte din funcţionărimea imperiului) în sudul Dunării la 271-274, populaţia dacoromână ca şi dacii liberi, au continuat să-şi ducă viaţa organizaţi în „obşti săteşti”, „cnezate”, „voievodate”, „ţinuturi”, „ţări”, conduse de „Juzi”, „cnezi”, „voievozi”, adevăraţi „stăpâni ai pământului cum i-a numit părintele istoriografiei româneşti - Nicolae Iorga.

Purtând adesea nume diferite date de populaţiile migratoare, românii, apar de-a lungul întregii epoci a secolelor IV-X. De exemplu, în timpul migraţiei goţilor, românii sunt numiţi „carpi” (Ioan Bota, Comunicare ştiinţifică în cadrul săptămânii cultural-ştiinţifice din Carei 15-20 iunie 1974) iar în timpul migraţiei hunilor „carpodaci.” (Istoria Românilor, vol. l, Bucureşti, 1960, p. 686. G. Popa Liseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, 1934,p. 91-92).

Alungaţi de „pecenegi” din Atelcuz (localitate situată în Buceac) prin anul 896, ungurii vin şi se aşază în „Câmpia Panoniei” unde au găsit populaţie românească, pe care Anonymus, cronicarul regelui ungur Bela al III -lea, o numeşte în opera sa „Gesta Hungarorum et hunorum”, sub numele de „romanorum pastores” şi „pascua romanorum.”

Stabiliţi în Câmpia Tisei, ungurii caută „spaţiu vital” şi fac dese năvăliri în toate punctele cardinale. In anul 955, sunt opriţi de germani pe râul Lech, unde sunt zdrobiţi. Cei rămaşi, se îndreaptă spre răsărit, iar în Câmpia Tisei, din nou întâlnesc pe români, organizaţi în cnezate şi voievodate.

Primul voievodat român cucerit de unguri, a fost cel a lui Menumorut, situat între râurile Mureş şi Someş, cu reşedinţa în cetatea Biharia (în apropiere de Oradea). Coborând în timp, aflăm tocmai aici, pe acest pământ străbun românesc, una dintre cele mai vechi înjghebări statale româneşti, înzestrată cu cetăţi de apărare şi cârmuită de oameni vrednici, care, au ştiut să se împotrivească cu demnitate şi bărbăţie invadatorilor unguri.

Când, la începutul veacului al X-lea, armatele ungare au ajuns în părţile Bihorului şi Sătmarului, ele au fost întâmpinate de oastea voievodului Menumorut, care era pe deplin conştient că apără un pământ strămoşesc. În acest sens este deosebit de sugestivă relatarea cronicarului Anonymus, din care am desprins următoarele: „Trimişii lui Arpad, Usubu şi Velcu, au trecut peste fluviul Tisa la Vadul Lucy. Şi, după ce au pornit de aici, sosind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care 1-au numit mai sus, iar ducele Menumorut i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă, dându-le şi următorul răspuns: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru; datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce 1-a cerut bunei voinţe ale noastre, nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Solonus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământul nostru nici măcar un deget, cu toate că a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Atila, care se numea şi biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, (...) acum însă nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele.” (G. Popa Lişeanu, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. l, Faptele Ungurilor, Bucureşti, 1934, p, 74-117. Mai vezi şi comunicarea ştiinţifică a lui Ioan Bota la săptămâna cultural-ştiinţifică din Carei 15-20 iunie 1974)

Principii unguri Szabolcs şi Tas, au cucerit după trei zile de asediu, cetatea Sătmarului, au luat ca ostateci un mare număr de locuitori, îndreptându-se spre porţile Meseşului. Principele Tuhutum a ocupat Zalăul. Aşa au cucerit ungurii rând pe rând părţile Bihorene, Sătmărene şi Sălăjene, până în secolul al XI-lea, lucru despre care cronicarii unguri simulau a nu şti nimic nici în secolul al XIII-lea, nici în cele următoare. (Documente privind Istoria Românilor, veacul al XIV-lea, vol. l, 1301-1320, Bucureşti, 1951, Doc. 388/1320 şi 420/1320. Documente, Istoria Românilor, veacul al XIV-lea, vol. 3, J320-1340, Transilvania, Bucureşti, 1951, Doc. 263/1335)

Ţinându-se seama de faptul că, voievodatul lui Menumorut cuprindea părţile Bihorene, Sătmărene şi Sălăjene, din care a făcut parte şi Careiul, aşezat între Oradea şi Satu Mare, pe traseul unui important drum de legătură între cetăţile Biharia şi Castrum Zotmar, este normal să se înţeleagă că şi această localitate a fost cucerită de către unguri, în aceeaşi perioadă istorică.

