|
Moştenitorii
ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de
cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care
coroda trupul Europei central-răsăritene, interzicându-i mersul
spre democraţie, considerând că, pe măsură ce
occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile
care i-au afectat doar tangenţial, implicându-se în problematica
mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a
trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor da roade, punând,
pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice
ale unor rapturi viitoare. Aproape un secol de acţiune concertată
şi tenace, publicistică, propagandistică,
politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit,
din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi
albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică
şi anacronică - monarhia dualistă de pretenţie
universală, drept quintesenţă a democraţiei şi
soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului
III
. Să prezinte, în
baza dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii
absurde drept revendicări justificate, să şteargă din
istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar
consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească
înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari
conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi
democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii
barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat
naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni
sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială,
ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.
În
contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense
sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională
s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile... nepăsării,
considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de
justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de
susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor
fiind un „brutum fulmen”! Uitând, bineînţeles, că
anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile
generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii
şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de
„dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea
celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin
estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia,
subsumat consecinţei fireşti numită „Trianon” - „diktatul”
de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop-Molotov şi al
unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în
august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună,
ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali. Astfel au fost posibile
şi destrămarea în deceniile IV-V şi ultim ale secolului XX,
a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” -
„Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de
controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot
mai mult, Statelor Unite ale Europei.
Considerând
ca Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor 1933-1939,
considerăm necesar să repunem în discuţie, cu referire la
România, ţară, prin tradiţie, obiect al agresiunii, câteva
dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus
marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920,
eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând,
discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre „Alba Iulia”
şi „Trianon” care tind să constituie o falsă problemă
actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave
repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii
instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul
degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat
de lumea întreagă, în decembrie 1989, în care, fără să
instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit din bun simţ
dacă nu din datorie, să aibe măcar o coală de hârtie
în faţă şi avocaţii apărării, în egală
măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună
ca... acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în
privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror
proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut
auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică
a „elitei” intelectuale (1996-2000, 2004-2007) aceiaşi jurişti
au transformat din servilism, nişte trădători ordinari de
secrete economice şi militare în „defectori” - „eroi”, expunându-i
în schimb oprobiului public pe cei ce au slujit interesele naţiunii
române! De aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului să
ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul
dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să
deturnăm atenţia juriştilor, chiar şi a celor „de
boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea
consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi
timp, la dispoziţia celor ce astăzi reprezintă cupola de
decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să
zicem, a unor crize reale sau potenţiale, repere ce au ghidat cândva
efortul de analiză, decizie şi acţiune al predecesorilor
lor.
„Declaraţia
drepturilor popoarelor din Rusia” dată la 14/28 noiembrie 1917 de
Consiliul Comisarilor Poporului al recentei puteri sovietice, care
prevedea dreptul la autodeterminare până la constituirea de state
independente al popoarelor subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic,
fără substanţă, cei care i-au dat crezare fiind
declaraţi imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin, comisarul
sovietic pentru respectivele popoare. Dar oare cuvintele adresate de preşedintele
Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când
noţiunea de „apărător al libertăţii şi
democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de ‘jandarm”,
să nu mai aibă astăzi aceeaşi semnificaţie pentru
senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne
reevaluăm personalităţile istorice? -”Aspiraţiile naţionale
ale popoarelor trebuie să fie respectate; în viitor popoarele nu
trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât de propriul lor
asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea este un
principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora
decât în detrimentul lor”!
Mesajul
în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi. contemporane, de preşedintele
de atunci al S.U.A a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate
de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu
propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment,
evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu
repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva
înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european.
Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg
„Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918),dar nu
a putut impresiona pe nimeni, deoarece omenirea întreagă era în
cunoştinţă de cauză. Şi pentru că astăzi,
de dragul interesului, cunoaşterea pare a nu mai face casă bună
cu politica, avem datoria să ne aducem şi să aducem aminte
tuturor „Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu
„Toma” Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor
naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de
actuală prin semnificaţia acordată intenţiei ascunse
în spatele conceptului de „federalizare”;
Guvernul
Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale
militare şi al descompunerii sale politice, lansează,
concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson,
ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această
dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia
sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să
evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii
oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către
maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare
ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred
că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le
continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând
consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de
preşedintele Statelor Unite .
