România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istoricul tiparniţei

Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului

  

      Tipografiile şi meşterii tipografi, au constituit de la început principalii factori care au contribuit la „luminarea şi la progresul naţiunilor”.

În Europa, tiparul a apărut în prima jumătate a secolului XV-lea. Johan Gutemberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere mobile de metal, iar în anul 1455 a terminat tipărirea Bibliei în limba latină în noile condiţii.

Invenţia deosebită a tipografului german a contribuit la răspândirea culturii moderne, determinate şi de ieftinirea cărţilor, în condiţiile avântului meşteşugurilor, comerţului, ştiinţelor şi a artelor din sec. XV-lea.

În ţara noastră tiparul a ajuns destul de repede iar în anul 1508, meşterul tipograf Macarie, la cererea voievodului Radu cel Mare, a tipărit un Evanghelier în limba slavonă, considerat, prima tipăritură românească.

În lucrarea „Tipărituri şi publicaţii româneşti pe teritoriul comitatului Alba Inferioară” a profesorului Ioan Pleşa, rezultă că pătrunderea meşterilor şi a materialelor tipografice s-a efectuat mai ales pe filiera Veneţia – Serbia – Ţara Românească, de unde s-a răspândit şi în celelalte provincii româneşti.

Ţara noastră s-a aflat printre primele ţări din Europa în care au apărut tipăriturile slave.

De altfel, tabloul bibliografului I.I. Oghienko privind cronologia tipografiilor slave este concludent:

Anul      1491 – Cracovia

              1493 – Veneţia

              1493-94 – Cetinje (Serbia)

              1508 – Târgovişte

              1517 – Praga

              1522 – Belgrad

              1564 – Moscova

              1574 – Lemberg

              1580 – Ostrog

              1617 – Kiev

 

În Transilvania prima tiparniţă a fost pusă în funcţiune la Braşov de reformatorul saşilor J. Honterus în ianuarie 1533 iar tipăriturile au fost scoase începând din anul 1542 şi 1543.

Perioada tipăriturilor româneşti din Transilvania începe odată cu înfiinţarea tipografiei la Braşov, la care a lucrat renumitul tipograf Coresi.

Prima carte braşoveană a fost „Octoihul Mic” (1556-1557) tipărită de diaconul Coresi şi Oprea logofătul, veniţi de la Târgovişte.

În continuare, în anul 1556,  Coresi a tipărit „Catechismul românesc”, iar în 1561 „Tetraevanghelul”, după care a continuat  editarea cărţilor în limba română cu litere chirilice.

Până în anul 1590 centrul tiparului din Transilvania a fost Braşovul, după care acest centru s-a mutat la Alba Iulia.

În comitatul Alba Inferioară, începuturile activităţii de tipărire nu sunt lămurite cu claritate.

În „Bibliografia veche românească” a lui I. Bianu şi Nerva Hodoş, este amintită o „Evanghelie”, care s-ar fi tipărit la Bălgrad (Alba Iulia) în anul 1552 în slavonă.

În anul 1579 se atestă existenţa unei tipografii slavone la Alba Iulia prin tipărirea unui „Tetraevanghel slavonesc” de către tipograful Leorint. În anul următor, 1580, acelaşi tipograf împreună cu diaconul Coresi au tipărit la Alba Iulia un nou „Evangheliar” în slavonă şi în limba română, o „Psaltire” şi un „Octoih mic”, iar la Sebeş un „Sbornic”, toate în slavonă.

Timp de 30 de ani se presupune că activitatea tipografiei de la Alba Iulia a fost întreruptă din ordinul principelui Transilvaniei Cristofor Bathori (1576-1581) iar cei doi tipografi s-au întors la Braşov.

Tipografia a fost reînfiinţată pe timpul principelui calvin Gheorghe Rakoczi (1630-1648) cu sprijinul acestuia, cu meşteri tipografi aduşi din Ţara Românească. Astfel în anul 1638 Popa Dobre a scos prima tipăritură: „Cazania de la Alba Iulia”.