A DOUA ATESTARE DOCUMENTARĂ A CAREIULUI

Careiul mai este consemnat şi la 7 februarie 1320 sub numele de „Karul”. Această denumire o găsim într-o „poruncă a regelui Ungariei Karol Robert, prin care cere capitlului din Oradea să cheme în judecată în faţa sa, mai mulţi nobili, între care şi pe Andrei din Karul (Carei), Alexandru din Rezughe (Resighea) şi Pavel din Beruey (Berveni).”

Judecata în faţa regelui urma să aibă loc la Matesalka (localitate din Ungaria). Acel nobil Andrei din Karul (Carei) a ieşit în ziua chemării în faţa regelui, la limita hotarelor sale, adresând trimişilor capitlului orădean cuvinte grele şi a vrut să-i ucidă. Aceştia au scăpat cu fugă.” (Ibidem, Documente privind Istoria Românilor, veacul al XW-lea, vol. l, 1301-1320, Bucureşti, 1951, Doc. 388/1320 şi 420/1320. Documente, Istoria Românilor, veacul al XIV-lea, vol. 3, 1320-1340, Transilvania, Bucureşti, 1951, Doc. 263/1335).

Ce era Careiul la venirea ungurilor? Sunt dovezi despre existenţa cetăţii fortificate, care ne arată că: „populaţia băştinaşă de aici, acei blachy, îşi aveau şi aici aşezările lor fortificate pentru vremuri de apărare”. Cronicarul ungur Simon de Keza în lucrarea: „Cronicon Hungarorum”, scrisă între anii 1282-1290, ne arată „că dintre toate popoarele supuse de Atila Hunicul, numai românii au rămas pe loc, de bunăvoie, căci, erau localnici şi cultivatori de pământ, erau în ţara lor.” (Borovsky Samu, Szatmar Varnegye, Budapesta, 1908, p. 179-182. Mai vezi şi Ioan Bota, Comunicare Ştiinţifică la Săptămâna Cultural-Ştiinţifică, Carei, 15-16 iunie 1975.)

În anul 1335, localitatea Carei, apare sub denumirea de „Moşia Karul”, vecină cu moşiile: Căpleni, Tubulthelek şi Kozar. „...din hotarul acestei moşii, aparţinând lui Mihail de Samson, o zălogeşte pe trei ani lui Nicolae, Simion, Mihail, fiii lui Andrei, şi aceştia i-au plătit în bani birul zălogirii.” (Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1976, p. 59-60).

Din cele prezentate până acum, o concluzie importantă este aceea că până la 1335, localitatea Carei, încă nu a fost proprietatea familiei nobiliare Karoly. Numai după ce regii unguri au donat familiei Karoly moşiile Karul, Bobald, Căpleni, Sanislău, Ciumeşti etc., ca urmare a unor servicii deosebite aduse regalităţii ungureşti, această familie îşi alege reşedinţa la Karul (Carei). Iată ce spune istoricul ungur Karacsany Ianos cu privire la denumirea localităţii: „Nu se poate atribui numele oraşului Carei, de la numele familiei nobiliare Karoly (...), această denumire derivă din numele vechii denumiri româneşti, care pe parcursul timpului a suferit modificări.” (Karacsany Ianos, op. cit., p. 29-30).