Comitatele
reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria,
având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională,
denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie
diplomatică.
Bazându-se
pe principiul naţionalităţilor şi al organizării
democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către
puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică,
prin cuvinte şi arme programele lor politice: constituirea de state
naţionale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei.
Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi
nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei
popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi
Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi
în numele lor...”
Noua
Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru
care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii
ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei
popoarelor eliberate. Astfel,
marile puteri, abţinându-se (atunci - n. n.) de la orice fel
de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate:
adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin, la 29
octombrie 1918, de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate
independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la
Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă
al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu
Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; la 17
octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi,
croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb - Consiliul Naţional
Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional
independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi
slovenilor (29 octombrie); la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară)
a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile
populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie)
Unirea devenind fapt împlinit la l decembrie; la 30 octombrie 1918 în
Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate,
Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi
a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne; la 12
noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional
Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.
În
acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor
şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră
unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din
Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti
dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat
şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept
internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă
şi unitate statală.
4.
Declaraţia de la Alba Iulia - act juridic cu valoare de drept internaţional
Perfect
integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor
democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene,
inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”,
poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în
conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în
acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare,
de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de
Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave
asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.
Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din
Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al
Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6
septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale
şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii
naţionale” locale. În Bucovina acestea au ales Consiliul Naţional
Român care la 147 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România,
votată la 15/ 28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania,
Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional
Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for
reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona
atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate
apărării satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor
unguri.
La 15
noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea
electorală” - coloana vertebrală a oricărei democraţii
autentice - adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării
Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ,
consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională
a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de
l decembrie 1918 la Alba Iulia. În număr de 1.228, delegaţii au
fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor
electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice,
asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale,
religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii
Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii
cu România”. Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor,
peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti
cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia,
constituindu-se într-o uriaşă adunarea de obşte
reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate
cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă
naţională.
Conform
mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul
de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”,
fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept
recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie
de Unire cu Ţara”. În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea
cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR
DIN
TRANSILVANIA, BANAT SI
TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi
Carpaţii Occidentali - n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII
LOR
ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l
DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR
TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ
PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA
ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ,
TISA
ŞI DUNĂRE”.
Votul
în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică,
legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:
„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN
DIN
TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium - n. n.) A
PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA
EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ...
ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”’
Adunarea
Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ
legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru
poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar,
Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi
până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional
în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare
şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au
fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind
cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din
dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi
a teritoriului moştenit de la înaintaşi. Formând izvorul de
drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au
fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de
prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată
la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial
nr. 206 din l ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic aşadar,
Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu
patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională
Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului
inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare
şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi şase
luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un
act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entităţi
suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât
să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în
cazul „Basarabiei” şi al Bucovinei decizia luată de
Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii
ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării
„Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene
reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat
să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane,
devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.
De menţionat
că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de
deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial
ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc.;în totalitate) care, consultate, au subscris
prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter
plebiscitar juridic recunoscute.
Drept
urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele
teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale
marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei
în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă
de acordul încheiat şi legiferat între două părţi
contractante suverane.
5.
„TRIANON” sau ... Consacrarea juridică
Privită
în lumina dreptului internaţional având caracterul unui adevărat
plebiscit naţional şi reprezentativ, menit să permită
manifestarea voinţei colective (fundamentul cel mai puternic şi
titlul de drept de necontestat al oricărei alcătuiri statale)
Adunarea de la Alba Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept
internaţional, cu aceeaşi valoare aşadar ca şi
Tratatul de pace de la Trianon, istorica DECLARAŢIE DE UNIRE. Astfel,
calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare ca o
formă populară de consultare neprescrisă de vreun act
juridic internaţional, având o valoare sporită, în ordinea
morală şi juridică faţă de simpla consultare la o
zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.
Caracterul
de drept public al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin
Rezoluţia de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu
claritate din dispoziţiile cuprinse în art. II si IX relative la
autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a
cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest
organ, înzestrat cu toate atributele suveranităţii naţionale,
urma să-şi exercite aceste atribuţii până la întrunirea
Constituantei.