Este important de subliniat că în continuare majoritatea cărţilor au fost scrise în limba română (cu litere chirilice), rar apărând în alte limbi (latină, germană).

În această perioadă, în tiparniţa de la Alba Iulia, s-au tipărit o serie de cărţi de o importanţă deosebită pentru neamul românesc.

În perioada principilor calvini amintim catehismele calvineşti de la 1640, 1644, 1648 şi 1656 care au fost scoase de sub teascurile tiparniţei de la Alba Iulia.

În acest timp a fost tipărită „Evanghelia cu învăţătură” de la 1641 reeditată după cea tipărită de diaconul Coresi în anul 1641, dar mai ales „Noul Testament” al mitropolitului Simion Ştefan de la 1648.

Importanţa acestei cărţi bisericeşti „Noul Testament” scos de sub teascurile tipografiei de la Bălgrad de către renumitul meşter tipograf Ştefan, împreună cu „Psaltirea” din anul 1651, au ridicat probleme extrem de importante pentru neamul românesc din Transilvania, privind unitatea românilor precum şi în ceea ce priveşte întărirea limbii române literare.

Meşteşugul tiparului la Alba Iulia în acea perioadă a luat o mare dezvoltare, executându-se pe lângă cărţi bisericeşti şi o serie de alte lucrări, printre care şi editarea de diplome date de principii Ardealului (Alba Iulia era capitala Principatului Transilvaniei).

Recunoaşterea acestui centru tipografic, rezultă clar şi din faptul că tipărirea „Cazaniei” de la Govora din anul 1642 s-a realizat cu litere comandate de la Alba Iulia.

În perioada dintre anii 1656-1657, tipografia din Alba Iulia şi-a întrerupt activitatea din cauza năvălirii tătarilor şi a turcilor care au devastat şi incendiat cumplit oraşul.

Vasilie Popp, în „Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre” – Sibiu, 1838, reeditate de prof. dr. Eva Mârza şi prof. dr. Iacob Mârza în anul 1995, se menţionează că „materialul tipografic” al tipografiei în această perioadă a fost păstrat între bunurile mitropolitului Bălgradului, Sava Brancovici şi a fratelui său Gheorghe.

În acest timp, în anul 1683 la Sebeşul Săsesc s-a tipărit o carte de propovedanie la morţi, numită „Sicriul de aur”, de către Popa Ioan din Vinţ cu toţi protopopii şi cu tot soborul Rumânilor din Ardeal”.

Începând cu anul 1685 „tiparniţa” reapare la Alba Iulia, iar cu meşterul Popa Ioan din Vinţ s-a tipărit în anul 1685 „Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare” o carte de morală bisericească şi „Ceasloveţul”. În anul 1687 s-a tipărit „Rânduiala diaconstvelor şi cu a văzglăşenilor”, iar în anul 1689 „Poveste la 40 de mucenici” şi „Molitvenic”.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu la fel ca şi înaintaşii săi din Ţara Românească şi Moldova au acordat o atenţie deosebită tipografiilor, meşterilor tipografi, editarea de cărţi bisericeşti, care în timpul respectiv erau deficitare, dar atât de necesare pentru neamul românesc.

Constantin Brâncoveanu, împreună cu sfetnicii săi cunoscând îndeaproape starea precară în care se afla Biserica Ortodoxă din Transilvania, au hotărât ca pe lângă sprijinul financiar (suma de 6.000 bani anual) şi material acordat (moşia de la Merişani – Argeş) să sprijine tipografia Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului.

Astfel Constantin Brânncoveanu, împreună cu mitropolitul Teodosie au trimis la Alba Iulia pe meşterul tipograf Mihai Ştefan (Istvanovici) şcolit de renumitul Antim Ivireanul la Mănăstirea Snagov.

Mihai Ştefan, era ardelean de origine, fiul renumitului tipograf Ştefan, care a tipărit la Alba Iulia în anul 1648 „Noul Testament de la Bălgrad” şi care a revigorat activitatea tipografiei mitropoliei.