Localitatea Carei a avut în toate timpurile un mare număr de locuitori români, alături de care s-au aşezat în diferite etape: slavi, unguri, evrei, şvabi. Vechile cărţi funciare, precum şi biserica românească aşezată în plin centrul oraşului, ne arată existenţa unui mare număr de români, cum ar fi familiile Curtean, Şincai, Sofronie, Marian, Butean, Somcutean etc. (Asztalos Gyorgy, Nagy Karoly Rendezet Tanacsn Varos Tortenete, 1848, Carei, p. 140-141). în Carei, sunt pomenite la sfârşitul secolului al XIV-lea(1398)mai multe străzi locuite de români: Berne, Bobada Nouă etc., cu populaţie bine aşezată. (Asztalos Gyorgy, Nagy Karoly Rendezet Tanacsn Varos Tortenete, 1848, Carei, p. 140-141).

Nobilii din Carei, în anul 1473, au reconstruit în jurul bisericii un castel, aducând soldaţi şi străini, fără învoirea regelui ungar. De aceea, Matei Corvin, le aduce la cunoştinţă, la 1482, că nu au voie să-şi construiască în Carei, nici cetate şi nici întărituri, ci doar casă de piatră pentru a o locui. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, voi. 2, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 161).

 Sub stăpânirea familiei nobiliare Karoly, de la 1364, Careiul a avut drept de târg săptămânal, apoi târg de ţară anual, iar după 1482, se reconstruieşte o casă de piatră întărită ca o cetate. Atât de mulţi erau românii pe domeniul familiei Karoly, încât erau folosiţi inclusiv la paza cetăţii, şi aveau un cartier distinct, cel mai mare, fiind numit „cartierul haiducilor”, având o conducere proprie, formată din comandant şi doi juraţi. De reţinut că, inclusiv comandanţii lor, însărcinaţi cu paza cetăţii, foloseau comanda în limba română: „Griji, prinde pistolu, dă-i foc”. (Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1975, p. 51-56).

A TREIA CONSEMNARE A CAREIULUI

A treia consemnare a Careiului se regăseşte în documentele vremii. De la 1482 poartă numele „Karoly”, iar mai târziu „Nagy Karoly” în limba ungară, iar românii spuneau Careii Mari apoi, prin traducere, în zilele noastre Carei.

După înfrângerea Ungariei la Mohaci (1526) de către Imperiul Otoman, şi transformată în paşalâc turcesc, Transilvania devine autonomă sub suzeranitate otomană, având un statut similar cu ale celor două ţări româneşti surori - Muntenia şi Moldova.

De reţinut este şi faptul că, între nobilii unguri din Transilvania, se produc lupte religioase pornite de reformă. „Familia nobiliară Karoly Laszlo trece la calvinism, dar după un timp, revine la catolicism pe care îl sprijină, şi permite pătrunderea în Carei a iezuiţilor.” (Vezi pe larg Ioan Gherman, Plasa Carei, 1937, p. 57-58).

Anul 1601, eveniment crucial în Istoria Românilor, aduce pe marele întregitor de neam şi ţară - Minai Viteazu şi în părţile Careiului. Poposind cu oştirea sa la Moftin, marele voievod, s-a pregătit pentru reluarea luptei în vederea unirii celor trei ţări româneşti surori - Transilvania, Muntenia şi Moldova.

Pornind din Debreţin, oastea unificatorului, condusă de comandanţi destoinici, împreună cu cei 800 de soldaţi a lui Mihalcea, trece prin Carei, după care îşi stabileşte tabăra la 7 iulie 1601 la Moftin. „Aici, oastea unificatorului, recrutează un mare număr de localnici, îndeosebi oşeni din Ţara Oaşului, apoi aşteaptă pe Stoichiţă Logofătul din Strâmba şi pe Radu Buzescu cu soldaţii din Muntenia.” (Ioan Comeanu, Mihai Viteazu şi Satu Mare, Dacoromania, nr. 28, Alba lulia, 2006, p. 17-22. loan Comeanu, Note şi Documente, Carei, 1977, p. 29-35. Mai vezi şi Cronica Satmăreană din 30 septembrie 1981)