Caracterul
de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime
admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de
pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.
De
aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia
de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca
operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să
dea doar consacrare juridică internaţională noului statut
teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în
speţă a principiului naţionalităţilor şi al
autodeterminării popoarelor.
Tratatul
de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi
Asociate”, pe de-o parte .şi Ungaria, pe de altă parte, a fost
inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor
tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor. Şi
cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi,
în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural
şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i
schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească
opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor
succesoare.
De
aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate
drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară
de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare”
(Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din
Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile
şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare,
situate dincolo de frontierele Ungariei,... ca făcând parte din
România”.
Totuşi,
pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii
române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a
trebuit să se ducă „bătălia frontierelor”, de
această dată în domeniul diplomatic.
6.
Ungaria tuturor cauzelor
În
scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavo-române,
chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a
Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei,
dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare
şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată
de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16
octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte
ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor
noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia
internaţională că sunt singura soluţie a momentului în
Europa central-răsăriteană.
Astfel,
în octombrie 1918,ei erau încă monarhiştii adepţi ai unui
regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist,
habsburgic. Dar văzând încotro conduc evenimentele, în momentul
izbucnirii revoluţiei antimonarhice la Viena (30 octombrie) au
devenit „revoluţionari” peste noapte. A doua zi, 31 octombrie, în
spiritul celor „14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş,
printr-un Consiliu Naţional Maghiar”, „recunoaşterea
statelor naţionale formate sau în curs de formare” iar Ia
Budapesta, l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza
(1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) „zdrobitorul
de naţionalităţi”, înlocuindu-1 cu abilul conte Károlyi
Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a „salvgardării păcii”.
Imediat Károlyi s-a proclamat „antantofil” (l noiembrie) şi
acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Márton, ca ordin, în
parlament.
Deveniţi
antantofîli şi mai „europeni” si mai „democraţi” decât
toţi ceilalţi europeni, ungurii .vinovaţi alături de
germani şi germani austrieci de agresiune, politică imperialistă
şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut,
proclamându-şi,pe 2 noiembrie 1918Jndependenţa fată de
Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace,
că acest act echivala cu anularea dualismului dar şi a
avantajelor acestuia - adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei
de exemplu. Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau, în
fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!
Mai
mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria - Republică, foştii
adepţi ai „Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste
noapte şi „republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii
oricui.
Cu un
Mihalyi Károlyi premier şi, de la l ianuarie 1919, preşedinte,
şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor,
Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de
la Alba Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o
furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de „albire” prin
mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea
războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a
milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni,
evrei, ţigani germani etc. Scopul? Convingerea delegaţilor la
Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) că
singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană
ar fi o Ungarie republicană şi „civilizatoare”, bastion împotriva
bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine,
în graniţele fostei Ungarii dualiste. Dar nu au reuşit să
păcălească pe nimeni, avea să scrie istoricul american
Milton Lehrer că „Ungaria autocrată de ieri — Ungaria
grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe,
asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de
decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte
paradisul naţionaliştilor şi marea nedreptăţită
a războiului mondial.” Minciună la care Ungaria nu renunţă
de 90 de ani.
Tone
de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a „Coroanei
Sf. Ştefan” au invadat Versailles-ul. Fără succes însă,
deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul
Maunce Joseph Pelle, le contracara eforturile transmiţând:
„ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile
hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a
ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa
cum s-a făcut în Germania.”
Mai
mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi a situaţiei,
spre deosebire de „Nicholsonii” de astăzi, preşedintele
Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, le-a dat peste nas afirmând
că „voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie
şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit
şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii
lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”
Văzând
că nu are succes cu occidentalii, Mihalyi Karolyi s-a orientat spre
Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze
ca rezervă înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16
noiembrie 1918, iar ruşii tocmai sfidau lumea lansând teza revoluţiei
mondiale, odată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la
2-6 martie 1919, a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste şi
social-democrate, a Internaţionalei a
III
-a Comuniste (KOMINTERN).
Omul
providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella
Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj
şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja
pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, ca în Ungaria situaţia
era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.
