România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Octavian Goga

bardul nostru ardelean

   

 

"Eu am crezut de la început în specificul

  naţional, adică am crezut că nu se intră

în universalitate decât pe poarta proprie."

      (Octavian Goga, Dialog cu publicistul 

                                    Felix Aderca, 1929)  

 

 În interioritatea poeziei lui Octavian Goga, marele critic literar român George Călinescu, întrevedea materialitatea unei sinteze dintre un spirit profetic şi ,,un inefabil de origine metafizică, o jale de popor străvechi (…) ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului” (Istoria literaturii române...), percepţie ce descătuşa lirismul poetului ardelean, devansând stavilele sămănătorismului şi silind ochiul scrutător al criticii literare să dibuiască alte justificări estetice.

Animat de convingeri estetice, Octavian Goga îşi croieşte cu multă demnitate patriotică o cale în literatură, cu ideea monografierii satului ardelean, pe care o va realiza magistral, datorită cunoaşterii directe a vieţii şi unei solidarităţi intime cu mitica lume rurală. El a scris atât în versuri cât şi în proză. În versuri: Poezii (1905), O seamă de cuvinte (1908), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916), Din larg (1939), Poeme postume (1939); dramaturgie: Domnul notar (1914), Meşterul Manole (1928); proză: Mustul care fierbe; traduceri: Tragedia omului de Madach Imre (1934).

Scriitorul Octavian Goga zăreşte pentru prima oară lumina tainică a zilei la o dată incertă,  20 martie/1 aprilie 1881, în satul Răşinari din judeţul Sibiu, în casa cu nr.778,  într-o familie de intelectuali, fiind primul copil al preotului ortodox  Iosif Goga şi al Aureliei, învăţătoare. Tatăl colabora cu diverse articole la ,,Telegraful român”, iar mama (n. Bratu), publica în tinereţe versuri în reviste transilvănene. În perioada anilor  1886-1890, urmează cursurile şcolii primare din satul natal (avându-l ca învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, va fi prototipul din Dăscăliţa), urmând apoi să se înscrie la liceul de stat din Sibiu (azi Liceul „Gh. Lazăr“) şi, în cele din urmă, la liceul românesc din Braşov, smulgerea copilului din sânul familial, prilejuind mai târziu ecouri amare în opera poetică.

Debutează ca elev de liceu în revista ,,Tribuna” (1897) a lui Ioan Slavici, publicaţie politică şi culturală cu importante implicaţii în mişcarea naţională a românilor din Transilvania. În numărul din 12-24 decembrie (nr.275, p.1098) Tribuna îi publică cea dintâi poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi, a cărei versificaţie depăşeşte valoarea unui simplu debut.

Va începe o activitate poetică fecundă, colaborând la o serie de publicaţii din Ardeal: ,,Familia”, ,,Tribuna literară”, ,,Revista ilustrată” etc., cu poezii semnate Octavian, Tavi şi Sfinx. Aceste poezii se hrănesc în mod vizibil din seva vitală a creaţiei literare a lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Bolliac, animând crochiul de influenţă, cu sevă proaspătă clocotind de forţă şi originalitate. Poeziile publicate aici vor clădi temelia volumului de debut din 1905, intitulat Poezii, bine primit de către literaţii vremii, volumul fiind premiat de către Academia Română cu distincţia ,,Herescu Năsturel”, apreciindu-se originalitatea cu care Octavian Goga reuşise să sustragă poezia de sub influenţele eminesciene.

      În 1900, urmează calea studiilor universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta, iar apoi pleacă la Universitatea din Berlin, cu o bursă de la Societatea ,,Transilvania”, adunând rodul absolvirii acestora în anul 1904; citeşte filosofie şi literatură străină: Schopenhauer, Dostoievski, Jean-Jacques Rousseau. În capitala Ungariei, se dedică frământărilor luptei naţionale, aducând în societatea studenţească ,,Petru Maior”, ,,fermentul luptei şi al revoltei spiritului românesc”. În 1902, împreună cu Alexandru Ciura şi Octavian Tăslăuanu, editează la Budapesta, revista ,,Luceafărul” (publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania), în paginile căreia vor fi publicate mai multe poezii (Oltul, Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcaşii etc.) ce vor reprezenta esenţa lirică a volumului de debut, poetul afirmându-se ca un autentic talent literar. ,,Luceafărul” s-a întrupat din preocupările şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime“. (O. Goga).

Aceşti tineri ardeleni de la Budapesta ştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista „Luceafărul” de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii sufleteşti“.