În acest timp din tabăra de la Moftin, Mihai Viteazu se deplasează în mai multe rânduri la Carei şi Satu Mare. Sub patronajul lui Rudolf al II-lea, se duc tratative între Mihai şi Generalul Gyorgy Basta (acesta din urmă avea tabăra la Satu Mare), pentru a lupta împreună împotriva lui Sigismund Bathory, stabilit cu armata într-o zonă mai întinsă, Tăşnad, Craidorolţ, Sânmiclăuş Istrău şi Ghirolţ. Se cunoaşte că în urma tratativelor, generalul Gyorgy Basta, îşi deplasează oastea în tabăra de la Moftin. „Distanţa fiind mică între armatele lui Mihai şi Basta pe de o parte, şi a lui Sigismund Bathory pe de altă parte, s-au produs multe ciocniri de mica amploare. La sfârşitul lunii iulie 1601, Sigismund Bathory, se retrage cu întreaga armată la Cehul Silvaniei.” (Ioan Coreanu, Mihai Viteazu şi  Satu Mare, Dacoromania, nr. 28, Alba Iulia, 2006, p. 17-22)

Cum se prezenta din punct de vedere geografic ţinutul în care se pregătea lupta împotriva lui Sigismund Bathory? În zona Careiului şi a localităţilor: Berveni, Cămin, Căpleni, Domăneşti, Moftin (alte localităţi care se află în Ungaria), se întindea Lacul Ecsed, cea mai mlăştinoasă parte a comitatului Satu Mare. „Pentru prima dată, suprafaţa acestui lac, a fost măsurată de către S. Mikoviny în anul 1730, care a stabilit o lungime de 30.665 stânjeni, şi o lăţime de 63.035 iugăre”. (Ioan Corneanu, Mihai Viteazu şi Satu Mare, Dacoromania, nr. 28, Alba lulia, 2006, p. 17-22. Mai vezi şi Ioan Gherman, Plasa Carei, 1937, p. 57-58) Iată motivul pentru care Mihai Viteazu a preferat să-şi stabilească tabăra la Moftin, pentru că „oferea o puternică apărare naturală, amintind de Călugăreni, unde o oaste mică a spulberat marea oaste turcească. Din această cauză, oastea lui Sigismund Bathory, nu avea nici o şansă.” (Ioan Corneanu, Mihai Viteazu şi Satu Mare, Dacoromania, nr. 28, Alba Iulia, 2006, p. 17-22. Mai vezi şi Ioan Gherman, Plasa Carei, 1937, p. 57-58)

Pe de altă parte trebuie spus că, localitatea Moftin a cunsocut în decursul timpului două amplasamente: primul între râurile Crasna şi Someş, al doilea datează de la 1680, când vechea vatră a localităţii s-a mutat pe un teren mai ridicat, ca urmare a unor masive inundaţii a râului Crasna, care primăvara şi toamna îşi unea apele cu cele ale râului Someş şi Lacul Ecsed, formând un imens luciu de apă. „Noua localitate va avea aceeaşi denumire, dar cu trei km. mai aproape de oraşul Carei, pe malul stâng al râului Crasna, pe un teren ferit de inundaţii datorită înălţimii sale. Această localitate este consemnată azi sub denumirea de Moftinu Mic, iar Moftinu Mare a luat fiinţă în anul 1722, după colonizarea şvabilor în comitatul Satu Mare.” (Ioan Coreanu, Mihai Viteazu şi Satu Mare, Dacoromania, nr. 28, Alba Iulia, 2006, p. 17-22. Vezi pe larg: Mihai Viteazu şi Sălajul, Zalău, 1976)

Având în vedere aceste adevăruri, se poate spune cu certitudine că în anul 1601, Careiul şi localităţile limitrofe, au fost nu numai martori ai evenimentelor măreţe ale marelui unificator Mihai Viteazu, ci şi participanţi activi la reluarea marelui act de unire a celor trei ţări surori - Transilvania, Muntenia şi Moldova.

Suferinţe şi mari distrugeri de vieţi omeneşti şi bunuri materiale a avut de suferit populaţia Careiului în timpul războiului curuţilor condus de Rakoczi Francisc (1703-1711) contra lobonţilor (habzburgilor), care doreau cucerirea Transilvaniei. Unul dintre principalii colaboratori ai curuţilor a fost şi contele Karoly Sandor, care în 1711, odată cu armistiţiul de la Moftin şi pacea de la Satu Mare, a trecut de partea habzburgilor trădând principiile luptei curuţilor pentru a-şi salva domeniile ameninţate de răsculaţi - români şi unguri, din ţinuturile Bihor, Satu Mare, Sălaj şi Maramureş.