Că
Mihalyi Karolyi i-a predat puterea în mod premeditat lui Bela Kun o
sugerează însuşi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist
(Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el
însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri
care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că
nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub
asuprire a milioane de români şi slavi) decât trecerea puterii în
mâna poporului muncitor”. Un adevăr afirmat răspicat, în
filmul de propagandă „Trianon”, realizat în 2005 de doi
„istorici” ai serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi
Koltay Gâbor), de către numitul Nemeskurty Istvan_(Ştefan,
curtean-nemeş) istoric literar, prin cuvintele: „în data de 19
martie (1919- n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi
Mihalyi în felul următor: Predau puterea proletariatului!
Şi
astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din „republicani”
burghezo-democraţi şi „antantofili” în”bolşevici”.
Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la
latifundii şi pentru „bancheri şi industriaşi să
accepte naţionalizarea. Aceştia puteau să capete experienţă
însă, ca refugiaţi în Austria, Germania şi Italia,
constituind rezervă în diaspora „albă”, adică fascistă,
a amiralului fără flotă Miklos Horthy sau, în interior, în
rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula (MOYE). Dacă
şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea Transilvaniei
şi a celorlalte teritorii reunite, ungurii erau gata să se
transforme aşadar, peste noapte, din „bolşevici” în
„fascişti”., fascismul şi nazismul fiind deja anunţate
ca doctrine ale viitorului în Germania revanşardă şi în
Italia cu aspiraţii coloniale.
Demiţând
guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu
revoluţionar prezidat de Gárbai Sándor, lider, alături de Bohm
Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundiari ca Bethlen
Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de
comuniştii lui Bela Kun proclamat „Comisar al poporului pentru
Afaceri Externe”. Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie
1919) colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că
s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei „.zone
neutre”’„ între români şi unguri, asigurată de „trupe
interaliate”, motiv pentru care el are misiune să-şi instaleze
unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul
şl Mako.
La 21
martie 1919, Karoly a răspuns că decizia Conferinţei este
„integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din
noiembrie 1918", (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar ce
contează?) şi „nu ţine cont de interesele vitale ale
ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor
şi slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii
şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie,
delegaţii săi (Kunfi. Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich)
acceptând cele 3 puncte până atunci refuzate: 1. construirea
socialismului în Ungaria; 2. prietenia cu Uniunea Sovietică,
stipulată prin tratate şi 3, lupta împotriva imperialismului
mondial. Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică
Ungară, cunoscută ca „Republica Sfaturilor” sau „Republica
celor 133 de zile”.
7.
Ungaria bolşevică şi războaiele de succesiune
Ceea
ce Ungaria „antantofilă” a iui Karoly Mihaly nu a îndrăznit,
izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având
sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea
eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva
de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea
lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.
În
baza înţelegerii secrete avute eu Lenin, care prevedea graniţă
comună a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin
desfiinţarea Cehoslovaciei şi României) la 25 martie 1919 Bela
Kun a mobilizat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia,
pentru ca. în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu
agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, să declanşeze,
forţând Tisa, ofensiva împotriva României. În această
perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor bolşevice
ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul
trupelor bolşevice din Ucraina, ordinul de „directă şi
strânsă colaborare cu trupele sovietice ale Ungariei”
Ofensiva
Armatei Roşii ruse a fost oprită, însă, de trupele române
pe Nistru şi abandonată datorită atacării ei de către
armatele „albe” ale lui Denikin şi ale atamanului Grigoriev
şi sprijinirii de către armata „albă” a naţionalismului
ucrainean a armatei...române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.
Vizând
ocuparea regiunii dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată
total (datorită apariţiei puterilor...Antantei) de trupele române,
Béla Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă, dispunând de 137 de
tunuri şi 5 trenuri blindate care au înaintat adânc pe văile
Someşului şi Crişului Repede. Prevăzând ofensiva,
dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea
înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea
contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale şi
manevra flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic,
armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km
lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători
de munte în lungul văilor Crişului Alb şi Crişului
Negru. După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins
aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare, apoi, în ciuda unei rezistenţe
îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa,
restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba lulia, ca
suprema umilinţă în chiar ziua de l Mai muncitoresc, sărbătorită
cu fast...roşu la Budapesta.