La data de 15 septembrie 1903, tot în revista ,,Luceafărul”, poetul semnează prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele Octavian Goga. Asupra poeziilor publicate în reviste s-au pronunţat elogios Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

Din acest moment, Octavian Goga se raliază germenului politic al vremii, începând să activeze în cadrul Partidului Naţional Român, iar în calitate de secretar editează revista ,,Ţara noastră” (apare la 1 ianuarie 1907 la Sibiu; răscoalele ţărăneşti din februarie-martie, îi vor inspira lui Goga mai multe poezii, precum: Cain, O ţară ştiu, Cosaşul şi se vor resimţi în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul, publicat în 1909), care îi atrage primul proces de presă, dintr-un şir lung de acuzaţii aduse de regimul austro-ungar pentru publicarea unor articole politice incitatoare. Este chiar întemniţat la Budapesta (1909), apoi la Szegedin (1912), din cauza susţinerii idealurilor sale de eliberare naţională şi socială a românilor din Transilvania.

Volumul de poezii Cântece fără ţară, apărut în anul 1916, poartă glasul direct al frământărilor momentului istoric decisiv al intrării ţării noastre în Primul Război Mondial. Înrolat în armata română, Goga participă şi el la conflagraţie, militând pentru alipirea Ardealului la România, ideal ce se înfăptuieşte la 1 decembrie 1918. Octavian Goga va fi numit ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, apoi membru al Academiei Române în 1920, iar anul 1924 îi va aduce Premiul Naţional pentru poezie. Între 1937-1938 este prim-ministru al României, în toată această perioadă scriind tot mai puţin, fiind implicat în viaţa tumultoasă a politicii.

La 7 mai 1938, la Ciucea, judeţul Cluj, trece în nefiinţă cel care a presărat versurile sale cu „jalea unei lumi” şi a intonat împreună cu atâtea mii de voci „cântarea pătimirii noastre”.

În opera lui Octavian Goga luceşte diafan lumina caldă a poeziilor lui George Coşbuc, însă acesteia îi este alăturată o dimensiune tragică a trăirilor sale, răsunetul unei voci ce dezvăluie o sensibilitate melancolică, elegiacă în descendenţă eminesciană, însă însufleţită de speranţa unei resurecţii spirituale şi sociale. Versurile poetului ardelean sunt impregnate de un sentiment de jale, trăire ce-şi regăseşte descendenţa în dorul chinuitor din lirica populară.

Volumul inaugural din 1905, alături de cel publicat în 1909 şi intitulat Ne cheamă pământul, formează partea cea mai valoroasă a liricii sale. Cronologic se remarcă perfecta simetrie a datelor apariţiei celor două volume, în raport cu momentul social de referinţă de la începutul veacului trecut, răscoala de la 1907. Deşi n-a fost ţăran, aşa cum a recunoscut el însuşi, „a priceput păsurile satului şi s-a contopit cu toate durerile lui”.Creaţia lui Octavian Goga este străbătută fie de seva durerii unui neam asuprit (în poemele Oltul, Casa noastră, Noi), fie de jalea „înstrăinatului Ardeal”, sau revolta ţăranului, rob al pământului (în poeme ca Plugarii, Clăcaşii, Cosaşul).

Într-o mărturisire literară, Octavian Goga preciza că sentimentele lui de revoltă faţă de nedreptăţile suferite de românii ardeleni l-au împiedicat să scrie o poezie idilică şi optimistă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului, n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”. Octavian Goga este bardul nostru ardelean, dar, în aceeaşi măsură, el este stihuitorul de geniu al întregii literaturi româneşti, ,,cântăreţul pătimirii naţionale” prin suflul spiritual autohton ce-i animă opera şi înverşunarea cu care a ocrotit idealul suprem de unitate naţională şi izbăvire socială.

     

            Cristina Ioana Cofaru

   

Octavian Goga şi crezul său poetic

 „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă.”

 

Rugăciune  

 

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, stăpâne,

În faţa strălucirii tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Şi-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte, -orînduie-mi cărarea!  

 

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maştere şi rele,

Ci jalea unei lumi, părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.  

 

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitile cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,

În veci spre cei rămaşi în urmă,

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

 

 

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Şi gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliţii-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară...

Durerea lor înfricoşată în inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună  

 

Dezleagă minţii mele taina

Şi legea farmecelor firii,

Sădeşte-n braţul meu de-a pururi

Tăria urii şi-a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina

Şi zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.  

 

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Şi cum sub bolta lui aprinsă,

În smalţ de fulgere albastre,

Încheagă-şi glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.  

 

 

Noi

 

La noi sânt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sânt,

Şi-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sânt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...

 

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul,

Şi duc tustrele Crişuri.

 

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng

Şi tata, şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

Îîn ochii tuturora.

 

Şi fluturii sânt mai sfioşi

Când zboară-n zări albastre,

Doar rouă de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi îşi înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Şi Oltul, biet, bătrânul...

 

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinţii,

De jalea lui ne-au răposat

Şi moşii, şi părinţii...

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deşertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi....

 

„...mi-am dat seama că osatura poporului e la ţară şi că, dacă vrem să credem într-o logică viitoare a evenimentelor, care să ne salveze, trebuie să credem în ţăran şi în sat”.

Octavian Goga