După 1711, familia nobiliară Karoly, „a dus o puternică politică de deznaţionalizare a românilor, iar în anul 1712, începe marea colonizare a şvabilor, atât în oraşul Carei, cât şi în alte localităţi din comitatul Satu Mare, cărora le acordă mari privilegii, după care a început maghiarizarea lor.” (Dr. Emest Hauler, Istoria Nemţilor din Regiunea Sătmarului. Editura Lamura, Satu Mare, 1998, 174 pagini)

În timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Transilvania, la început au participat alături de „Partida lui Kossuth Lajos”, pentru că „li s-a promis că vor fi scoşi din iobăgie, că li se vor da şi drepturi naţionale.” Câtă dragoste a avut familia nobiliară Karoly faţă de populaţia românească, ne-o spune într-o scrisoare a cunoscutului cărturar Moise Sora Novacu, trimisă lui George Bariţiu în luna mai 1848, în care se arată: (...) „cum împreună cu alţi români, am serbat scoaterea din iobăgie, dar la reîntoarcere fiind pârât de unguri, că am incitat populaţia românească la răscoală, am fost arestat şi închis, împreună cu alţi români, ţinuţi în lanţuri grele în Carei: 35 români din Sanislău, 11 din Resighea, 12 din Ciumeşti, 25 din Carei, fiind bătuţi şi siliţi să lucreze pe moşia Karoly, fără plată.” (Lupta Românilor din Judeţul Satu Mare pentru făurirea Statului Naţional Unitar Român, Documente 1848-1919, Bucureşti, 1989, p. 29 şi 70)

Cât priveşte castelul, amplasat în centrul oraşului Carei, nu corespunde adevărului că el datează din 1482. Fac această afirmaţie pentru că, acesta s-a construit pe temelia unei vechi cetăţi de apărare, care, după cum am văzut, ea a fost .consemnată de Ptolomaeus, încă din timpul statului dac condus de Decebal, sub denumirea de Docidava. Sub acest aspect, castelul constituie o dovadă incontestabilă a existenţei, permanenţei şi continuităţii românilor şi aici la margine de Ţară Românească. Ceea ce scrie azi pe placa de marmură la intrare în castel, trebuie considerat ca etape de adaptare a sistemului de apărare, chiar împotriva unor nobili vecini sau a altor agresori.

ASPECTE ECONOMICO-SOCIALE ŞI CULTURALE A CAREIULUI PÂNĂ LA UNIREA CEA MARE DIN 1918

După documentaţia prezentată până acum, din cele mai vechi timpuri, la Carei, locuitorii au cultivat pământul, au crescut animale, iar din 1346 se ţin târguri săptămânale, iar din 1387 se ţin târguri anuale.

Încă din timpuri străvechi, la Carei, au fost cunoscute manufacturi pentru prelucrarea pieilor, ţesături de mătase, confecţionări de cojoace, de pălării etc. Documentele emise în secolul al XVIII-lea ne arată ce grijă deosebită se acordă creşterii viermilor de mătase.

În anul 1835 la Carei, s-a sărbătorit centenarul breslei dubălarilor (tăbăcarilor). În conscripţia de la 1784, anul marii răscoale a românilor din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, „în Carei, au fost menţionaţi 370 de meseriaşi practicând 54 meserii.” (Arhivele Statului Cluj-Napoca, Documentele 66 şi 139/1792 şi Un jubileu de 75 de ani, în Graiul Neamului. Nr. 32/1927, Carei)

În anul 1871, împăratul Iosif al II-lea a dat privilegii pentru breslele meşteşugăreşti. ,Jn anul 1848, la Carei funcţiona breasla cizmarilor, iar tot în acel an se fabricau pălării de păr şi apoi de lâna.” (Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond, Prefectura Judeţului Satu Mare, Doc. 8/1784). De asemenea „se dezvoltă comerţul practicat şi de numeroşi români, având legături permanente cu Moldova şi Muntenia şi chiar cu Polonia.” (Asztalos Gyorgy, Istoricul Oraşului Carei, Carei, 1892, p. 34.)