În
pofida înfrângerilor, Bela Kun nu a demobilizat, însă, datorită
extinderii flagelului roşu în Germania unde se proclamase, la 7
aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria, succesului mobilizării
generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă
operativă, 113 batalioane, susţinerii de către misiunea
militară italiană a fascistului conte Romanelli şi
succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15 mai, a fost cucerit
Salgatorian, iar la 24 mai, Miskolc, în ideea joncţionării cu
forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi,
ofensiva pe Frontul de N-E s-a prelungit, la 9 iunie; ungurii
ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie) constituirea Republicii
Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa, cu sprijinul
socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a
Sfaturilor. Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de
şeful statului Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)...Aurel
Stromfeld (evreu român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11
iulie, pentru a ataca trupele româneşti rămase în expectativă
pe Tisa.
La 20
iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat
şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26
iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa,
înaintând pe o adâncime de 40 km. Oprind ofensiva la 26 iulie, armata
română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare,
obligându-1 pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la
27 şi 30 iulie.
Prea târziu,
deoarece, la 30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au
trecut în urmărirea bandelor roşii, Tisa, provocând, la 31
iulie căderea guvernului roşu şi fuga, în noaptea de 1/2
august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.
Surzi
la rugăminţile sau ameninţările diferiţilor trepăduşi
ai Conferinţei de pace care, plătiţi de unguri au încercat
să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri în
frunte cu Rusenescu au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara
zilei de 3 august de un detaşament de cavalerie urmat de Divizia l vânători,
al 2-lea Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori. Ele au
fost aclamate de populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile
comise de bolşevicii unguri, de miile de execuţii la întâmplare,
de arestări şi torturi asupra intelectualilor şi familiilor
nobile, industriaşilor şi afaceriştilor. Amintirile acestor
atrocităţi, ca şi călduroasa primire făcută
de budapestani trupelor române de ocupaţie sunt surprinse în
volumele lui Radu Cosmin: „Românii la Budapesta” şi
„Dezrobiri”, volum extrem de important, pentru că, obligată
de aliaţi să se retragă la jumătatea lunii noiembrie,
armata română a predat puterea lui Miklos Horthy, care, odată
intrat în Budapesta şi susţinut
fiind de fostul prieten al lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi
de diferite cozi de topor ale diplomaţiei occidentale, cumpărate
pentru cauza Ungariei — „Coroanei Sf Ştefan” a şi început
să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa „atrocităţilor”
comise de valahii „barbari”.
8.
Ungaria fascistă şi declanşarea războiului mediatic
antiromânesc
Intrând
în localităţi, pe urmele Armatei Române în retragere, pe care
primarii o rugau să nu plece, „armata naţională” a lui
Horthy, a lichidat rapid 5000 de adversari politici în masacrele de la
Orgovani, Iszak. Kecskemet, Szolnok şi Gyoma, a internat în lagăre
70000 şi a obligat la emigrare peste 100000, indiferent de culoarea
politică. Pentru că, deşi formal puterea o deţinea
arhiducele Iosif de Habsburg. amiralul de Balaton al „terorii albe”,
Miklos Horthy (nume real Horacek. individul fiind slovac ungurizat ca
şi Kossuth), astăzi declarat „democrat”, s-a proclamat „întâiul
fascist al Europei”. Şi de dragul teritoriilor revendicate,
Ungaria, fostă monarhică şi imperială, fostă
republicană şi antantofilă, fostă bolşevică
s-a transformat din nou, peste noapte şi cu mare entuziasm, devenind
ceea ce Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor
fasciste în Europa”
Printre
primele măsuri luate la începutul lui 1920 de către
„democratul” Miklos Horthy s-a înscris Legea (votată în
Parlament cu 57 de voturi contra 7) privind privarea evreilor din Ungaria
de drepturi civice. Şi aceasta în timp ce acelaşi Horthy deplângea
la Conferinţa de pace prin delegaţii săi sau prin
intermediul „Ligii pentru protecţia minorităţilor naţionale
din România”, „crimele” comise de români în Ungaria, culminând
cu „memoriul privind violările de drept comise de regimul român în
Transilvania împotriva minorităţilor naţionale de religie
şi rasă”
Alimentată
cu bani şi minciuni, propaganda ungară viza revanşa,
blocarea oricăror decizii ale aliaţilor privind Ungaria ca stat
agresor, obligat la despăgubiri de război şi mai ales,
rectificarea frontierelor. Din fericire. cunoscătorii adevăraţi
ai istoriei şi realităţilor trăite, spre deosebire de
simpatizanţii americani şi ai Uniunii Europene de astăzi,
diplomaţi reuniţi la Versailles atunci au remis contelui Appony,
răspunsul semnat de Alexandru Millerand la 6 mai 1920 potrivit căruia,
„Exprimând speranţa că Ungaria viitoare va fi în Europa un element de
stabilitate şi de pace (Naivi erau, totuşi! – n.n.)”,
Puterile aliate nu pot, în ceea le priveşte, să uite partea de
responsabilitate care revine Ungariei în declanşarea războiului
mondial şi, în general, în politica imperialistă dusă de
dubla monarhie”.