În anul 1699 s-a tipărit două cărţi deosebit de importante pentru nevoile românilor „Kiriacodromion” şi „Bucoavna”, ambele în limba română.

„Chiriacodromionul” a  fost tipărit în perioada 1 martie – 20 decembrie 1699 şi a reprezentat reeditarea cazaniei lui Varlaam cu unele completări. La tipărirea acestei lucrări, Mihai Ştefan a fost ajutat de protopopul George din Daia notar al „Săborului” şi de Ştefan Raţ din Miceşti „odorbirăul” Bălgradului.

„Bucoavna” de la Bălgrad a fost primul abecedar care a stat la baza învăţământului românesc din Transilvania.

Specialistele  Lucia Haţegan şi Doina Lupan de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia au apreciat pe bună dreptate că „aceste două cărţi şi-au atins scopul la timpul respectiv, deoarece au circulat intens în ţările române şi au contribuit direct la menţinerea unităţii spirituale a majorităţii românilor transilvăneni cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi, precum şi la triumful graiului strămoşesc în scrierile româneşti transilvane”.

Ultima carte apărută din această tiparniţă datează din anul 1702 şi se intitulează „Pâinea pruncilor” şi reprezintă un catechism maghiar, tradus în româneşte de către Duma Ianoş din Bărăbanţ.

Odată cu marea trădare a credinţei străbune, din partea mitropolitului Athanasie Anghel, cu un grup de 38 preoţi, săvârşită aici la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698 a urmat alungarea românilor ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului, precum şi luarea tuturor bunurilor materiale ale acesteia în care se aflau şi documentele istorice de arhivă, referitoare la „cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”, aşa cum afirma şi marele nostru istoric Nicolae Iorga.

Odată cu acest dezastru, şi-a încetat activitatea şi tipografia Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului iar meşterul tipograf  M. Ştefan (Istvanovici) s-a retras în ţara Românească.

În acest fel acest focar de cultură din Alba Iulia, important în evoluţia limbii române literare precum şi în propagarea tipăriturilor româneşti în ţară şi peste hotare a fost distrus deşi au fost perioade de timp când Alba Iulia era apreciată ca un centru important al tipăriturilor.

Timp de aproape 50 de ani pe meleagurile judeţului Alba nu a mai funcţionat nici o tipografie, iar consecinţele sunt uşor de înţeles, mai ales pentru perioada secolului al XVIII-lea din Transilvania.

În anul 1750, la Blaj, Petru Pavel Aron a pus în funcţiune tiparniţa Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ţării Ardealului, despre care era menţionat în unele documente următoarele: „Şi aflând cum că din zilele răposatului Chir Athanasie, Mitropolitul Bălgradului, până în vremea de acum a noastră tipografie în măramă s-au ţinut învelită”.Curtea de la Viena în frunte cu împărăteasa Maria Tereza pentru a zădărnici întrarea de cărţi „schismatice” din Ţara  Românească şi Moldova, a întrerupt relaţiile cu românii de peste Carpaţi şi a emis un decret în 23 noiembrie 1746 în acest sens.

Vasilie Popp în disertaţia sa despre tipografiile româneşti menţiona: „mai încolo zice că, înţelegând împărăţia, cum că pentru clerul unit se aduc cărţi din alte provinţi, au poruncit prin un milostiv decret din 1746 ca să se tipărească cărţi după înţelesul unirii şi să nu se mai aducă cărţi din provinţii străine”.

În aceste condiţii a luat fiinţă şi s-a consolidat tipografia de la Blaj.

Referitor la provenienţa şi autenticitatea tiparniţei iniţiale de la Blaj, extrasele nr. 1 şi 2 menţionate în continuare, sunt edificatoare.

 

Extrasul nr. 1 „Tipografia” provine din „Şematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900” (pag. 668).

