Discurs rostit la 2/14 mai 1848 în Catedrala Blajului de Simeon Bărnuţiu  Fraţi români ! I. Cine să nu se închine înaintea înălţimii omeneşti, când se uită la această adunare măreaţă, care face să salte de bucurie inima fiecărui român bun şi insuflă respect si spaimă celor ce nu vor libertatea oamenilor si urăsc pe români ! Cine va mai putea zice că românul nu doreşte o stare mai fericită, că pe el nu-1 mişcă nici versul cel dulce de libertate, nici chiar sentinţa de moarte, care i se prepară în adunările ungureşti!

  II.   Ce judecaţi, fraţilor! au dacă presimţesc rândunelele apropierea verii şi a iernii, şi animalele furtuna cea grea, şi dacă unii oameni îşi spun mai înainte chiar şi ora morţii, o ginte întreagă să nu presimtă pericolul ce i se ameninţă, un popor întreg să stee nemişcat ca piatra, când îi bate ora fericirii şi să tacă ca un surd şi mut, când i se trage campana1 de moarte? — Aceasta ar fi un lucru în contra naturii şi de tot cu neputinţă; inima românilor, a bătut totdeauna pentru libertate, şi iacă-i vedem şi acum, cu multă bucurie, cum s-au deşteptat, şi cu ce uniune minunată s-au legat că nu vor mai suferi ca să-i calce în picioare alte naţiuni; ei se adunară cu cuget de a-şi vindica drepturile, care le usurpă ungurii, săcuii şi saşii de cente de ani, şi ca să-şi apere de perirea viitoare acel drept neînstrăinabil,  de care nici gotul nu cuteza a se atinge, nici [h]unul cel sălbatic, nici turcul necredincios, iar acum cei unguri liberali ne-o spun în faţă, că vor să-1 iee astăzi, în epoca frăţiei şi a libertăţii.

III . Şi cine să nu se mişte acum, care popor să nu se aprindă de acest spirit dumnezeesc, ce anunţă căderea servituţei la toate popoarele, renaşterea Europei prin libertate ? Iacă şi Viena încă i se închină, şi preabunul nostru împărat împlini dorinţa poporului, dându-i constituţiune în 25 de zile ale lui Prier2; câtă schimbare, ce bucurie! Acum nu mai e censură: a pierit amica întunericului, dinaintea razelor libertăţii şi patroana despotismului s-a stins cu ruşine din împărăţie; de acum înainte nu va mai aştepta scriitoriul cu lunile şi cu ani întregi după oarecâte foi, care le dedese în mîna unui omorâtor de minte omenească; nici poporului nu-i va mai fi oprit a se uita in cărţile diregătorilor ; nici a descoperi scăderile guvernelor cele stricătoare fericirei omeneşti nu-i va mai fi păcat; privilegiile şi monopolul vor cădea ; după titluri numai secii vor mai umbla; legile şi judecăţile se vor face de aleşii popoarelor, dar nu întru ascuns, ci la vederea tuturor; mişcarea metropolei e mişcarea a toată împărăţia.

IV. Ştiţi ce schimbare se făcu şi în vecina Ţară Ungurească de vreo două luni încoace. Astăzi nu mai sunt legate mâinile ungurilor, cum credeau ei că erau legate mai înainte, de guvernul din Viena. Ei au acum ministeriul lor; singură persoana Împăratului ca Rege îi mai leagă de împărăţie. Asta însă nimic nu-i împedică, ca sa nu sboare cu răpejiunea vulturului către ţinta doririlor ungureşti, către opul cel mare al unguririi tuturor popoarelor. Ei au publicat că vor să reverse bunătăţile constituţiunei peste toţi locuitorii ţării, fără căutare la religiune sau la naţionalitate; toţi locuitorii ţării, zic ei, vor avea voie şi iertare să vorbească, să scrie, să se apere şi să-şi descopere sentimentele în orice chip legiuit, adecă censură nu va mai fi, ci va fi libertate de tipar pentru toţi. Miniştrii Ungariei nu vor guverna ţara numai după capul lor şi după plăcerea lor, cum fac miniştrii statelor despotice, ci o vor guverna după, legile, care le va pune ţara în dietă; şi dacă s-ar abate cu guvernarea de la legile şi de la scopurile ţării, atunci vor fi răspunzători, adecă se vor trage la judecată ca şi alţi răi, şi vor fi certaţi după măsura relelor ce au făcut. Apoi dieta nu se va strânge numai atunci, când i se va părea principelui, ci în tot anul; şi la dietă nu vor trimite deputaţi numai nobilii şi oarecâte urbi şi sate, ca până acum; în, dietă nu vor şedea numai comiţii, baronii, prelaţii şi episcopii, ci vor alege si vor trimite deputaţi toţi oamenii, care vor avea calităţile cerute de lege; şi aceasta pentru aceea va fi aşa, pentru că de aici înainte toţi oamenii vor fi cetăţeni liberi; până acum numai nobilii şi popii catolici erau liberi şi oarecâte urbi şi comunităţi de unde urma că numai aceştia puteau trimite deputaţi. Tot din astă cauză a libertăţii tuturor, de aici înainte greutăţile ţării le vor purta toţi oamenii, vor da dare toţi, şi ostaşi; şi vor lua parte la făcutul călilor ; de la greutăţile aceste nu vor fi scoşi nici domnii, cum era până acuma. Se va ridica o bancă naţională pentru înaintarea, înlesnirea şi înflorirea industriei şi a comerciului în toate părţile vieţii de stat. Dar mai e încă un lucru minunat, de care şi morţii încă vor sălta de bucurie în, morminte, când se va înfiinţa şi pe pământul Ardealului; ăst lucru e ştergerea iobăgiei. Libertăţile aceste mari se vor scrie toate în cartea constituţiunei pentru mai mare tărie, şi pe constituţiune vor jura şi ostaşii. Afară de aceste lucruri minunate, ministeriul a mai publicat încă un punct: uniunea Ardealului cu Ţara Ungurească. Ce ferbere şi ce turburare a căşunat în ţară uniunea aceasta, nu e de lipsă a mai spune, că o ştiu toţi, asta însă bine să o însemnăm, că această uniune nu e nimic mai puţin, decât contopirea, care o doresc ungurii demult; adecă ungurii vor, prin uniune, să şteargă deocamdată privilegiile Ardealului si împreuna cu privilegiile să stângă pe toate popoarele neungureşti, ca să facă din toate numai o naţiune, care să se numească naţiunea, cea mare şi tare ungurească. Ungurii leagă toate bunătăţile vieţii constituţionale de uniunea cu Ungaria ; ei zic că în uniune se cuprind toate şi că fără ea nu e cu putinţă nici o libertate. Şi ,acum uniunea asta e la uşă; ce să facem?