Contracarând
minciunile lui Horthy şi ale lui Romanelli, observatorul SUA la
Budapesta, Charles Upson Clark, raporta Conferinţei că a „rămas
consternat de tot ceea ce a văzut: românii nu numai ca n-au distrus
viaţa capitalei ungare, dar au chiar normalizat-o”. Notând că
armata de ocupaţie a pus la dispoziţia populaţiei 4 trenuri
pline cu alimente, că viaţa la Budapesta ajuns mai ieftină
decât la Bucureşti, că soldaţii români îşi împart
mâncarea cu bătrânii şi copiii, că s-a permis nu numai
redeschiderea hipodromurilor, teatrelor, expoziţiilor, dar şi
organizarea de manifestări politice cu peste 150000 de participanţi,
el concluziona că românii „merită mari laude, din punctul de
vedere al laturii constructive, pentru tot ceea ce au făcut la
Budapesta”
În
aceeaşi notă, un analist politic autentic, diplomatul francez
Jules Cambon, nota că: „România a pus capăt, în zilele
noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică
până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine. dar a
salvat şi Ungaria de o dominaţie bolşevică ce, o
vreme, se instalase în imperiul Sfântului Ştefan. Acesta a fost
şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci, atunci când
armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor,
prefectul maghiar de Szabolcz a intervenit pe lângă comandamentul
român, rugându-i să-şi menţină ocupaţia care
proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni, după
aceasta, o cerere similara a fost făcută din nou, de teama unei
reacţii a albilor” Foarte actuală, concluzia diplomatului
francez rămâne valabilă şi astăzi pentru cine are
ochi să citească şi să vadă, urechi să audă
şi memorie să înţeleagă: „Probabil că
maghiarii au mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919;
n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii”. Într-adevăr,
dar... cine să o facă? „Europenii” Eva Mină Barki
şi Laszlo Tokes? Ei n-au trăit acele timpuri, ca să intre
în tiparele introspecţiei ambasadorului Conte de Sainte-Aulaire:
„Deşi ei sunt umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici
de către chiar Românii, bucuria Ungurilor de a fi scăpat din
paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni şi
infern pentru victime - era mai vie decât orice alt sentiment”. Urmaşii
lor sunt astăzi otrăviţi de ura înrădăcinată
de fasciştii şi grofii revanşarzi ai căror bani şi
tenacitate au făcut şi continuă să facă prozeliţi.
Ieri un Charles Tisseyne în Franţa, un sir Robert Donald sau un
Harol Sidney Harmstad, lord Rothermere în Anglia etc. astăzi... au păşit
pe lângă alde Marko, Frundo, Hunar Ekstein. Pentru ca „elita”
patapleşă şi tismăneană a tristelor vremuri pe
care le trăim, nu are nimic în comun cu elita României Mari.
9.
Cuvânt fascist de ordine - „Nem, nem soha”
În
pofida înfrângerii, a dreptului şi a evidenţei, emigraţia
ungurească, indiferent de culoare politică, a încercat să
se opună libertăţii popoarelor, să sprijine prin risipă
de minciuni, efoturile lui Horthy de stopare a recunoaşterii juridice
internaţionale a deciziilor luate de români şi slavi în zilele
destrămării Austro-Ungariei.
Un
episcop Marcinco a început să facă politică revizionistă
în SUA, creând „societăţi culturale”, „ligi” şi
„biblioteci” promaghiare. La Paris, la 18 martie 1920 echipa conţilor
Teleki, Csaki şi Appony obţinea, prin trepăduşul dr.