Privind dinamica populaţiei, din datele publicate, rezultă că la 1839, Careiul avea 11.248 locuitori, în 1841 erau 12.475 locuitori, în 1900 erau 14.713 locuitori, în 1910 erau 16.028 locuitori, urmând ca în 1923, numărul locuitorul să depăşească 23.000.” (Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1974, Comunicare ştiinţifică la Săptămâna cultural-ştiinţifică Careiană din 17 iunie 1974)

Viaţa culturală a Careiului s-a desfăşurat sub regimul legilor monarhiei habsburgice şi pe urmă, de la 1867, de regimul legilor austro-ungare.

Despre începutul învăţământului în limba română Ia Carei şi în general în comitatul Satu Mare, consultând o serie de documente extrem de valoroase se poate afirma că, el se pierde în negura vremurilor, funcţionând pe lângă mănăstirile şi bisericile româneşti. Unii cercetători afirmă că învăţământul românesc, în părţile nord-vestice a României, datează înainte de 1777, când împărăteasa Maria Tereza a promulgat „Legea învăţământului” în limbile naţionalităţilor. Acesta e un adevăr incontestabil, pentru că biserica românească a contribuit în mod determinant la afirmarea limbii şi a culturii române, la dezvoltarea conştiinţei naţionale, ceea ce a constituit un mijloc de luptă împotriva abuzurilor şi a politicii de deznaţionalizare dusă cu asiduitate de către autorităţile ungare.

O conscripţie a şcolilor din comitatul Satu Mare din anul 1770 ne arată că atunci activau 132 de şcoli triviale din care 81 erau româneşti. De reţinut că la Carei, şcoala românească funcţiona din anul 1730.(Ioan Viman, învăţământul Secundar din părţile Sătmărene în perioada interbelică, Editura Muzeului Sătmărean 2007, 677 p.). La această şcoală au activat un mare număr de învăţători patrioţi ca: Gheorghe Marchiş, Măria Ster, Toma Şorban, Paul Pteancu, Nicolae Chereji, Dumitru Chiş, Chiriac Barbul, George Mureşan, Ignaţie Botiş, Gheorghe Pteancu (1890-197), care după cincizeci de ani de activitate, este sărbătorit şi felicitat la Carei, de părintele istoriografiei româneşti - Nicolae Iorga, cu prilejul Conferinţei cadrelor didactice. (Ibidem, Ioan Viman, învăţământul Secundar din părţile Sătmărene în perioada interbelică, Editura Muzeului Sătmărean 2007, 677 p.).

Un rol important în răspândirea ştiinţei, 1-a jucat şi Liceul piarist din Carei, înfiinţat în anul 1725, care a fost frecventat de tineri români, unguri, şvabi, evrei, ruteni. Printre elevii care au frecventat acest liceu se numără Simion Bărnuţiu (1820-1825), preotul ungur Ady Endre, Ioan Buteanu, prefectul Legiunii Zarandumi şi Grigore Maior. Istoria liceului piarist din Carei, a fost scrisă în anul 1894, în care se arată: „actul de întemeiere a fost semnat de graful Karoly Sandor, la 17 septembrie 1726. Denumirea acestei şcoli de „piarist” se motivează, ca respect faţă de călugării piarişti, care propagau catolicismul, în special în rândul tineretului. Cursurile liceului au fost frecventate între anii 1760-1769 de 2.668 elevi, din care 1044 romano-catolici (şvabi), 813 greco-catolici (români), 798 unguri, 11 evrei şi 2 ruteni.” (Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1975, p. 21-22)

Intr-o zi, profesorul de istorie, un călugăr catolic, de la Liceul Piarist din Carei, povestea elevilor săi din clasa a treia, un capitol interesant din trecutul strălucit al Poporului Roman. Lecţia a făcut să vibreze cu mai multă căldură glasul dascălului, care s-a furişat, încetul cu încetul în inimile elevilor. Când isprăvi lecţia, a văzut cum s-a ridicat, într-un colţ al clasei un elev cu faţa aprinsă. Era tânărul Ioan Buteanu, care-şi aţinti privirea asupra profesorului călugăr şi 1-a întrebat: dacă a mai rămas cineva în lume după oamenii mari ai Romei? Toţi elevii aşteptau răspunsul. Profesorul călugăr, a învăluit cu bunătate figura senină a lui Ioan Buteanu, a răspuns, apăsând pe fiecare cuvânt: „Mai sunteţi...voi...Românii...” (Silviu Dragomit, Ioan Buteanu, Prefect al Zărandului în anii 1848-1849, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p.8).