V. Ca să-mi pot da părerea, cum să iasă odată gintea noastră din acest labirint, în care o au băgat ungurii înainte vreo nouă cente de ani, şi tot mai mult o încâlcesc, vă rog, fraţilor!, daţi-mi voie, ca să spun mai înainte pe scurt raporturile românilor cu ungurii, de când sânt sub domnirea ungurească, pentru că eu consider pe două popoare ca pe doi oameni; precum doi oameni nu se pot ajuta unul pe altul, dacă nu-şi cunosc lipsele, nici nu se pot feri unii de alţii, dacă nu-şi cunosc firea şi caracterul, chiar aşa vin de a se considera şi două popoare. Daţi-mi voie ca să arăt ce legătură este între naţionalitatea şi libertatea, cultura, chiemarea şi toata viaţa unui popor, ca de aci să cunoaştem, ce să judecăm de uniune şi ce să judecăm de libertatea aceea, ce ne-o promit ungurii preţ pentru naţionalitate. O! de v-ar face cuvântul meu, ca aşa să simţiţi cei 944 de ani ai umilirii românilor, cum simte şerbul o zi de domnesc, în care a lucrat de dimineaţă până seara flămând, ars de sete şi bătut! O! de v-aţi înfiora de această leşinare lungă a naţiunii noastre, ca şi când ar fi căzut numai ieri la râul Căpuşului domnul nostru Gelu! Atunci, eu sper, ca la, lumina istoriei şi a libertăţii va peri şi năluca uniunii, cum pere negura dinaintea soarelui; acea nălucă ce ne ameninţă moarte naţională după o leşinare îndelungată. Iară experienţa părinţilor noştri cea de o mie de ani ne va arăta ce cere astăzi de la noi onoarea naţiunii române, şi ne va învăţa totdeodată ce să facem, ca să punem fundament sigur la fericirea gintei noastre pe viitor!

VI. „Senatns et Populus Romanus beneficii et injuriae memor esse solet. Coeterum Boccko, quoniam poenitet, delicti”gratiam facit, foedus “et amiciţia dabuntur cum meruerit” (Sallust, lugurtha, cap. CIV ); adecă „Senatul şi Poporul Roman ţine minte facerea de bine şi nedreptatea; lui Boch, fiindcă-i pare rău, îi iertă fărădelegea, fedul si amiciţia i se vor da, când le va merita”;, cu aceste cuvinte răspund romanii regelui Mauretaniei, când cerea acesta uniunea cu romanii şi amiciţia lor. Cam asemenea, mi se pare, s-ar cădea cu puţină distincţiune, să răspundă şi senatul şi poporul daco-român; când îi chiamă ungurii la uniune pe români. Aşa e, senatul şi poporul daco-român încă ţine minte facerea de bine şi nedreptatea, chiar de i-o ar fi făcut cineva înainte de o mie de ani. Senatul şi poporul daco-român ţine minte, cum a intrat ungurul Tuhutum în patria noastră mai întâi ca o vulpe, după aceea ca barbar cu război, fără să-i fi dat românii vreo cauză de război; ţine minte cum a căzut domnul românilor după o luptă sângeroasă, şi cum au legat ungurii cu românii alianţă de pace prin jurământ, care ungurii l-au călcat de multe cente de ani. Senatul şi poporul daco-român ţine minte cum au luat ungurii pământul românilor din Timiş, şi dintre Mureş şi Tisa. Senatul şi poporul daco-român n-a uitat că numai de la incursiunea ungurilor se trag toate relele, care le suferă ardelenii de o mie de ani; de aici se trag şi suferinţele românilor din Timiş, dintre Mureş şi Tisa, de la descălecarea ungurilor pe pământul Daciei până în ziua de astăzi! Senatul şi poporul daco-român ţine minte că ungurii şi atunci încă făureau catene pentru români, când aceştia îşi vărsau sângele pe şesurile Moldovei şi ale României în luptele cu turcii, cei mai neîmpăcaţi duşmani ai naţiunii ungureşti; şi acum iară urzesc plan nou ca să-i cucerească!

VII . Însă câtă mirare trebuie să ne cuprindă, fraţilor! când ne arată istoria că ungurii nu erau atât de sălbatici, când veniră asupra pământului românilor, cum s-au făcut după aceea, mai târziu ; cum că ei, putem zice, sunt mai barbari astăzi decât înainte de o mie de ani! Căci ei, după ce câştigară bătaia, nici măcar la atâta nu-i constrâng pe români, ca să-1 cunoască domn pe Tuhutum, ci românii şi-1 aleseră domn de bună voie în locul domnului lor, celui căzut; ei nu le iau nici pământul, nici drepturile politice, nu-i constrâng la datini barbare. Ci chiar din contră, ungurii se fac creştini după legea bisericii răsăritului, de care se ţinea toată biserica românilor; ei fac legătură de pace cu românii şi de egalitate, aşa cât şi pe la 1291 încă îi vedem şezând împreună cu românii în dieta ţării, şi împreună judecind asupra lucrurilor pământului; românii locuiesc pe acest timp în districtele lor româneşti nesupăraţi de nimeni, pentru că, ungurii niciodată, n-au umplut ţara, peste care îşi aroagă domnire, ei au fost totdeauna mai puţini la număr, şi nici nu le trecea prin cap ca să persecute naţionalităţile celelalte, ba încă Ştefan, cel dintâi rege al ungurilor, zice că regnum unius linguae imbecille est. Atât erau de toleranţi ungurii pe acele timpuri! Păcat însă, că această purtare blândă a ungurilor nu ţine mai mult decât cam până pe la 1291. De aci încoace ei încep a fi tot mai tirănoşi atât cu poporul, cât şi către alte naţiuni, încât pe la anul 1437 poporul nu mai putea suferi batjocurile marilor ungureşti, aleargă drept aceea la arme, ca să stoarcă cu puterea respectul, cu care îi erau datori domnii pământeşti; şi întru adevăr, putea să creadă cineva, că marii ungureşti vor cugeta cum să împace inimile nemulţumite, prin ridicarea relelor apăsătoare; ci ei lucrară chiar în contră, că făcură sfat între sine, ca să stârpească pe popor, nu cauzele răului. Mijlocul cel mai bun, la acest scop îl aflară mai marii ungurilor în unirea celor trei naţiuni, a nobililor dimpreună cu săcuii şi cu saşii. Cînd s-ar fi unit tătarii cu turcii asupra românilor şi ar fi mai chemat la acea uniune încă pe un popor mâncător de oameni, n-am trebui să ne mirăm; dar când vedem că se uneşte astfel floarea unei naţiuni creştine asupra poporului creştin, care o nutreşte în pace şi o apară în război, de aceasta ne mirăm. Nimenea nu poate să ne spună relele, ce s-au vărsat din astă fîntînă înveninată preste tot poporul şi în parte preste naţiunea româna. Durerile lor noi numai atunci le-am putea cunoaşte, când s-ar scula românii din morminte cu lacrimile pe faţă, care le-au stors uniunea celor trei naţiuni de la anul 1437 până acum. Ajunge că uniunea aceasta n-a fost decât o conspiraţiune în contra poporului, care face şi acceptă legi şi instituţiuni inimice libertăţii lui, şi priveghează cu ochi neadormiţi, ca să nu i se mai roadă catenele servitutei!

