"Eu
am crezut de la început în specificul
naţional, adică am crezut că nu se intră
în
universalitate decât pe poarta proprie."
(Octavian Goga, Dialog cu publicistul
Felix Aderca,
1929)
|

|
În interioritatea poeziei lui Octavian Goga, marele critic literar
român George Călinescu, întrevedea materialitatea unei sinteze
dintre un spirit profetic şi ,,un inefabil de origine metafizică,
o jale de popor străvechi (…) ajuns la bocetul ritual, transmis fără
explicarea sensului” (Istoria literaturii române...), percepţie ce
descătuşa lirismul poetului ardelean, devansând stavilele sămănătorismului
şi silind ochiul scrutător al criticii literare să dibuiască
alte justificări estetice.
Animat
de convingeri estetice, Octavian Goga îşi croieşte cu multă
demnitate patriotică o cale în literatură, cu ideea
monografierii satului ardelean, pe care o va realiza magistral, datorită
cunoaşterii directe a vieţii şi unei solidarităţi
intime cu mitica lume rurală. El a scris atât în versuri cât
şi în proză. În versuri: Poezii (1905), O seamă de
cuvinte (1908), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor
(1913), Cântece fără ţară (1916), Din larg (1939),
Poeme postume (1939); dramaturgie: Domnul notar (1914), Meşterul
Manole (1928); proză: Mustul care fierbe; traduceri: Tragedia omului
de Madach Imre (1934).
Scriitorul
Octavian Goga zăreşte pentru prima oară lumina tainică
a zilei la o dată incertă, 20
martie/1 aprilie 1881, în satul Răşinari din judeţul
Sibiu, în casa cu nr.778, într-o
familie de intelectuali, fiind primul copil al preotului ortodox
Iosif Goga şi al Aureliei, învăţătoare. Tatăl
colabora cu diverse articole la ,,Telegraful român”, iar mama (n. Bratu),
publica în tinereţe versuri în reviste transilvănene. În
perioada anilor 1886-1890,
urmează cursurile şcolii primare din satul natal (avându-l ca
învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual
patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora
sa, Victoria, stinsă de timpuriu, va fi prototipul din Dăscăliţa),
urmând apoi să se înscrie la liceul de stat din Sibiu (azi Liceul
„Gh. Lazăr“) şi, în cele din urmă, la liceul românesc
din Braşov, smulgerea copilului din sânul familial, prilejuind mai târziu
ecouri amare în opera poetică.
Debutează
ca elev de liceu în revista ,,Tribuna” (1897) a lui Ioan Slavici,
publicaţie politică şi culturală cu importante implicaţii
în mişcarea naţională a românilor din Transilvania. În
numărul din 12-24 decembrie (nr.275, p.1098) Tribuna îi publică
cea dintâi poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi, a cărei
versificaţie depăşeşte valoarea unui simplu debut.
Va
începe o activitate poetică fecundă, colaborând la o serie de
publicaţii din Ardeal: ,,Familia”, ,,Tribuna literară”,
,,Revista ilustrată” etc., cu poezii semnate Octavian, Tavi şi
Sfinx. Aceste poezii se hrănesc în mod vizibil din seva vitală
a creaţiei literare a lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă,
Bolliac, animând crochiul de influenţă, cu sevă proaspătă
clocotind de forţă şi originalitate. Poeziile publicate
aici vor clădi temelia volumului de debut din 1905, intitulat Poezii,
bine primit de către literaţii vremii, volumul fiind premiat de
către Academia Română cu distincţia ,,Herescu Năsturel”,
apreciindu-se originalitatea cu care Octavian Goga reuşise să
sustragă poezia de sub influenţele eminesciene.
În 1900, urmează calea studiilor
universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta, iar
apoi pleacă la Universitatea din Berlin, cu o bursă de la
Societatea ,,Transilvania”, adunând rodul absolvirii acestora în anul
1904; citeşte filosofie şi literatură străină:
Schopenhauer, Dostoievski, Jean-Jacques Rousseau. În capitala Ungariei,
se dedică frământărilor luptei naţionale, aducând în
societatea studenţească ,,Petru Maior”, ,,fermentul luptei
şi al revoltei spiritului românesc”. În 1902, împreună cu
Alexandru Ciura şi Octavian Tăslăuanu, editează la
Budapesta, revista ,,Luceafărul” (publicaţie pentru cultura naţională
şi unitatea politică a românilor din Transilvania), în
paginile căreia vor fi publicate mai multe poezii (Oltul, Plugarii, Lăutarul,
Dascălul, Rugăciune, Clăcaşii etc.) ce vor reprezenta
esenţa lirică a volumului de debut, poetul afirmându-se ca un
autentic talent literar. ,,Luceafărul” s-a întrupat din preocupările
şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi
visuri:
„Revista
noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta
publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă
între public şi tinerime“. (O. Goga).