Charles Holmos, un succes important prin deschiderea de negocieri secrete
cu guvernul francez. Ele au fost finalizate la 12 mai 1920 prin semnarea
de către dr. Holmos şi Maurice Paleologue a unui tratat economic
secret, ungaro-francez, prin care, în schimbul sprijinului Franţei
pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea ursului din pădure,
adică ceda pe o perioadă de 90 de ani exploataţia cărbunelui
din Valea Jiului. Mijlocul? Integrarea europeană, acelaşi
Maurice Paléologue transmiţând Bucureştilor, la 23 martie 1920
propunerea de integrare a României, alături de Ungaria, într-o ,,Confederatie
a Dunării”. În interior, după istoricul Nemeş Desö,
perioada iunie 1919-iunie 1920 s-a caracterizat prin crearea a zeci de
organizaţii militare, şovine, iredentiste, de tip fascist, în
scop terorist sau „bande militare” organizate potrivit vechilor
structuri tribale secuieşti pe „neamuri”, „ramuri” şi
„familii”, spunându-şi unii altora „fraţi” şi
subordonându-se direct lui Horthy sau unor lideri proeminenţi ai
regimului ca episcopul Zadraveck Istvan, Gomboş Gyula, Friedrich
Istvan sau Kozma Miklos. Ele îşi propuneau „lupta împotriva bolşevismului
şi a internaţionalismului”, „lupta împotriva evreilor
distructivi şi a liber agitatorilor”, „luptele pentru întregirea
patriei” etc. Au strălucit şi mai strălucesc prin acţiuni
şi declaraţii belicoase: „Grupul celor 12 căpitani”,
„Liga Wolff-Bethlen”, Asociaţia Turanică_Maghiără
(MTS). „Fraternitatea de sânge a Crucii Duble”, „Şamani de
Covasna”, „Uniunea de la Etelköz” (EKSZ), „Asociaţia
maghiarilor care se deşteaptă” (EME) cu grupul său de
asalt „Garda Zdrenţăroşilor”, „Casa Albă”,
„Organizaţia Maghiară de apărare” (
MOVE
) etc.
Pentru
instrucţie teroristă şi îndoctrinare, Horthy a deschis porţile
Ungariei naziştilor din Germania şi Austria, în mai 1920, în
vederea viitoarei Axe fasciste, el primea în secret pe mesageri lui
Ludendorff, colonelul Bauer şi pe ofiţerii Kanzler şi
Gustav Kohr din partea Gărzii de Apărare bavareze. De mare
amploare strategică şi geo-politică, planul comun adoptat
atunci prevedea: 1. instruirea ofiţerilor germani pe_teritoriul
Ungariei; 2. instaurarea prin „puci” a dictaturii militare în
Germania; 3. instaurarea „prin revoluţie”, cu sprijin unguresc a
unei dictaturi în Austria; 4. atacarea Cehoslovaciei de către forţele
aliate austro-ungureşti; 5. sprijinirea contrarevoluţiei în
Rusia pentru obţinerea unui aliat puternic în lupta revizionistă
etc.
În
această atmosferă a căzut ca un trăsnet semnarea
Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920 care stipula în linii
mari, actele de justiţie istorică înfăptuite de popoarele
victime ale Habsburgilor la sfârşitul lui 1918. În „linii mari”
pentru că făcea în dauna acestor popoare şi peste voinţa
lor, încălcând principiile de drept internaţionale, cesiuni
nepermise în favoarea... Ungariei, care, ca stat „naţional” pe lângă
5,5 milioane de unguri cu tot cu deznaţionalizaţii) mai
cuprindea 2,1 milioane de minoritari români, slavi, germani, ţigani,
evrei, armeni etc.