VIII. Încă nu născuse Verboczi pe lume, şi uniunea celor trei naţiuni înflorea: nobilii cei mari dimpreună cu săcuii şi cu saşii jurau, mai în tot anul, că nu vor suferi niciodată ca poporul să ajungă la drepturi egale în ţară. După ce văzu lumina zilei acest advocat al tiraniei, care nu trebuia să iasă niciodată din iad, cele trei naţiuni îndată îl cuprinseră cu braţele deschise şi sărutară legile lui ca evanghelia dreptăţii pre pământ; iar poporul se îmbrăcă în jale, căci Tripartitul pentru popor nu e evanghelie de bucurie, ci îngerul morţii celei mai ruşinoase în jugul aristocraţilor.

IX. Decretul Tripartit — aşa se cheamă cartea legilor scrisă de Ştefan Verboczi, — despre o parte nimiceşte personalitatea poporului, făcîndu-1 şerb domnilor pentru totdeauna, iară despre altă parte îi răpeşte mijlocirea de a-şi câştiga cele de lipsă spre traiul vieţii (Decr. Trip. p. III . tit. 30, § 7); şi aşa îi stoarce toate puterile, ca să nu se mai poată scoate din servitute. Pe popor îl împarte în nobili şi rustici, nobililor le dă drepturi şi putere nemărginită preste popor, fără de nici o datorie către acesta,  iară  datoriile le încarcă toate în spinarea poporului; pe popor îl desbracă de drepturile omeneşti şi îi ia toată puterea de a se apăra în contra cruzimii domneşti, zicând că rusticul nicidecât nu se poate legiui cu cel nobil (D.T. part. III . tit. 31) ; poporului nu-i este iertat a-şi alege judecători şi alţi diregători, cum aleg nobilii; judecătorul lui e domnul său, care îl mână toată ziua. Acesta lucră cu el după plăcerea sa, că nu e nimenea, care să-1 apere de dânsul; apoi la comitat îl judecă iară tot domnii pământeşti, şi aşa mai sus, pretutindenea, tot judecători de aceia sunt puşi asupra lui, care sunt juraţi a nu suferi ca să se ridice din pulbere vreodată. Pentru popor nu vorbeşte nimenea nicăieri, căci el nu există ca popor, în adunările marcale3 şi în cele de ţară nobilii nu vorbesc de popor, fără numai de oamenii lor (oz én embereim). Poporul drept aceea e condamnat prin lege, ca sau să sufere orice nedreptate i-ar face domnii, sau să-şi răsbune asupra lor tirăneşte, când poate. Ca să nu poată scăpa nici într-un chip de furia domnilor acest popor nefericit, legea l-a legat de glie (glebae adscripsit) (D.T. part. III . t. 25, § 2) şi prin această măsură i-a asigurat pe domni, ca să poată face ce vor voi cu poporul, fiind convinşi, că nimeni nu va cuteza să-i dee loc de scăpare, când va cădea în acea fărădelege, ca să părăsească locul domnului său. Nu se mulţumeşte legea numai cu atâta, că-1 leagă de locul domnului său, ci afară de aceasta îl supune domnilor pământeşti cu rusticitate absolută pentru toată eternitatea, ca să nu mai aibă nici o rază de speranţă, că doară vor scăpa de jug oarecând măcar nepoţii sau strănepoţii lor. (Decr. Trip, p. III . t. 25, § 2).

X.   Prin legi de aceste şi-au ridicat ungurii constituţiunea lor cea faimoasă, paladiul privilegiilor sale, pe ruinele libertăţii poporului, în puterea constituţiunii ungureşti numai nobilimea are drept de a pune legi cu popii cei mari şi cu oarecâte urbi rău reprezentate; poporul e scos afară cu totul, el e dator numai cu ascultare oarbă, cu supunere pasivă. Nu se află nici o instituţiune rea în dreptul roman şi în legile barbarilor, care să nu o fi luat ungurii în constituţiunea lor ; ordinaţiunile si decretele regilor ungureşti sunt documentele barbariei celei mai de jos. Constituţiunea ungurească cea egoistă şi inimică libertăţii poporului nimiceşte industria si comerţul, stinge artele si ştiinţele ; şcoalele, care steteră până acum în tot ţinutul coroanei ungureşti, n-au fost decât cuiburi de neştiinţă şi de despotism aristocratic, în. care s-au crescut împilători de popor, Subt această constituţiune s-a stins pe încet si religiunea cea creştinească a carităţii frăţeşti; ba, dacă compară cineva legile cele răpitoare de proprietatea poporului, dacă compară şerbitutea, care încă stă, cu purtarea ungurilor când au venit ca barbari în acest pământ, află că religiunea creştină n-a adaus nimic la îmblânzirea sălbăticiei aristocratice; din contră, ei, îndată ce se făcură creştini, începură a-i supune la serbitute şi pe ungurii lor, care, fiind păgâni, erau liberi. Nu afli la unguri nici un Ambrosiu, nici un Crisostom, care să apere proprietatea poporului si a văduvelor în contra împăraţilor şi a aristocraţilor; din contră, episcopii şi prelaţii ungureşti şed în dietă împreună cu aristrocraţii, de pun legi asupra poporului, ţin judeţe domneşti, ca ceilalţi aristocaţi, şi cu dreapta dau binecuvântare poporului, iară cu stingă îi bat ca domni pământeşti. Cine nu ştie că curţile episcopilor catolici sunt locuri privilegiate de tortură, dar cine ar cuteza să zică, că unele purtări ca aceste ale lor ar fi lucruri nelegiuite, când sunt întemeiate toate bine pe constituţiune, pe Tripartit, pe uz de cente de ani, pe privilegii, pe diplomate regeşti şi împărăteşti ?