 

«Tipografia

 

Ce priveşte originea Tipografiei din Blas, apoi ea nu este alta decât vechia Tipografie, care esista încă înainte de s. Unire în Alba-Iulia şi în care se tipăriseră mai multe cărţi. Chiar şi după trecerea mitropolitului Atanasie la sf. Unire se mai tipăriseră în această Tipografie încă câteva cărţi, dar sub episcopul Ioan Giurgiu Pataki, care lua în primire aceasta Tipografie şi o duse cu sine la Făgăraş, ear Inocenţiu Micu Klein o aduse cu ocasia strămutării reşedinţei la Blaş, nu se mai putură tipări cărţi din motivul, că teascul se învechise foarte. Într’aceea însă împărăteasa Maria Terezia prin decretul de dto 23 Novembre 1746 opri de a se mai aduce pentru biserica unită din Ardeal şi Ungaria cărţi bisericeşti tipărite în Muntenia şi Moldova. În urma acestui decret fer. ep. Petru Pavel Aron, care pe la an. 1746 era vicar general episcopesc începu a se ocupa cu idea de a restaura vechia Tipografie, ceea ce el o şi făcu la an. 1754 spesând pentru restaurarea Tipografiei din averea sa proprie o sumă foarte însemnată. În Testamentul seu, aprobat de împerătesa Maria Teresia prin scripta de dto 20 Iuniu 1765 fer. ep. Petru Paul Aron lăsă Tipografia restaurată deja seminariului diecesan fundat de densul. Prin decretul Mariei Teresiei dto 6 Iuniu 1768 şi intimat de guvernul transilvan în 20 Iuliu 1768 s’a dat acestei Tipografii privilegiul pentru poporul şi clerul transilvan. Atâta pe scurt despre originea Tipografiei din Blaş. Adeverat că domnii Iarc şi Vasilie Pop în disertaţia sa despre Tipografiile românesci se par a fi de altă părere, însă noi suntem mai aplicaţi a da crezement datelor aci espuse, cari ni le-a comunicat Rev. Domn Dr. Augustin Bunea, cel ce le-a cules şi adunat din Archivul mitropolitan din Blaş.

Lucrurile celea dintâiu ce s’au tipărit în Tipografia din Blaş au fost mai multe patente împerătesci tipărite de cătră tipograful Sandu, originar din Moldova. După aceea s’au tipărit: 1) Bucoavna; 2) Înveţătura creştinească; 3) Dialogus-ul sau Cartea, prin care se probează adeverul sfintei Uniri, precum şi vestita carte: Floarea adeverului (Flosculus veritatis), pe care însuşi ep. Petru Paul Aron a tradus’o pe limba latină; 5)Păstoricesca datorie dumnedeescii turmă vestită; 6 Liturgieriul şi 7) Strajnicul.

Pe la an. 1771, după cum aflăm din raportul părintelui Iosafat prefectul Tipografiei de dto 29 Octobre 1771 erau deja tipărite în Tipografia Blaşului tote cărţile de lipsă la serviţiul divin afară de Mineju. Dar şi acesta tocmai atunci se afla sub revisiune. Între alte  cărţi tipărite până atunci amintim un Catechism în l. română; operile teologice şi filosofice ale sf. Ioan Damascenul în l. latină; Înveţăturile crestinesci ale părinţilor: Dorotheu, Pahonice şi Teodor Studitul tot în l. latină precum şi o gramatică italico-română, carea pe la an. 1771 încă nu era terminată.

Cărţi mai însemnate tipărite după an. 1771 sunt: Propovedanii la îngropăciunea morţilor, tipărită la an. 1784; Biblia, adecă s. Scriptură tradusă totă din elinesce de Samuil Clain şi tipărită la an. 1795; Teologia moralicească, tipărită la an. 1796.