Aceşti tineri ardeleni de la
Budapesta ştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi
colectivităţi.
„Cu
un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista
„Luceafărul” de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat
acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii
sufleteşti“.
La
data de 15 septembrie 1903, tot în revista ,,Luceafărul”, poetul
semnează prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele
Octavian Goga. Asupra poeziilor publicate în reviste s-au pronunţat
elogios Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun,
Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.
Din
acest moment, Octavian Goga se raliază germenului politic al vremii,
începând să activeze în cadrul Partidului Naţional Român,
iar în calitate de secretar editează revista ,,Ţara noastră”
(apare la 1 ianuarie 1907 la Sibiu; răscoalele ţărăneşti
din februarie-martie, îi vor inspira lui Goga mai multe poezii, precum:
Cain, O ţară ştiu, Cosaşul şi se vor resimţi
în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul,
publicat în 1909), care îi atrage primul proces de presă, dintr-un
şir lung de acuzaţii aduse de regimul austro-ungar pentru
publicarea unor articole politice incitatoare. Este chiar întemniţat
la Budapesta (1909), apoi la Szegedin (1912), din cauza susţinerii
idealurilor sale de eliberare naţională şi socială a
românilor din Transilvania.
Volumul
de poezii Cântece fără ţară, apărut în anul
1916, poartă glasul direct al frământărilor momentului
istoric decisiv al intrării ţării noastre în Primul Război
Mondial. Înrolat în armata română, Goga participă şi el
la conflagraţie, militând pentru alipirea Ardealului la România,
ideal ce se înfăptuieşte la 1 decembrie 1918. Octavian Goga va
fi numit ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, apoi membru al
Academiei Române în 1920, iar anul 1924 îi va aduce Premiul Naţional
pentru poezie. Între 1937-1938 este prim-ministru al României, în toată
această perioadă scriind tot mai puţin, fiind implicat în
viaţa tumultoasă a politicii.
La
7 mai 1938, la Ciucea, judeţul Cluj, trece în nefiinţă cel
care a presărat versurile sale cu „jalea unei lumi” şi a
intonat împreună cu atâtea mii de voci „cântarea pătimirii
noastre”.
În
opera lui Octavian Goga luceşte diafan lumina caldă a poeziilor
lui George Coşbuc, însă acesteia îi este alăturată o
dimensiune tragică a trăirilor sale, răsunetul unei voci ce
dezvăluie o sensibilitate melancolică, elegiacă în
descendenţă eminesciană, însă însufleţită
de speranţa unei resurecţii spirituale şi sociale.
Versurile poetului ardelean sunt impregnate de un sentiment de jale, trăire
ce-şi regăseşte descendenţa în dorul chinuitor din
lirica populară.
Volumul
inaugural din 1905, alături de cel publicat în 1909 şi
intitulat Ne cheamă pământul, formează partea cea mai
valoroasă a liricii sale. Cronologic se remarcă perfecta
simetrie a datelor apariţiei celor două volume, în raport cu
momentul social de referinţă de la începutul veacului trecut, răscoala
de la 1907. Deşi n-a fost ţăran, aşa cum a recunoscut
el însuşi, „a priceput păsurile satului şi s-a contopit
cu toate durerile lui”.Creaţia lui Octavian Goga este străbătută
fie de seva durerii unui neam asuprit (în poemele Oltul, Casa noastră,
Noi), fie de jalea „înstrăinatului Ardeal”, sau revolta
ţăranului, rob al pământului (în poeme ca Plugarii, Clăcaşii,
Cosaşul).