XI. Verboczi numeşte şi ginţile, pe care le fulgeră cu anatema rusticităţii eterne şi a acestui despotism înfricoşat; el zice că unii sunt unguri, saşi, germani, bohemi şi schiai de legea creştină, alţii-s români,ruteni, sârbi şi bulgari de rătăcirea grecilor ş.a. Dar fie deajuns aceste trăsuri, ca să cunoască ce este şerbitutea si acei ce nu i-au purtat niciodată greutăţile, ca să ştie toţi cum se fac legiuite şi fărădelegile cele mai mari, când sunt aparate de legi; cum calcă în picioare dreptul unguresc pe o mulţime de ginţi, cum le desbracă de demnitatea omenească, cum le răpeşte toate mijloacele de cultură şi de apărare, cum dă toate bunătăţile şi onorurile ţării aristocraţilor ; iar pe popor îl încarcă cu greutăţi şi-1 dă legat în mâinile aristocraţilor, ca pe o vită!

XII.  Să ne întoarcem acum de la aceste legi şi instituţiuni de jale pentru popor şi de ruşine sempiternă4 pentru aristocraţia ungurească, să, ne întoarcem către acel mormânt, ce se numeşte Aprobate şi Compilate, în care zace naţiunea noastră din Ardeal; să culegem oarecâte flori galbene din florile morţilor, care cresc pe acest mormânt înfiorător, ca să le dăm românilor, care vreau să vândă limba şi naţionalitatea română pentru bunătăţile uniunii ungureşti, să-şi pună cocardă la piepturi întru aducere aminte că au conlucrat la îngroparea naţiunii lor însăşi. Într-un loc Aprobatele declară pe naţiunea română scoasă din numărul statelor ţării cu aceste cuvinte: ,,Cu toate că naţiunea română în patria aceasta nici nu s-a numărat între staturi, nici religiunea ei nu e una dintre religiunile cele recepte, totuşi până când vor mai fi suferiţi pentru folosul ţarii, statul bisericii române să se ţină de acestea”*. Într-alt loc zice: „Cu toate că naţiunea română s-a admis în patria aceasta pentru binele public, totuşi neluând aminte la starea sa cea de jos”**; într-alt loc zice: „Că pe români numai până atunci îi sufer în ţară, până când le va plăcea principilor şi locuitorilor, ungurilor, săcuilor şi saşilor”; „cei ce se ţin de secta românilor sau grecilor, cari în timpul prezent se sufer, până când va plăcea principilor şi locuitorilor ţării”; şi iarăşi: „Fiindcă nici religiunea naţiunii române încă, nu e dintre cele 4 religiuni recepte”***. În urma acestor legi numai atât mai adaug, că legile acestea, după care se gubernă Ardealul şi astăzi, s-au întărit la stăruinţa celor trei naţiuni şi după venirea Ardealului sub domnirea casei austriece prin aşa numita diploma Leopoldină; şi românii se scoaseră din nou de la toate diregătoriile, declarându-se de neabili numai pentru că sunt români, cu aceste cuvinte: „La toate diregătoriile, cari sunt de lipsă spre administrarea poliţiei, sau a dreptăţii, sau a economiei, ne vom folosi cu indigeni transilvani, adică cu unguri, săcui şi saşi, fără de nici o căutare la religiune, şi de câte ori se va întâmpla să fie în vacanţa vro diregătorie, niciodată nu vor precumpăni naţiunile cele străine, sau acele, pe care ei, dimpreună cu noi, le numără între străine, şi neabili la purtarea diregătoriilor”.

XIII. Iată anatema înfricoşată asupra unei naţiuni întregi. Ci, înainte de ce aş desluşi cum a pătruns acest fulger prin toate clasele naţiunii române, nu pot să nu observ, că ungurii nu se mulţumesc numai cu cât lipsesc de libertate pe naţiunea română, ci încă o şi calomniază, zicând chiar prin organul legislativ, că e o naţiune de jos, şi aceasta o zic numai despre români, cu. toate că se poate zice pe aceste timpuri si de unguri, precum şi de alte naţiuni, care gem sub aceste legi draconice; pe aceste timpuri barbare nu se poate lăuda cu cultura sa nici o naţiune de sub coroana Ungariei; nu se poate lăuda nici cu cultura aristocraţilor, care nu mai într-aceea stă că aceia se nutreau şi se îmbrăcau mai bine decât poporul, şi erau deprinşi mai bine la măiestria de a împila poporul; nici cu cultura poporului, pentru că poporul era desbrăcat de libertate, care e condiţiunea cea dintâi a toată cultura omenească; ci dacă se alegeau nişte bărbaţi din oarecare naţiune, cum au fost Corvinii, cum au fost Mihai-eroul, Ştefan-cel-Mare, şi alţi români, de care s-au mirat si parte s-au temut contemporanii, se miră şi se va mira toata posteritatea, cu unii ca aceştia s-a putut gloria pe drept naţiunea care i-a născut, cum se poate gloria fiecare mamă cu fiii săi cei înţelepţi. Cum poate însă să defaime cineva pe o mama nobilă ca aceasta, fără să cadă însuşi în judecata lumii, ca un calomniator fără de ruşine?

XIV. După, această observaţiune mă întorc la influenţa legilor ungureşti spre toată naţiunea română, spre toate clasele ei. Mai întâi legea se apuca de bate pe toată naţiunea în genere, ca fiind vulnerată toată să nu rămână sănătos_nici un membru; apoi se apucă de biserică şi de preoţi, pe biserică o declara numai tolerată, pe preoţi îi supune la toate greutăţile, şi lipsindu-i de tot ajutorul, numai de la preoţi români pretindea servicii pentru stat, fără salar şi onoare; demanda ca la orice prepus să-i prindă ca pe nişte lotri şi furi, căci ştia legea că nu-i va apăra nimenea, fiind oprită naţiunea prin lege, ca să n-aibă diregători din sânul său; asupra arhiepiscopului românilor da putere fiecui ca să-l caute cu legea unde va vrea, zicând că n-are reşedinţă, ca să-l cerce la fumul său. Din aceste şi alte măsuri asupra bisericii şi preoţilor români au curs râuri de lacrimi peste toată naţiunea, şi încă curg. Dacă se mai află vreo rază de lumină în preoţimea românilor şi printrînsa în naţiune până la finitul secolului al 17-lea, aceea au de a o mulţumi românii, turcilor, care le mai da de lucru ungurilor, de nu-şi puteau executa după inima lor legile cele în contra românilor; şi fiind deschisă comunicaţiunea românilor de dincoace cu cei de dincolo de munţi, Ardelenii învăţau în România, unde se hirotoneau şi arhiepiscopii noştri; maramurăşenii şi selăgenii şi ceilalţi români vecini cu Moldova învăţau aici, până ce s-a tăiat comunicaţiunea cu încetarea războaielor turceşti şi prin alte împrejurări.