Ca prefecţi ai tipografiei au funcţionat: pe la an. 1771 părintele Iosafat; lui i-a urmat până la an. 1785 Ciril Ţopa, mai tardiu protopop al Sibiului; acestuia i-a urmat Demetriu Caian senior, ear acestuia Isidor Albini, care funcţiona pe la an, 1820. Lui Albini i-a urmat Demetriu Pop, care funcţiona pe la al. 1827, 1828; că pănă când a funcţionat ca prefect hotărât nu se pote sci, probabil că până la an. 1833, când aflăm de prefect Timoteiu Cipariu. Cipariu funcţiona de la 1833-1863; de la 1863-1866 funcţiona Dr. Ioan Bobb, fost prefect de studii în Seminariul clerical din Blaş; de la 1866-1868 Gavril Pop, de presinte can. mitrop.; de la 1868-1877 Gedeon Blăşan, fost profesor şi prefect de studii în Seminariul archidiecesan; de la 1877-1879 Ioan M. Moldovan, preposit capitular; de la 1879-1885 Simeon Micu, de presinte protopopoul Albei-Iulie; ear de la 1885 până în presinte funcţionează actualul prefect Silvestru Nestor, profesor gimnasial.

 

Prefect.

M.O.D. Silvestru Nestor, vedi pag. 106.

Conducetoriu, factor şi librar,

Dl Octavian Măcelariu.

Culegetor – maşinist şi corector.

Dr. George T. Both.»

 

Extrasul nr. 2 menţionat în continuare reprezintă un materrial despre „vechea tipografie blăjeană” întocmit şi prezentat de către renumitul profesor universitar Ştefan Manciulea, născut pe meleagurile Albei în satul Straja.

 

«Vechea tipografie blăjeană

 

Una din piesele cele mai valoroase ale muzeului o alcătuieşte teascul vechii tipografii blăjene, cioplit din lemn masiv de stejar, înnegrit de dintele vremii şi de mâinile harnice ale atâtor meşteri care au lucrat cu osârdie aici, la tipărirea unui mare număr de cărţi româneşti, începând cu mijlocul veacului al XVIII-lea şi până în anul 1840.

Începuturile tipografiei blăjene datează încă din secolul al XVI-lea. La Alba Iulia, a existat în acea vreme o tipografie slavonă care funcţiona aici în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Sub domnia principelui Cristofor Bathory, s-a tipărit în ea un Tetraevanghel românesc. Se pare că acest principe, mai târziu a suprimat activitatea tipografiei din pricini care astăzi nu sunt cunoscute. Gavrilă Bethlen s-a ocupat şi el cu gândul de a întemeia o nouă tipografie la Alba Iulia, şi încă una românească cu caractere chirilice, în care urma să se tipărească Biblia tradusă în româneşte din porunca şi cu cheltuiala sa, de către mai mulţi bărbaţi erudiţi. Ideea aceasta însă nu s-a putut înfăptui şi manuscrisul Bibliei a rămas nepublicat.

Principele Gheorghe Racoţi I reuşeşte să realizeze gândul conceput de Gavrilă Bethlen înfiinţând aici - în oraşul său de scaun - o tipografie românească, întemeietorul ei a fost dascălul Popa Dobre, de au venit din Ţara Românească al cărui meşteşug de a face tipare aici în Ardeal, văzându-l şi cunoscându-l mitropolitul Ghenadie, „foarte mi se îndulci inima mea de acele tipare şi mă jelii Măriei Sale, lui crai Racoţi Gheorghe, de acest lucru să tipărească cărţi aici în ţările Măriei sale, şi Măria Sa mi-au dat voie să tipăresc. Drept aceea io nu cruţaiu din ce-mi dăruise Dumnezeu, de averea ce dedui dascălului ajutorul, să se tipărească în tipărea ce făcu”.

Meritul pe care l-a avut principele Gheorahe Racoţi I. pentru întemeierea acestei tipografii, îl arată şi mitropolitul Simion Ştefan, în predoslovia Noului Testament, tipărit la anul 1648, în care spune între altele: „Şi Măria Ta te-ai milostivit de ne-ai adus meşteri streini de ne-au făcut tipografie şi le-ai dat plată din vistiarul Măriei Tale”. În această tipografie au apărut mai multe cărţi destinate românilor, pentru a-i întoarce prin cuprinsul lor dogmatic şi moral la învăţătura calvină. Tot în această tipografie s-a tipărit sub domnia lui Gheorghe Racoţi al II-lea şi unele regule sau îndrumări calvineşti după care urma să-şi întocmească viaţa, activitatea şi moravurile aceia care funcţionau ca preoţi în satele româneşti.