Descoperiri arheologice in Carei si in localitatile limitrofe. Semnele portocaliireprezinta descoperiri arheologice.	Monumentul eroilor Carei

ASPECTE ECONOMICO-SOCIALE

În urma transformărilor survenite după revoluţia de Ia 1848-1849, dependenţa feudală a Careiului este desfiinţată, iar localitatea primeşte dreptul de oraş.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din punct de vedere economic, Careiul era considerat ca un puternic centru agricol şi meşteşugăresc.

Industria oraşului Carei, era bazată în primul rând pe prelucrarea produselor agricole vegetale şi animaliere şi o bogată ceramică populară.

Primele unităţi industriale sunt întemeiate la sfârşitul secolului al XIX-lea, cum ar fi: Fabrica de cărămizi (1882), mori pentru cereale şi tăbăcării.

Prin construirea căii ferate Oradea-Carei-Satu Mare (1872) şi Carei-Zalău (1877), oraşul Carei, se încadrează mai bine în circuitul economic, făcând posibil să se înfiinţeze noi unităţi cum ar fi: Fabrica de cherestea, Fabrica de spirt, Fabrica de nasturi (1901).

Odată cu dezvoltarea industriei, apare şi muncitorimea. În 1906 îşi organizează primul sindicat. La o mare adunare de revendicări economice în centrul oraşului au fost prezenţi peste 600 muncitori. (Cotidianul Nagy Karoly din 30 august 1906).

LUPTA ROMÂNILOR DIN CAREI PENTRU DREPTURI NAŢIONALE ŞI SOCIALE

Ample mişcări pentru cucerirea de drepturi naţionale şi sociale, se intensifică şi în Carei cât şi în localităţile limitrofe începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îndeosebi după finalizarea şi prezentarea la Viena a Memorandumului. In luna mai 1892, printre cei 300 de delegaţi prezenţi la Viena, au fost şi Gavril Lazăr de Purcăreţ, Ioan Galu, Iuliu Pop şi Vasile Puşcaşu.

În timpul primului război mondial, se intensifică tot mai mult, lupta de eliberare naţională şi socială a românilor din Transilvania, alături de care se situează şi cei din oraşul Carei.

Toamna anului 1918, aduce prăbuşirea unui jug greu şi îndelungat, austro-ungar, care a răpit prin forţă, schingiuiri, furtişaguri, mai multor neamuri, drepturi la lumină, cultură, limbă, naţionalitate, dreptul la o viaţă naţională proprie. Datorită înfrângerilor pe toate fronturile şi a descompunerii armatei austro-ungare, soldaţii siliţi să lupte pentru interese străine, s-au împrăştiat la casele lor. Ei au dus şi la Carei, vestea unui trecut apus, siguranţa şi hotărârea izbăvirii din sclavia grofilor şi magnaţilor unguri, ruperea lanţurilor sclaviei seculare.

Ca în întreaga Transilvanie, locuitorii din Carei şi localităţile limitrofe, au început lupta pentru înlăturarea baronilor, cenţilor şi a grofilor precum şi înlocuirea autorităţilor austro-ungare cu noile Consilii Naţionale Române.

Românii se manifestau cu ardoare pentru înfăptuirea unirii cu România şi scuturarea jugului secular al ungurilor şi al habsburgilor.

La sate şi în comunele limitrofe oraşului Carei, ţăranii români şi unguri, îi alungă pe baroni, conţi şi grofi, au spart hambarele, au împărţit cereale şi vite, unelte agricole etc.