XV. Mădularul tăiat de către trup nu mai poate trăi, şi trupul, tăindu-se vre-un mădular, pătimeşte şi dacă nu pere. Acest scop au avut ungurii, adoperindu-se a tăia pe_nobilimea română de către trupul naţional. Cu cărţile de nobilitate au vărsat o sumeţie în inima nobililor români, ca să creadă cum că sunt unguri, gen mai ales decît genul românilor iar la fraţii lor să caute cu despreţ, şi când intră în biserică să se aleagă de ei. Pe lângă aceasta ungurii purtau grije, ca nu cumva să apuce nobilii românilor la diregătorii cardinale, să câştige posesiuni mai mari prin donaţiune împărătească, fie fost cât de meritaţi pentru patrie, şi aşa să apuce la vreo putere mai însemnată, temându-se ca să nu facă aristocraţie română. În secolul trecut a fost Meheşi consiliar de curte, şi în secolul prezent Alexiu Nopcea cancelar; cu Meheşi s-a încheiat secolul trecut, cu Nopcea se va încheia poate secolul prezent; ci şi aceste minuni nu se fac, fără numai după ce s-au lăpădat unii ca aceştia de biserică, prin urmare şi de naţiunea română şi au trecut la catolicism şi la naţionalitatea ungurească. În comitatele ungureşti nobilii români nu pot ajunge la diregătorii, cu toate că cea mai mare parte a nobilimii e română, în comitate un diregător român e raritate, care face epocă în istoria românilor, şi numai câte unul se naşte într-un secol, ca genii; în pământul Făgăraşului, e română toată nobilimea, iară diregătorii sunt secui, afară de câte un Copăceanu sau Boeru; numai în Cetatea de piatră, şi în Maramureş, care se ţineau mai înainte de Ardeal, sunt mai mulţi diregători români, care se ţin încă de biserica naţională, dar pe aceştia îi priveghează ungurii cu o mie de ochi şi se adoperă în tot modul a-i unguri cum au ungurit pe Zeicanii, Golescii, Păgînescii ş.a. din Haţeg, ca sa aibă prin cine să stoarcă pe popor şi să-i ţină în întuneric pe nobilii români din acea ţară, dacă nu pot să-i ungurească.

XVI. Onoarea nobilimii române e subordonată pre tot locul sumeţiei ungureşti, nobilii români la adunările marcale stau numai pe afară. La, masa verde numai ungurii au vorbă şi intrare, ca să proiecteze legi şi măsuri în contra românilor; legile ungureşti pe nobilii români nici nu-i numesc pe numele naţiunii lor, ci numai „azon sectán lévö atyánkfiai”, adică „fraţii noştri de secta aceea”, însă care e această sectă? Fără îndoială cea condamnată de Aprobate. Iată în ce stă frăţia ungurilor că şi credinţa şi chiar pe Dumnezeul fratelui său îl declară numai tolerat, pentru că crede în Dumnezeul tuturor ginţilor, nu în Dumnezeul ungurilor.

XVII. Sub atari augurii rele, nobilimea română nu va apuca niciodată la valoarea ce i se cade în stat, pentru că valoarea fără cultură, cultura fără de libertate şi libertatea fără de existenţă şi onoare naţională nu e cu putinţă. Ci nobilii români au început a se pătrunde de sentimentul gradului lor celui umilit în raport cu ungurii, căci sentimentul de onoare, de se şi asupreşte până la un timp, nu se stinge. Când va cunoaşte acest ram nobil al naţiunii noastre, că ramul numai fiind in. legătură cu arborele înverzeşte, despicându-se de către arbore, nu mai înfloreşte?

XVIII. Dacă îi bate anatema aceasta politică şi pe preoţii româneşti, de care tot mai aveau frică ungurii că le vor răspunde cu anatemă preoţească, aşa cât trebuia să se apere prin lege de ei (as oldk popák ne afuriszáljanak5 - dacă îi bate bruma constituţiunii ungureşti chiar si pe nobilii români, care au asemenea drepturi cu ungurii aristocraţi, ce vor face aceşti aristocraţi cu poporul, pe care nu-1 apără nici o lege, după ce l-a desbrăcat de demnitatea personală şi de proprietate însăşi legea, ceea ce i-ar fi datoare cu apărare? Iată, că după ce îi scot pe iobagi - aşa se cheamă acum poporul aservit - la sapă, la secere sau la alte lucruri, îi pun coardă ca de aci în Veza; spanii şi judeţii domneşti îi mână cu alunul dindărăt, de se înalţă pulberea în urma lor, ca în urma carelor ce fug pe drumul ţerii; când e bărbatul la cărat de grâu, de fân, de vin domnesc, sau cu aratul în alodiul domnesc, atunci femeea e în curte la cernut, la dires, la scos de cânepă, la tors ; casa colonului e rămasă numai în grija pruncului din leagăn; când e timp frumos, colonul lucră la domni, când plouă vine la lucrul său, atunci ziua numai jumătate i se ştie; când a finit lucrul domnului, în deşert îşi aruncă şi el sămânţa în pământ, pentru că acum a trecut timpul sămănăturii; când vine acasă de la domni, atunci îl mână la drum şi la comitat şi la postării, apoi când să mai facă clacă şi popii, că nici fără popă nu poate fi? Cine ar avea inimă de a pune pomi şi a planta vii; fiind astfel îngreunat, cine s-ar îndemna să înfrumuseţeze pământul cu grădini, când ştie că numai aţâţă pofta domnului său, ca să le iee cu puterea când va vrea ? Să tăcem prestaţiunile cele multe: găinile Crăciunului, mielul Paştilor, puii şi ouăle şi cupele de unt şi zeciuelile; să trecem cu vederea vacile cele grase şi peile de vulpi, care le da mai înainte popii româneşti. Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile care le sufereau oarecând iudeii de la faraon în Egipt, să se uite la faraonii din Ardeal, cum nu se mai mulţumesc aceştia acum cu ziua de lucru, ci dau cu ruptul clăile, de e constrâns colonul a face ziuă din noapte şi a lucra cu toată casa sa, ca să poată plini numărul cel preste măsură ; sunt şi aristocraţi care îi bagă în jug pe oameni şi grapă cu ei!