Între anii 1653-1685 nu mai avem nici o ştire despre nici o carte care să se fi tipărit în teascul acestei tiparniţe. Cu ocazia prădării oraşului Alba Iulia de către turci la anul 1657, cineva probabil că a ridicat această tipografie de aici, fără să o mai aducă înapoi. Principele Mihail Apaffi I la anul 1674 a dat poruncă episcopului ortodox, adică celui românesc Gaspar Tiszabetsi să viziteze bisericile româneşti şi cu acest prilej să caute şi să cerceteze unde s-ar putea găsi tipografia înstrăinată de la Alba Iulia. Probabil că ea a fost dusă în timp la Sebeşul Săsesc unde, din piesele ei, Popa Ion din Vinţ, a înfiinţat cu învoirea principelui o nouă tipografie, în care la anul 1683 s-a tipărit „Sicriul de aur”, carte închinată lui Mihail Apaffi ca „pârga dintâiu a tipografiei noastre”. Începând cu anul 1685 iarăşi întâlnim cărţi tipărite la Bălgrad, ceea ce se explică prin faptul că tipografia de la Sebeşul Săsesc a fost transportată şi instalată aici. Între anii 1685-1702, s-au tipărit la Alba Iulia un însemnat număr de cărţi pe seama românilor din Ardeal, între ele a fost şi cartea de predici a Mitropolitului Atanasie, intitulată: Kyriacodromion sau Cazanie.

După moartea lui Atanasie, au urmat grele vremuri şi pentru activitatea tipografică a tiparniţei de la Alba Iulia. Revoluţia lui Francisc Racoţi al II-lea,  apoi vacanţa scaunului episcopesc, mutarea reşedinţei vlădiceşti de la Făgăraş la Blaj, luptele politice purtate de episcopul Clain, apoi tulburările religioase provocate de Visarion Serai şi altele, au oprit cu totul activitatea tipografiei.

Episcopul Clain pe la anul 1735, intenţiona să restaureze la Blaj, această veche tipografie. În vederea realizării planului său el a însărcinat pe Părintele Hundeger, superiorul Iezuiţilor de la Sibiu, să-i procure un tipar nou. Dar acest gând al episcopului nu s-a putut realiza din pricina conflictului său cu monarhia şi Curtea din Viena, apoi a plecării sale din Ardeal şi a exilării la Roma.

Împărăteasa Maria Tereza - în urma tulburărilor religioase de la anul 1746, a crezut că este timpul să pună capăt şi între altele s-a oprit şi la soluţia de a întemeia o tipografie pe seama românilor, în care să se tipărească cărţile lor rituale, şi astfel să rupă contactul şi legăturile culturale între ţările româneşti şi pe tărâmul religios, deoarece aceste cărţi până atunci se aduceau în Transilvania de acolo. De aceea prin decretul său de la 14 octombrie 1746 a cerut părerea guvernului ardelean dorind să ştie care ar fi locul cel mai potrivit unde să fie instalată noua tipografie şi de unde ar putea fi acoperite cheltuielile legate de aşezarea şi începuturile ei de funcţionare, Împărăteasa prin decretul său de la 23 noiembrie 1746, a oprit orice import de cărţi bisericeşti din Ţara Românească şi a dat poruncă ca atunci când ele s-ar găsi în mâinile românilor, să le confişte. Între astfel de împrejurări, se punea vădit chestiunea întemeierii unei tipografii pe seama bisericii unite, ai cărei preoţi şi credincioşi nu puteau rămâne lipsiţi de cărţi rituale. În cele din urmă s-a hotărât ca vechea tipografie de la Alba Iulia să fie dăruită episcopiei blăjene.... Vlădicul Petru Pavel Aron îndată după înscăunare a şi adus tiparniţa de la Bălgrad aici, a reparat-o pe cât i-a stat în putinţă şi a dispus să înceapă tipărirea cărţilor celor mai de trebuinţă. Episcopul, după instalarea sa, poartă o deosebită grijă tipografiei căutând să înlocuiască tiparul vechi care era şters aproape cu totul. La 27 februarie 1755, el s-a adresat prefectului tipografiei academice din Cluj cerându-i să-i vândă 21/2 măji din materialul de care dispunea această tipografie, pentru ca să-şi poată turna din el litere nouă. Datorită solicitudinii episcopului, tipografia blăjeană în luna mai, anul 1755 dispunea de un tipar nou şi de acum înainte apar sub teascurile ei tot mai multe cărţi. În anul 1758 episcopul Aron a înzestrat-o cu un tipar nou, lăsând-o astfel urmaşilor săi în cea mai bună stare de funcţionare.