Într-o
mărturisire literară, Octavian Goga preciza că sentimentele
lui de revoltă faţă de nedreptăţile suferite de
românii ardeleni l-au împiedicat să scrie o poezie idilică
şi optimistă: „Eu am văzut în ţăran un om
chinuit al pământului, n-am putut să-l văd în acea
atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale
şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină
şi veselie a lui Coşbuc”. Octavian Goga este bardul nostru
ardelean, dar, în aceeaşi măsură, el este stihuitorul de
geniu al întregii literaturi româneşti, ,,cântăreţul pătimirii
naţionale” prin suflul spiritual autohton ce-i animă opera
şi înverşunarea cu care a ocrotit idealul suprem de unitate naţională
şi izbăvire socială.
Cristina Ioana Cofaru
Octavian
Goga şi crezul său poetic
„Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna
că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător
de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care
filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă
într-o trâmbiţă de alarmă.”
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu
trupul istovit de cale,
Eu
cad neputincios, stăpâne,
În
faţa strălucirii tale.
În
drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n
negură se-mbracă zarea,
Eu
în genunchi spre tine caut:
Părinte,
-orînduie-mi cărarea!
|
Alungă
patimile mele,
Pe
veci strigarea lor o frânge,
Şi
de durerea altor inimi
Învaţă-mă
pe mine-a plânge.
Nu
rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei
maştere şi rele,
Ci
jalea unei lumi, părinte,
Să
plângă-n lacrimile mele.
|
În
pieptul zbuciumat de doruri
Eu
simt ispitile cum sapă,
Cum
vor să-mi tulbure izvorul
Din
care sufletul s-adapă.
Din
valul lumii lor mă smulge
Şi
cu povaţa ta-nţeleaptă,
În
veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu,
Doamne, văzul meu îndreaptă.
|
Dă-mi
tot amarul, toată truda
Atâtor
doruri fără leacuri,
Dă-mi
viforul în care urlă
Şi
gem robiile de veacuri.
De
mult gem umiliţii-n umbră,
Cu
umeri gârbovi de povară...
Durerea
lor înfricoşată în inimă tu mi-o coboară.
În
suflet seamănă-mi furtună
|
Dezleagă
minţii mele taina
Şi
legea farmecelor firii,
Sădeşte-n
braţul meu de-a pururi
Tăria
urii şi-a iubirii.
Dă-mi
cântecul şi dă-mi lumina
Şi
zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i
raza soarelui de vară
Pleoapei
mele ostenite.
|
Să-l
simt în matca-i cum se zbate,
Cum
tot amarul se revarsă
Pe
strunele înfiorate;
Şi
cum sub bolta lui aprinsă,
În
smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi
glasul de aramă:
Cântarea
pătimirii noastre.
|
Noi
La
noi sânt codri verzi de brad
Şi
câmpuri de mătasă;
La
noi atâţia fluturi sânt,
Şi-atâta
jale-n casă.
Privighetori
din alte ţări
Vin
doina să ne-asculte;
La
noi sânt cântece şi flori
Şi
lacrimi multe, multe...
Pe
boltă, sus, e mai aprins,
La
noi, bătrânul soare,
De
când pe plaiurile noastre
Nu
pentru noi răsare...
La
noi de jale povestesc
A
codrilor desişuri,
Şi
jale duce Murăşul,
Şi
duc tustrele Crişuri.
La
noi nevestele plângând
Sporesc
pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi
jalea plâng
Şi
tata, şi feciorul.
Sub
cerul nostru-nduioşat
E
mai domoală hora,
Căci
cântecele noastre plâng
Îîn
ochii tuturora.
Şi
fluturii sânt mai sfioşi
Când
zboară-n zări albastre,
Doar
rouă de pe trandafiri
E
lacrimi de-ale noastre.
Iar
codrii ce-nfrăţiţi cu noi îşi înfioară sânul
Spun
că din lacrimi e-mpletit
Şi
Oltul, biet, bătrânul...
Avem
un vis neîmplinit,
Copil
al suferinţii,
De
jalea lui ne-au răposat
Şi
moşii, şi părinţii...
Din
vremi uitate, de demult,
Gemând
de grele patimi,
Deşertăciunea
unui vis
Noi
o stropim cu lacrimi....
„...mi-am
dat seama că osatura poporului e la ţară şi că,
dacă vrem să credem într-o logică viitoare a
evenimentelor, care să ne salveze, trebuie să credem în
ţăran şi în sat”.
Octavian
Goga
|
|