Lupta era îndreptată şi spre reprezentanţii administraţiei austro-ungare. Notarii au fost alungaţi şi jandarmii dezarmaţi în Carei şi în toate comunele din plasa Carei. (Satu Mare, Studii şi comunicări, 1969, p. 150 şi 152).

Ca formă originală de manifestare a luptei românilor din toamna anului 1918 a fost şi constituirea Vicariatului Naţional Român Greco-Catolic din Carei pentru dreptul de autodeterminare şi din punct de vedere religios a populaţiei româneşti. Acest organism cu sediul în Carei, ce cuprindea 46 de parohii româneşti, răpite în anul 1912 de la Episcopia Greco-Catolică Oradea şi Gherla, au fost încorporate cu forţa la noua Episcopie Greco-Catolică ungurească de la Hajdudorog, cu scopul vădit de implicare directă a Statului Ungar pentru maghiarizarea forţată a românilor şi prin bisericile româneşti. Întreaga mişcare românească 1-a avut în frunte pe Romul Marchiş.

În ziua de 14 noiembrie 1918, Romul Marchiş semnează un Apel prin care convoacă Adunarea de constituire a Consiliului Naţional Român Cercul Carei şi a Gărzii Naţionale Române. Prin Apel cheamă şi pe reprezentanţii din comunele româneşti aparţinătoare de Vicariatul din Carei, în număr cât mai mare pentru a se organiza cu toată fiinţa lor în lupta de scuturare a jugului străin. (Viorel Ciubotă,, Lupta Românilor Sătmăreni pentru Unire, 1918-1919, Editară Muzeului Judeţean Sătmărean, 2004, 582 p. Mai vezi şi Ioan Comeanu, Note şi Documente, Carei, 1975, p. 39-45)

Adunarea de constituire a Consiliului Naţional Român Carei a avut loc în ziua de 18 noiembrie 1918 în sala mare a primăriei. La această Adunare au participat şi comunele aparţinătoare la Vicariatul Naţional Român Carei. Cu acel prilej s-a constituit Consiliul Naţional Român format din: Romulus Marchiş - preşedinte, dr. Cornel Pop - vicepreşedinte, Dumitru Caltău - administrator, iar ca membri: George Mureşan, protopop din Moftinul Mic, părintele Alexiu Pop din Sanislău, Andrei Bogdan din Portiţa, părintele Cornel Abrudan din Resighea, Ambrozie Nicoară - învăţător, Alexandru Seucan, Valentin Vanca din Carei, Vasile Mocan din Dindeşti, Ioan Nylvan din Andrid, Iosif Szabo din Istrău, Iacob Moldovan din Moftinu Mic, Iuliu Pop din Sanislău, Ioan Nagy din Tiream, Aurel Boroş din Portiţa, George Lung din Resighea, George Indre din Vezendiu, Augustin Pişcorean din Domăneşti. Comunele Sanislău şi Ciumeşti îşi vor comunica ulterior reprezentanţii. (Lupta Românilor din Judeţul Satu Mare pentru făurirea Statului Naţional Unitar Român, Documente 1848-1918, Editura, Bucureşti 1989, p. 478-479. Mai vezi: Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1976, p. 20-22)

Delegaţii din Carei, pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia pe baza Credinţionalului au fost: Dumitru Caltău, dr. Cornel Pop, Valentin Vanca. Delegat de drept: Romul Marchiş. Delegat din partea Reuniunii învăţătorilor: Ambrozie Nicoară. (Vezi Ioan Corneanu, Note şi Documente, Carei, 1976, p. 15-16)

Cu prilejul adunării din Carei, s-a votat cea mai frumoasă „Moţiune” prin care se cerea: „lepădarea jugului străin şi unirea Românilor Ardeleni cu Patria Mamă - România... A răsunat văzduhul de cele mai frumoase cântece: „Deşteaptă-te Române”, „Hora Unirii”, „Trei Culori.” Toţi cei prezenţi s-au îmbrăţişat şi cu lacrimi în ochi au cerut Unirea cea Mare şi Veşnică ce se va hotăra la Alba Iulia”. (Satu Mare, Studii şi Comunicări, 1969, p. 150-152)

                  Prof. dr. Ioan Corneanu

                  Lacrima Teocan, studentă