Maria Tereza pentru a ajuta şi a contribui la dezvoltarea tipografiei blăjene, la anul 1768, a  oprit din nou importul cărţilor rituale din Ţara Românească, şi a poruncit totodată ca acele care se vor tipări la Blaj, şi vor avea un cuprins religios, să fie cenzurate de episcopul de aici ori de teologul său iezuit, iar publicaţiile de caracter politic, de către guvernul ardelean. Împărăteasa în anul 1770 a îngăduit tipografului Iosif Kurtzbac îndeosebi în cărţile rituale, în locul întâi, în limba sărbească apoi în celelalte limbi orientale. Episcopul Rednic a intervenit atunci – în temeiul privilegiului împărătesc de la 6 iunie 1768 – să-l împiedice pe acest tipograf de a edita cărţi româneşti, pentru ca astfel să poată asigura dezvoltarea şi înflorirea tipografiei de la Blaj.

Cărţile rituale bisericeşti apărute aici după anul 1750 şi până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea sunt presărate cu gravuri din cele mai interesante. Ele dovedesc că la Blaj a existat o întreagă şcoală de meşteri, xilografi. Cei dintâi gravori sau cioplitori de chipuri şi imagini în lemn sau metal despre care ştim că au lucrat cu atâta artă în vechea tiparniţă blăjeană au fost: Vlaicu, Vasile Constantin, Dumitru Râmniceanu şi Mihail Betzkereki. Ei sunt aceia care îngrijesc de apariţia celor dintâi tipărituri blăjene.

Vechiul teasc al tiparniţei de acum înainte a fost scos din uz şi aşezat într-o cameră de lângă turnul bisericii din curtea fostei mitropolii. De aici a fost apoi ridicat şi dus în muzeul Ateneului.»

De peste 250 ani această tiparniţă se află la Blaj, iar în prezent este expusă la muzeul oraşului.

În anul 2002 cu sprijinul scriitorului Ion Mărgineanu directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Alba, am avut posibilitatea de a aduce tiparniţa la Alba Iulia unde a fost  prezentată cu ocazia unui simpozion organizat la Facultatea de Teologie.

Realizarea Muzeului Credinţei Străbune în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Alba Iulia reprezintă o iniţiativă deosebit de importantă şi lăudabilă, iar tiparniţa menţionată mai sus care se află la muzeul din Blaj, după peste 300 de ani de înstrăinare, trebuie să revină şi să-şi găsească locul cuvenit de drept în acest muzeu al credinţei străbune.

Reprezentanţii Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, revin şi pe această cale cu rugămintea la conducerea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Alba Iulia, la Primăria Municipiului Alba, Consiliului Judeţean Alba, de a se analiza posibilităţile, de a se construi o clădire corespunzătoare pentru acest muzeu al credinţei străbune, care poate să fie unic în ţară, având în vedere evenimentele istorice religioase importante petrecute pe meleagurile Albei, pe lângă celelalte evenimente istorice desfăşurate şi determinate de importanţa oraşului Alba Iulia în decursul timpului..