XIX. Cum au trecut însă atâtea secole peste unguri, fără să ridice greutăţile aceste de pre umerii poporului! Dar ce vorbesc eu de ridicare, au nu-i văzurăm numai în dieta din urmă, cum se întreceau ca să răpească cu urbariu nou de la popor si proprietatea care o are? În Germania începe a se şterge servitutea încă pe la anul 1688, în Prusia se scoate de sub domnesc proprietatea colonilor încă pe la începutul acestui secol, dar ungurii i-ar vinde şi astăzi pe oameni, dacă n-ar fi fost Iosif al II-lea ; nici măcar de ştergerea aviticităţii n-a vorbit nici un ungur în vreo dietă din Ardeal, până la baronul Dionisiu Kemenyi, ci părăsi şi acesta dieta cu inima frântă de durere, căci nu putu să scoată nimic la cale în contra mulţimii domnilor pământeşti. Schimbarea, care o proiecta dieta ungurească pe la anul 1832, era să-l vândă a doua oară pe popor la domnii pămînteşti; şi ştergerea şerbitutei cea de astăzi o înveninează cu uciderea naţionalităţii!

XX. Cu toate acestea ungurii nu se credeau asiguraţi deajuns din partea românilor numai cu uniunile încheiate până acum, pentru că cea de la Asculeu fusese prea liberală pentru români, uniunea celor trei naţiuni numai pe nobilii cei mai de frunte ai românilor îi trăsese la complot, iar cealaltă nobilime română era legată de naţiunea şi biserica română, cum este şi astăzi; deci după intrarea reformaţiunii în Ardeal atâta lucrară ungurii până ce-i traseră pe români la uniune religioasă cu sine, de ţinură cu unitarii mai bine de o sută de ani, iară cu reformaţii sau calvinii aproape la două cente de ani. Multe avură de a suferi românii de la unguri pe acest timp, şi mulţi români de frunte se lepădară atunci de legea şi limba părintească şi se făcură unitari, calvini şi unguri. Pe aceste timpuri trimeteau ungurii pe la români cercători din casă în casă, şi la care români nu afla oala cu carne la foc, pe acela îl pedepsea; pe acest timp îi făceau pe popii româneşti să ierneze cânii domnilor; şi protopopii purtau pe umeri pe superintendentul calvinesc; cărţile bisericeşti se traduseră. De pe limba scheească în cea româna, şi le făceau românilor şi alte cărţi cu dogmate reformate în limba română, ca să-i poată unguri mai uşor; asta însă avu urmare fericită pentru români, peste voia ungurilor că se scoase limba scheească din biserica română şi intră cea naţională. Ce minune! că românii, şi expatriaţi de Aprobate, şi în astă formă asupriţi îşi ţinură încă şi pe aceste timpuri puterea judecătorească în judeţele protopopeşti şi puterea legislativă în sinoade; document, că au avut odată existenţă şi viaţă naţională : fie ca şi încercările ungurilor cele de astăzi, să se frîngă în credinţa românilor către naţionalitatea lor şi în bărbăţia lor!

XXI. Către finitul secolului al 17-lea calamităţile românilor întrec toată măsura, poporul se strâmbase de jugul cel greu, nobilimea română încă n-avea mai nici un folos de privilegiul nobilităţii, că aristocraţii cei mari o despoaie de proprietate cu puterea, o asupresc şi o batjocoresc, şi nobilii români, neştiind ungureşte şi neavând apărători aleşi din mijlocul lor, nici la dietă, nici la comitate, scaune şi magistrate, nici la curtea principilor pe nimenea, nicăieri nu se pot apăra. Românilor nu le era iertat a umbla la şcoală, fiind servi şi legaţi de pământ; abia se puteau răscumpăra unii pentru ca să se facă preoţi, dar şi ca preoţi încă n-aveau nici o prerogativă, care să-i scutească de anatema Aprobatelor. Iertarea decimelor de la principele Bethlen şi alţi, de-i şi uşura puţin, dar nu-i putea apăra de batjocurile marilor ungureşti; în Aiud nu era iertat nici unui preot românesc a intra să boteze şi să îngroape ; se zice, că doi preoţi români mânând porcii domnilor la câmp, fură întâmpinaţi de arhiepiscopul Teofil; acei preoţi văzând că e arhiepiscopul, căzură în, genunchi şi lăcrimând strigară: „Sfinţia Ta, ajută-ne, că suntem de perit!” Dar cum putea să le ajute, când principii reformaţi îl făceau şi pe arhiepiscopul românilor să boteze căţăi în loc de prunci, şi dacă nu voia, îl băteau cu toiege şi cu vână de bou, cum au făcut cu arhiepiscopul Sava. O, timpuri barbare! O, tirănii neauzite! Periţi din istorie, strângeţi-vă din memoria oamenilor, ca să nu mai creadă cei viitori că ar putea degenera familia omenească la atari sălbăticii!

Ci să vedem anumit cum se desfăşoară din aceste catastrofe un raport nou între români si unguri.

XXII. Când se luptau românii cu calamităţile aceste, ungurii catolici ardeleni încă scăpătaseră foarte tare şi scăzuseră cu numărul sub domnirea principilor reformaţi, nu puteau scoate nimica la cale nici în diete, nici airea în favorul catolicilor. Deci ei se folosiră de împrejurarea cea favoritoare, în care se afla acum supt domnirea casei de Austria, şi chemară pe români la uniune nouă, legându-le toate drepturile, privilegiile şi bunătăţile bisericii catolice, dacă vor părăsi catolicismul sau ortodoxia bisericii răsăritene şi vor îmbrăţişa catolicismul bisericii apusene. Aşa românii, ca să scape de batjocurile cele multe, se plecară de acceptară această uniune cu ungurii, zic într-adins cu ungurii, nu cu Roma, pentru că credinţa catolică şi uşurarea românilor nu era scopul ungurilor, ci aceste erau numai nişte împrejurări favoritoare, de care ungurii se bucurau şi se foloseau ca de împrejurarea domnirii austriace, ca să-i poată trage pe români în partea lor, că nici nu-i durea de sufletele românilor, nici nu le doria fericirea, ei îi durea numai de aceea, că ce poartă protopopii românilor pe umeri pe super-intendentul calvinesc şi nu pe episcopul de la Alba-Iulia,1 sau pe rectorul iesuiţilor din Cluj ; de aceea zisei, că uniunea aceasta au făcut-o ungurii singur pentru binele lor, nu în folosul românilor, şi cu această declaraţiune asigur pe toţi custozii Sionului odată pentru totdeauna, ca să nu se teamă, că voi să mă ating de natura cea dogmatică a uniunii, când o cern numai din respect politic, ca un raport profan între unguri şi români; numai despre uniune în acest înţeles zic eu, că Strigoniul o a motivat în favorul bisericii ungureşti şi spre subjugarea şi căderea celei române; Strigoniul o a plantat în inima împăratului Leopold si a românilor; Strigoniul o a udat prin iesuiţi; Strigoniul o a crescut; Strigoniul o a şi smuls după aceea tot prin iesuiţi din inimile unei părţi a românilor şi poate ca tot Strigoniul o va smulge şi din inimile celeilalte părţi, dacă nu se va lasă de metropolitură, de protectorat, de primaţie şi supremaţie şi de orice domnire si influenţă asupra bisericii românilor. Sub înalta protecţiune a acestui Strigoniu fabrica iesuiţii, diplome false ; scoteau rescripte de la curte şi bule de la Roma pentru noua subjugare a bisericii române sub titlul de episcopat al Făgăraşului; numai simplicitatea preoţilor români apără demnitatea metropoliei românilor, de n-a apus cu totul, că nu luară întru nimic atari bule şi rescripte, ci continuară şi după uniunea aceasta, ca şi înainte de ea, a cînta în toate bisericile române tot pe arhiepiscopul lor, ca şi mai nainte. Ce folos putea să aibă Roma, desbrăcând de demnitatea arhiepiscopească pe arhiereul românilor, care acum îşi întăriseră legăturile cele naturale şi cu legătura religioasă, dacă nu lucra Strigoniul unguresc la umilirea bisericii româneşti? Eu cred că asta nu o făcea nici curtea împărătească, nici Roma, dar Strigoniul manuducea toate lucrurile uniunii la curte şi la Roma, şi fără influenţa şi voia lui nu se făcea nimic în lucrurile bisericii române, cum nu se face nici astăzi.