Cu
toate acestea, reunit în luna august 1920 pentru ratificarea tratatului,
parlamentul ungar majoritar fascist a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu,
nu niciodată), a declarat 4 iunie „zi de doliu naţional”
şi a făcut crearea „brigăzilor de luptă pentru renaşterea
Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg, tatăl
„europeanul” Otto care a încercat să ne prostească după
evenimentele din decembrie 1989, le-a înmânat drapelul de luptă cu
ordinul: „Doresc să împlântaţi acest drapel foarte curând
pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi de
asemenea, cu glorie până la Adriatică” Totodată România
a fost declarată „actualmente şi în viitorul apropiat
principalul nostru duşman”, împotriva ei fiind elaborat Planul
Horthy de agresiune la pace, parţial modificat şi parţial
încununat de succes şi în perioada 1939-1940 şi în perioada
1989 - (deocamdată) 2008. Acesta cuprindea: 1. încercuirea
diplomatică a României (vezi lozinca predecembristă „România,
stat izolat!”); 2. instruirea ideologică a populaţiei din
Ungaria şi a „maghiarimii”din România; 3. creşterea
economică a Ungariei şi sabotarea economică a României; 4.
creşterea prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea
propagandistică a celui al României; 5. intensificarea activităţii
organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor „maghiare”
(unguri şi secui) etc.
Şi
aceasta în condiţiile în care, încălcându-se Declaraţia
de la Alba Iulia, Ungaria obţinuse importante corecţii
teritoriale prin tratatul „Trianon”.
10.
Bătălia frontierelor sau Europa împotriva României
Potrivit
dreptului internaţional, „Declaraţia” de la Alba Iulia, de
Unire cu Ţara, a stabilit frontierele de sud-vest, vest şi
nord-vest ale României pe Tisa până la confluenţa cu Dunărea,
dar. încălcând voinţa plebiscitar exprimată a românilor,
„Aliaţii” şi-au permis să negocieze, în ] conformitate
cu interesele lor, diferite variante favorabile Ungariei şi Regatului
sârbo-croato-sloven. Exclus de la discuţiile Comisiei teritoriale a
Conferinţei de Pace, lui Ionel Brătianu, nemulţumit de
rapturile impuse României, i se comunica, la 11 iunie 1920, de către
lordul Balfour că „nu poate fi vorba de discutarea liniei de
frontieră”. Pretextul a fost că României i s-au fixat
frontierele după criteriul etnicităţii la zi, urmare a
politicii de „maghiarizare” a erei dualiste şi nu în baza
Declaraţiei de la Alba Iulia, conform căreia „România ar fi
trebuit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între
Tisa şi Nistru” (Emil Hasaş). „Chiar şi după acest
criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia
actuală de frontieră româno-ungară, dat fiind că
acolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină etnografii
şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului Habsburgilor”
(George Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun fel de
„generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de
români, aşa cum constant susţine iredenta maghiară,
deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în expozeul său
din 4 aprilie în faţa Adunării deputaţilor, „Tratatul de
la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din
Transilvania, ca o consacrare a unei ordini de drept cu mult mai redusă
decât aceea pe care secolele de viaţă în comun şi de
suferinţe identice, au gravat-o în conştiinţa istorică
a naţiunii române. De aceea în chip firesc, Tratatul de la Trianon
evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea
unei completări, decât aceea a unei amputări”.
Linia
frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă
aşadar de „Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace fără
consultarea României şi fără participarea ei. „La
Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care
ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de
preşedintele Wilson” - recunoştea istoricul american Milton G.
Lehrer.
Deşi
se deosebea în multe locuri de precizările tăcute în Declaraţia
de la l decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost
impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în
capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare
200000 de mii de români (după alte surse 500000. chiar 800000) au
fost abandonaţi, pradă maghiarizării accelerate în noul
stat ungar care, la 93000 km2,
număra 7,6 milioane locuitori, doar 5,5 milioane fiind unguri şi
am văzut că şi în aceste condiţii, maghiarii s-au
dezlănţuit într-o campanie de bocete, insulte, ameninţări
şi revendicări care nu au încetat nici astăzi. Şi
nici calomniile!
O
Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de
actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui
Conferinţei de pace, Alexande Millerand: „Nu încape nici o îndoială
că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea
României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi
teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi
teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în
vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi
sud. Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război
care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi
înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o
asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci
nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. Într-adevăr,
uitarea concluziilor de atunci, a reaprins flacăra războiului în
Europa de Sud-Est. Or, dacă Europa, prinsă cu alte probleme, gen
libertatea individului, a uitat de drepturile şi libertatea
popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei care am beneficiat de întregul
său sprijin, în numele drepturilor imprescriptibile la începutul
veacului care s-a petrecut, să-i mai aducem, din când în când
aminte!
Prof. dr. Mircea DOGARU
|
|
