Se împlinesc anul acesta nouăzeci de ani de la Marea Unire din 1918 şi o sută treizeci de ani de la unirea Dobrogei cu România. Este bine să reamintim în acest context rolul important pe care 1-a avut şcoala românească şi oamenii săi în pregătirea moral-sufletească şi patriotică a tinerelor generaţii, având ca model astfel de momente istorice cruciale.

În urma unor cercetări în arhiva Şcolii din Războieni Cetate am avut plăcuta surpriză să descopăr un document emis de Ministerul Instrucţiunii datat 12 octombrie 1928 către Direcţiunea Şcolii1. Este o adresă prin care se face cunoscut faptul că „guvernul a hotărât ca semicentenarul alipirii Dobrogei la patria mamă să fie sărbătorit cu fast deosebit”. Pentru instituţia şcolii, zilele de 27-28 octombrie 1928 erau un prilej deosebit pentru a se face cunoscută istoria uneia dintre cele mai vechi provincii româneşti. “Aici în Dobrogea s-a plămădit întâia oară amestecul daco-roman, aici este leagănul poporului românesc, cu mulţi ani înainte de biruinţa împăratului Traian împotriva regelui Decebal. Suntem aşadar acasă la noi în Dobrogea de aproape 2000 de ani” - se releva în schiţa de Conferinţă trimisă în şcoli pentru a fi citită într-o cuvântare festivă după Te-deum. Cu acest prilej se va executa un program potrivit momentului (cântece, recitări, lecturi, teatru, o alegorie, jocuri).In aceeaşi zi se vor sădi „spre eternă amintire, la biserică, la şcoală, în câmpurile de experienţă ale şcolii, copaci comemorativi”.

Pe lângă Conferinţa al cărei text îl publicăm in extenso, Ministerul a tipărit prin Casa Şcoalelor o carte de popularizare despre Dobrogea. o Antologie literară a Dobrogei. un număr special din revista Albina, închinat Dobrogei şi un tablou comemorativ care va cuprinde harta României având Dobrogea închisă în chenar roşu.

Se cuvine să amintim că în 1928, Ministrul al Instrucţiei era dr. Constantin Angelescu. un nume care pentru cei mai mulţi de azi nu spune aproape nimic. Se considera un discipol al lui Spiru Haret. a cărui operă şcolară a continuat-o. extinsă însă la scara României Mari. A fost un luptător pentru interesele noastre naţionale.

Cursurile universitare le-a absolvit la Paris, specializându-se prin doctorat în chirurgie. A răspuns în timpul primului război mondial de organizarea serviciului sanitar al armatei române. După război a participat la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris ca membru al delegaţiei române. Numele lui Constantin Angelescu rămâne însă asociat cu opera de reformare a şcolii româneşti dintre cele două războaie mondiale, modificarea sistemului de învăţământ, în toate teritoriile naţionale, creşterea numerică a localurilor de învăţământ şi cultură, sporirea numărului de cadre didactice calificate, diversificarea învăţământului de toate gradele, scăderea procentului de analfabeţi, înmulţirea burselor, premiilor şi excursiilor acordate elevilor, introducerea gradaţiei de merit pentru profesori, îmbunătăţirea acţiunilor culturale în lumea satelor.2 

Pentru întreaga activitate Academia Romană l-a ales membru de onoare în 1934.

În perioada interbelică dr. Constantin Angelescu a condus destinele învăţământului românesc aproape 13 ani. A înţeles mai bine decât mulţi alţii cât de importantă era cunoaşterea istoriei românilor pentru opera de desăvârşire a unităţii naţionale; „trecutul unui popor trebuie să servească prin sacrificiile aduse pe altarul patriei, pentru prezent ca un moment de reculegere sufletească, iar pentru viitor ca un îndemn pentru o mai intensă activitate şi pentru noi sforţări şi jertfe pentru ţară”.3

Acestui obiectiv i se subordonează şi sărbătorirea în 1928 a semicentenarului unirii Dobrogei cu România, eveniment istoric recunoscut de jure prin deciziile Congresului de pace de la Berlin în anul 1878, Congres prin care s-a parafat şi independenţa de stat a României. Primită de lucrările Congresului într-o singură zi, în l iulie 1878, delegaţia romană, formată din I.C. Brătianu, prim-ministru şi Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, a prezentat memoriul Guvernului Român, care cuprindea următoarele cereri: „nici o părticică din teritoriu să nu se dezlipească. Principatul României în puterea drepturilor sale seculare ia din nou în stăpânire insulele Dunării şi gurile Dunării, cu Insula Şerpilor. România să primească o despăgubire proporţională cu forţele ce a dus în luptă. Recunoaşterea independenţei României şi declararea neutralităţii sale”.4 Ministrul de externe a precizat că pentru libertatea şi independenţa ţării, 10.000 de români au căzut la Plevna.