 XXIII. Să zicem însă, fiindcă românul ţine minte facerea de bine şi nedreptatea — beneficii et injurias memor esse solet, — să zicem, cum că din fântâna uniunii au curs nişte mijloace materiale pentru români, cu care nu puţin s-au ajutat, fiind cu totul despuiaţi de averile bisericeşti sub principii calvineşti; să zicem că din uniune a ieşit privilegiul preoţilor români de a nu sta la judecată, încât pentru persoanele lor, fără numai înaintea sinoadelor bisericii române; să zicem, că uniunea a născut şi şcoalele Blajului, din care au răsărit o mulţime de lumini între români; sa zicem că uniunea a dat ocaziune unor români, de ne-au adus memoria începutului şi a sângelui nostru din Roma şi au sămănat de nou virtuţile străbune în pamântul Daciei; să zicem în urmă, că uniunea i-a înviat pe români din leşinare, uniunea i-a deşteptat din somn şi le-a insuflat spirit de viaţă, ca să lucre la îndreptarea sorţii noastre de la Inocenţiu până în ziua de astăzi; să nu uităm însă a pune în cumpănă şi vulnerile înfipte naţiunii noastre prin uniune, dacă voim a ne cunoaşte raporturile noastre cu Ungurii şi în acest respect.

XXIV. Îndată la începutul uniunii vedem în sinoadele noastre pe patrele rector al iesuiţilor presidând în. locul superintendentului reformat; şi pe alt iesuit îl vedem neîncetat în coastele episcopului nostru priveghindu-l ca pe un, făcător de rele. Acum spuneţi-mi, ce diferenţă este între superintendentul de Tofeo şi între iesuitul Barânyi; care din amândoi a fost mai bun pentru români? Îndată după unire, episcopul catolic din. Alba-Iulia încalecă peste arhiepiscopul nostru şi şi-1 face vicar, îl înfruntă, îl dojeneşte, îl visită până ce îl scoate abia1 bula papei din 1721, ab omni admoniţione, corre ptions, visitatione celui episcop din Alba-Iulia; iar arhiepiscopul din Strigoniu îl desbracă de demnitatea arhiepiscopească şi si-1 face sufragan; şi biserica noastră o bagă în jug nou unguresc. Cu servitutea aceasta nouă se introduce în clerul român un servilism nou, împreunat cu o îngâmfare mizerabilă, mai ales în referinţă către cei neuniţi, care n-aveau privilegiul uniţilor. Acest spirit necurat locuieşte în mânăstirea din Blaj, sub călugări; face advocat de iesuiţi şi pe un Petru Aron; dă lucru deajuns episcopului Inocenţiu şi inimoşilor protopopi de atunci; murind călugării rămâne ereditate capitulului succesor în funcţiunile călugărilor ; şi de aici se strecoară la cler; episcopii, capitulul, protopopi şi vicari lucrau pe întrecute, spre cea mai profundă durere a clerului şi a toată naţiunea, ca să nu mai scape biserica română niciodată de sub această subditelă ruşinoasă; fii nefericiţi! cine vă va apăra, daca părinţii voştri dau mâna cu străinii în contra voastră? Ce ar zice episcopul Inocenţiu, cînd ar vedea, că acum n-are iesuitismul numai un advocat în biserica lui cea aservită şi sfâşiată de iesuiţi? Ce a păcătuit biserica noastră? — întrebăm şi noi cu episcopul Inocenţiu — dacă cumva n-a păcătuit unindu-se, de “se pedepseşte cu infamia de desertoriu? Cu uniunea deodată a intrat o ură între români care a ţinut mai bine de 80 de ani. Iertaţi-mă, fraţilor! să trec cu vederea furiile iadului, care i-au sfâşiat pe români în aceste timpuri nefericite, nu postulareţi ca să descriu, cum se certau fiii cu părinţii; cum se băteau fraţi cu fraţi fără să ştie pentru ce; cum se afuriseau preoţii noştri unii pe alţii; cum lucrau marii ungureşti şi mai ales episcopii lor înaintea Curţii, ca să-i facă uniţi cu puterea pe români; cum întărâtă pe episcopii uniţi şi pe călugări, ca să facă proseliţi din români; si aceştia nu vedeau că sunt numai unelte, cu care se folosea invidia ungurească, ca să tulbure pacea între fraţi. Cine ar putea spune-suferinţele românilor sub acele tulburări? Cei neuniţi n-aveau nici preoţi, nici episcop, până ce căzură sub jug sârbesc; nu-i apăra nici o lege în ţară, şi pe deputaţii ce-i trimiteau la curtea împărătească duşmanii lor făceau de-i puneau la prinsoare. Atât erau de mari relele, care le suferea naţiunea română în urma uniunii, încât încă pe la anul 1735, aşadar numai peste 35 de ani după făcuta uniune, se plânge amar protopopul unit Nicoară Beianul către episcopul Inocenţiu cu aceste cuvinte: „Tare mă tem că nu vom avea alt folos din unirea aceasta, ce o am făcut; ci vom rămânea numai cu ura dintre fraţi şi cu mustrarea cugetului”. Nu mult după aceasta, alt protopop predica în, biserica aceasta, că „i-au înşelat pe români cu unirea”; însă acum era târziu, pentru că ura acum era rădăcinată între fraţi, şi duşmanii românilor, care nu dorm niciodată, priveghiau ca să nu se stingă vreodată, din mijlocul lor acest foc infernal.