În acest sens amintim doar principalele evenimente religioase, petrecute în oraşul nostru:

- apariţia creştinismului pe meleagurile Albei din cele mai vechi timpuri (sec. II- III );

- prima organizare bisericească din Transilvania care s-a realizat la Alba Iulia în jurul anului 956;

- incursiunea regelui ungurilor, Ştefan la Alba Iulia în anul 1002 cu scopul de a determina pe românii conduşi de „Geula (Iuliu) cel tânăr” de a-şi părăsi credinţa străbună şi de a trece sub influenţa Romei (înainte de confirmarea schismei din anul 1054);

- organizarea la Alba Iulia a unei mitropolii devenite Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhieipiscopia Ţării Ardealului;

- construirea de către Mihai Viteazul a unei noi clădiri pentru Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului în anul 1597;

- marea trădare a credinţei străbune de la Alba Iulia din 7 octombrie 1698 a mitropolitului ortodox Athanasie Anghel;

- dărâmarea clădirilor mitropoliei şi a bisericii ortodoxe din Alba Iulia după anul 1713, când Transilvania a trecut sub stăpânirea habsburgilor;

- adunarea de potest de la Alba Iulia din 29 mai 1912 a clerului şi a reprezentanţilor greco-catolici din localităţile Transilvania (cca 20.000), împotriva înfiinţării episcopiei greco-catolice de la Haidu-Durog.

Pe lângă argumentele menţionate mai sus amintesc faptul că la Muzeul Naţional al Unirii se află multe obiecte bisericeşti, documente, icoane şi cărţi vechi care din lipsă de spaţiu nu pot fi expuse permanenet şi se găsesc prin diferite depozite.

Cunosc sigur că o parte din aceste obiecte bisericeşti care au fost colecţionate la iniţiativa unor profesori deosebiţi de la Liceul Mihai Viteazul (primul liceu românesc care a luat fiinţă în anul 1919 după unirea de la 1 decembrie 1918) care a organizat un muzeu pe lângă acest liceu şi care după un timp, au fost obligaţi să le predea muzeului din Alba Iulia.

Concentrarea şi expunerea acestor obiecte şi documente într-un muzeu al credinţei străbune va avea o importanţă deosebită pentru oraşul Alba Iulia precum şi asupra vizitatorilor.

Amplasarea clădirii acestui muzeu în cetate pe locul unde au existat cele două clădiri ale Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ţării Ardealului, dărâmate cu bună ştiinţă de către Curtea de la Viena pro-catolică, aşa cum remarca şi marele istoric român N. Iorga în lucrarea sa „Sate şi preoţi din Ardeal”: „Între clădirile cari trebuiră să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mănăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea românilor supt unul dintre ai lor”, va reprezenta un mare act de dreptate şi de reparaţie morală faţă de înaintaşii noştrii, faţă de istoria neamului românesc şi a credinţei strămoşeşti.

Terenul disponibil din zona propusă pentru amplasarea clădirii acestui muzeu, este cel mai potrivit pentru acest scop, având în vedere perspectiva care va exista la intrarea în oraş şi cetate din spre Sebeş, dar mai ales faptul că exact în zona propusă a existat vechea clădire a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului precum şi cea nouă construită în anul 1597 de primul unificator al neamului românesc Mihai Viteazul, ambele dărâmate de Imperiul Habsburgic la începutul sec. 18-lea..

 

                                          Ec. Ioan Străjan

 

Bibliografie:

Prof. Ioan Pleşa, “Tipărituri şi publicaţii româneşti pe teritoriul Comitatului Alba Inferioară”.

Prof. dr. Eva Mârza şi prof. Iacob Mârza, “Studiu introductiv, ediţie, note, rezumat şi indice la disertaţie, despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre”, Sibiu 1838 de Vasilie Popp.

Cartea veche românească la biblioteca muzeului Unirii din Alba Iulia, de Lucia Haţegan Şi Doina Lupan - Apulum, nr. 14; 15; 17 şi 18.