La 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I se adresează dobrogenilor cu cuvintele „locuitorilor de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân, de astăzi face parte din România (...) Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirei: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei constituţiuni pe care ne-o râvnesc multe naţiuni străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre. Locuitorilor musulmani, dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religie”.5

Artizanii războiului de independenţă din 1877-1878, regele Carol I, primul ministru Brătianu şi ministrul de externe Kogălniceanu sunt elogiaţi pentru că „au cucerit bunăvoinţa marilor puteri (afară de Rusia) pentru drepturile României neatârnate”.

Sunt lăudate realizările economice, podul de peste Dunăre „unul din cele mai măreţe poduri din lume”, oraşul şi portul Constanţa, clădită din nou „tot cu ingineri români”; calea ferată şi „o ţeava care soarbe petrolul tocmai din Prahova, ca să fie vărsat de-a dreptul în vapor” (a se vedea textul Conferinţei).

În prima parte textul Conferinţei este o retrospectivă a istoriei Dobrogei pană la 1878, accentuându-se legăturile acesteia cu celelalte provincii româneşti „domnii români trimiţându-le locuitorilor Dobrogei daruri (cărţi, odoare sfinte, bani) pentru sărmanele lor biserici”, cartea românească fiind în fruntea factorilor care au determinat naşterea şi formarea naţiunii române moderne6. Interesantă este şi prezentarea „descălecatului mocanilor din Ţara Bârsei în ţinuturile dintre Dunăre şi Mare, având consecinţă „unificarea graiului şi sufletului românesc. „Iar dacă avem azi (1928 n.a.) o întinsă proprietate românească, dacă avem o Constanţă aproape românizată, apoi Ardealului să-i mulţumim”.

Prin noile construcţii, podul de peste Dunăre şi portul Constanţa, începe în epoca modernă decisiva amplasare nu doar geografică, ci şi economică, diplomatică şi chiar culturală a noii Românii. Marea Neagră şi mai ales gurile Dunării, reprezintă în viziunea geografilor români Vintilă Mihăilescu şi Simion Mehedinţi „singura faţadă logică a pământurilor extra-carpatice”7.

Între teritoriile care au revenit de drept României în 1878 se află şi Insula Şerpilor, o înălţime de circa 40 metri deasupra nivelului mării cu o suprafaţă de aproximativ 17 hectare, care prin caracteristicile sale naturale este o stâncă. Insula a fost confiscată prin abuz de partea sovietică la 4 februarie 1948 printr-un simplu proces verbal.

Importanţei strategice recunoscută încă din antichitate, i s-a adăugat în epoca modernă şi mai ales în zilele noastre şi una economică, datorită rezervelor de hidrocarburi din platforma continentală a Mării Negre. Astăzi această insulă a devenit o problemă spinoasă a diferendului româno-ucrainean privind delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului continental al celor două ţări în Marea Neagră.8  O monografie amplă cu titlul „Insula Şerpilor” a publicat domnul prof. dr. Pădurean Dominuţ, originar de pe meleagurile Albei - Munţii Apuseni, în lucrarea „Axa geopolitică a Mării Negre”, coordonată de Victor Roncea.

Din perspectiva timpului recent, în care activităţile majore pentru cunoaşterea momentelor astrale ale istoriei naţionale, vin mai degrabă din iniţiativa personală a unor adevăraţi români, decât din partea instituţiilor, modul în care înţelegea Ministerul Instrucţiunii în anul 1928 să aniverseze semicentenarul unirii Dobrogei cu ţara mamă, România, ni se pare exemplar.

Publicarea după optzeci de ani a textului Conferinţei în paginile revistei „DACOROMANIA” o considerăm o datorie de onoare faţă de iluştrii noştri înaintaşi, făuritori ai arhitecturii statului român naţional modern.

                              Prof. Pantilimon POPOVICI

NOTE

1 Arhiva şcolii Războieni Cetate, document 96, an 1928

2 Grigoriu, P., Dr .Constantin Angelescu şi învăţământul românesc (împliniri şi deziderate), în Studii şi Articole de Istorie, LXIV, 1999, p. 130

3 Arhiva şcolii Războieni Cetate, doc.96, an 1928

4 Ciachir, N., Bercan, Gh., Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984,p. 3 96

5 Gemil, Th., Tătarii în istorie şi în lume, Bucureşti, 2003, p.231

6 Chindriş, I., Naţionalismul modern, Cluj Napoca, 1996, p.23

7 Cotoi, C., Canalul Bâstroe şi chestiunea Dunării, în „Ziua” 18 noiembrie. 2006

8 Dr.Pădurean, D.. Ucraina şi România în război strategic, în „Ziua”, 9-10 decembrie, 2006