XXV. Au nu meritau preoţii românilor, pentru serviciile lor către stat. pământurile şi salariile acele, care le-au căpătat numai sub titlul uniunii? Apoi spuneţi-mi, cu cât e mai invidentă starea preoţilor uniţi luându-i peste tot, decât a celor neuniţi, care trăiesc din agrii lor, pentru care fac zile la domni? Cine nu ştie că episcopii noştri de la uniune încoace numai cu numele au fost episcopi, iară într-adevăr au fost notari săteşti, care fac instanţe pentru câte o porţiune canonică, fără să simtă clerul vreo îndreptare adevărată a stării sale; că deşi sunt constrânşi domnii pâmânteşti a-oare să le arunce popilor noştri câte un pământ pe o coastă rea, şi aceasta încă numai pentru ca să mai astupe gura episcopului, însă pe de altă parte se pun de măsură teritoriul satului şi fac ce fac de iau locurile cele mai bune de la preoţii românilor, si atunci iară dau de lucru notariului-episcop, ca să scrie la curte, la guvern, unde tot aceia judecă, care şi răpesc şi care decretează în diete, ca domnii pământeşti să iee toate pădurile de la comunităţile române desdăunare pentru porţiunile canonice. Dar apoi, nu puteau merge românii la învăţătură la Roma şi ca neuniţi, acolo unde merg sâneni şi japoni. Iudei şi protestanţi, mahomedani şi păgâni; au nu-şi puteau ridica şcoale şi ca neuniţi, cum îşi ridicară domnire peste români nişte sârbi venetici tot sub împăratul Leopold, dacă îşi concentrau toate puterile preoţii, nobilii şi cetăţenii şi tot poporul român, şi dacă lucrau cu cuget şi cu o inimă la toate împrejurările pentru libertatea şi fericirea românilor; au nu făcea, totdeauna mai mare întipărire în inimile ungurilor o ginte conjurată pentru apărarea drepturilor sale, decât o naţiune sfâşiată în partide neunite ?

XXVI. Cine va putea zice, că uniunea a muiat inima ungurilor, ca să voiască binele naţiunii noastre şi să-i dee îndărăpt drepturile răpite? Să ne uităm, rogu-vă, la episcopul Inocentul Micul, cum ruga toate puterile cereşti şi pământeşti pentru români; dar când cerea ca să se receapă şi naţiunea română, ca cele trei naţiuni, staturile şi ordinile îi răspundeau, că se va răsturna casa ţării pe ei, dacă-i vor lăsa şi pe români să intre într-însa. Când se ruga, ca să facă loc şi episcopului unit între consiliarii guvernului, pentru ca să aibă şi românii măcar un, apărător, cel guvern catolic arăta la curtea împărătească, că episcopul românilor „nici e jurist, nici statist”, şi din astă causă nu poate fi consiliat! De naţiunea noastră zicea, că n-are aşezământ şi căpătâi în ţară, nu da dare, nu poartă greutăţi, e plecată la sediţiuni şi pentru aceea nu merită Consideraţiune. A trecut mai jumătate de secol, când îşi reînoesc românii cererea pentru naţionalitate la 1791; dar staturile şi ordinile, afară de răspunsul lor cel ordinar, mai adaug că românii nu sunt culţi deajuns pentru drepturi politice; să se cultiveze mai întâi clerul, apoi şi poporul, şi. apoi vor vedea ; deci însărcinară pe un Antoniu Iosika, ca să facă plan pentru cultura românilor. Ce cugetaţi că s-a ales din această comedie? La anul 1816, adică 25 de ani după dietă, a ieşit decret de curte, în urma acelui plan, că unde vor fi doi preoţi într-o comunitate, unul catolic, celălalt unit, acolo numai celui catolic să se dee porţiune canonică ex nexu unionis! Aci vede fiecine, că uniunea nu i-a plecat pe unguri spre fericirea românilor, nici nu i-a oprit ca să nu le iee în bătaie de joc rugămintele lor cele mai drepte. Care preot se va putea cultiva, când nu are ce mânca; care naţiune s-a cultivat, fiind subjugată ? De ce n-au învăţat românii din relele suferite de la cele trei naţiuni, ca să se ferească de uniunea cu calvinii şi cu unitarii; de ce nu i-au învăţat sarcinile cele grele ale acestei uniuni, ca să nu păşească la uniune cu ungurii catolici? Aşa este, românii n-au învăţat, ci s-au unit odată cu calvinii, arătând că biserica română e mai rea decât a calvinilor; de altădată cu unitarii, arătând că e mai de jos decât a unitarilor; şi la urmă cu ungurii catolici, arătând de nou că e mai de jos decât cea ungurească. Cine să preţuiască biserica română, dacă se ruşinează românii de ea, cine să-i fi stimat pe români, daca ei nici nu-şi respectă biserica, nici pe sine? Cine se poate plânge căci îl calcă în picioare, dacă se face vierme? Acum ce vom zice de toate uniunile acestea şi de toate bunătăţile lor, când vedem că toate acestea au fost numai nişte laţuri, cu care ne-au prins; furii cu care ne-au încăierat; spaime, cu care ne-au înfricat; şerpi, cu care ne-au întocsecat. Să jurăm, că nu ne vom lăsa ca să ne mai înşele ; să jurăm, că nu vor mai putea turbura pacea si bună înţelegerea noastră nici iesuiţii, nici călugării sârbesti, nici misionarii Strigoniului, nici agenţii naţiunilor străine, chiar şi când s-ar îmbrăca în vestminte de preoţi şi episcopi româneşti; să jurăm că nici diavolii iadului nu vor mai putea rumpe legăturile amoarei frăţeşti, cu care e legată adunarea aceasta şi printr-însa toată naţiunea română.

XXVII. Să jurăm, fraţilor! şi ca fraţi de un sânge să ieşim la luptă în contra acelui duşman al naţionalităţii noastre, ce vine către noi cu flamura de uniune nouă de la Ţara Ungurească!

Continuarea discursului în revista

DACOROMANIA nr. 37

Articolul a fost preluat din volumul I “1848 la români” - o istorie în date şi mărturii, de Cornelia Bodea (pag. 446-459)