În China, apariţia palatelor a fost determinată nu doar de necesitatea asigurării unui adăpost confortabil şi sigur domnitorilor, ci, înainte de toate, de necesitatea împlinirii ritualurilor de cult cu semnificaţii magice şi simbolurilor autorităţii regale şi ordinii sociale. Menirea lor a rămas nealterată de-a lungul secolelor, rolul lor primind conotaţii teoretice şi filosofice respectate de toţi.

Primele edificii, cunoscute până azi în istoria arhitecturii chineze, sunt MingTang- Sălile Luminii. Acestea, în formă pătrată indicând cele patru puncte cardinale, erau ridicate pe o platforma rotundă, simbolizând cerul. Aici erau cinstiţi zeii, strămoşii şi tot aici îşi îndeplinea Fiul Cerului îndatoririle sale de mare preot, domnitor şi dascăl. Acestea erau construcţiile de care aminteşte Cartea Ritualurilor (Lishu) atribuită lui Confucius, construcţii ridicate după ce „Cel înţelept a găsit metoda topirii metalelor şi a arderii tuburilor de lut”, lăcaşuri destinate invocării zeilor şi spiritelor strămoşilor. Apoi au fost ridicate edificii complexe care au încorporat aceste sanctuare şi au devenit, fără a pierde menirea lor simbolică, centrele de administrare a tării. Despre ele Cartea Ritualurilor afirmă că erau „clădiri care defineau clar diferenţa între domnitor şi demnitarii săi, care au condus la înnobilarea simţămintelor între fraţii mai vârstnici şi cei mai tineri, între părinte şi fiu, Ia instituirea unei ordine de precădere între cei cu rang înalt şi cei de rând şi a unei demarcaţii clare între bărbaţi şi femei”. Distincţiile îşi găseau expresia în diferenţele marcate de mărimea edificiilor, numărul sălilor care formau complexul, precum şi de volumul lor în spaţiu. Acestea, pentru a exprima statutul elitei, erau expuse pe un plan axial ce avea în centru palatul regal, deoarece centrul simbolizează stăpânitorul cerului, căruia, pe pământ, îi corespunde împăratul, fiul său.

Pentru a respecta ideea ordinii pe pământ, palatul imperial era plasat în centrul capitalei, la rândul ei, era considerată centrul imperiului. Deci palatul imperial era socotit nucleul ţării, de unde domnitorul îşi exercita puterea prin virtute. Complexul din jurul acestuia, numit Oraşul Palatelor, simboliza Steaua Polară, considerată de cosmogonia chineză centrul universului „spre care se întorc cu veneraţie toţi aştrii cerului”, ceea ce şi explică numele de Zijincheng -Oraşul Interzis al Astrului Purpuriu. Potrivit concepţiei confucianiste, palatele trebuie să se impună prin maiestuozitate şi grandoare şi să se remarce printr-un „stil artistic distins, sincer şi simplu, lipsite de stridenţe ostentative” întregul complex, prin ansamblul său, trebuie să tindă spre armonia universală  

Începând cu dinastia Zhou, (l 122-255 î.e.n.) când au fost stabilite principiile şi planul concret al construirii capitalelor, Oraşelor Imperiale şi Oraşelor Palatelor, acestea au fost respectate cu stricteţe, până în secolul al XV-lea, când a fost ridicat Palatul Imperial din Beijing, complex arhitectural reprezentativ al artei şi gândirii tradiţionale chineze.

Într-o zi frumoasă de toamnă când la Beijing cerul se înalţă şi se limpezeşte, am urcat pe versantul vestic al Muntelui Priveliştilor Minunate -Jingshan. Poteca şerpuia domol printr-o pădure luxuriantă. Am făcut un scurt popas la primul pavilion cu numele poetic de Chioşcul unde Mireasma Florilor se Adună, apoi la următorul care mă îmbia să mă bucur de multitudinea priveliştilor care mi se deschideau în faţă. lată-mă ajunsă în vârful colinei, în Chioşcul celor 10 000 de Primăveri, acolo unde se află centrul oraşului interior, punctul cel mai înalt al oraşului Beijing. In faţa mea s-a deschis perspectiva largă a capitalei chineze.

La poalele colinei spre sud se distingeau contururile precise ale .Oraşului Imperial, iar în interiorul acestuia, ale Oraşului Palatelor, numit în mod obişnuit Oraşul Interzis al Astrului Purpuriu, Zijincheng. Acoperişurile palatelor cu olane smălţuite în culoarea galbenului imperial se succedau unul după altul până departe. In latura vestică a Oraşului Imperial se întindeau salba de lacuri şi grădinile imperiale de un verde intens străjuite de Pagoda Albă. Dincolo de zidul stacojiu înconjurător se ridicau edificiile Chinei moderne ale secolului al XX-lea. Am căutat să-mi concentrez privirea doar asupra dreptunghiului ce păstra trecutul imperial. De acolo de sus, mi se părea o impresionantă carte de istorie între coperţile căreia au fost adunate documente, au fost eternizate faptele şi amintirea unor personalităţi istorice, poveştile a miilor de vieţi consumate în măreţie, în mod tragic sau anost, în care au fost tezaurizate comori ale civilizaţiei chineze.

Oraşul Imperial, în forma în care se păstrează astăzi, datează de la începutul secolului al XV-lea, când cel de al treilea fiu al împăratului ctitor al dinastiei Ming, numit guvernator al regiunii a cărei capitală se afla la Beijing-ul de azi, a revendicat tronul părintelui său şi cu forţa armelor şi-a impus voinţa şi a mutat capitala imperiului de la Nanjing la Beijing.

Priveam Oraşul Palatelor ce se întindea în faţa mea şi căutam să-mi imaginez cum a prins contururi cu 600 de ani în urmă. In perimetrul vechii capitale a dinastiei mongole, noul suveran concepuse noi dimensiuni oraşului său de scaun şi poruncise zidirea unui nou oraş imperial, a unui nou nucleu al acestuia - Oraşul Palatelor zis şi Oraşul Interzis. Timp de 14 ani, cei mai vestiţi arhitecţi şi ingineri constructori, sute de mii de meseriaşi pricepuţi precum şi în jur de un milion de ţărani au trudit aici pentru a ridica şi decora edificiile imperiale. Tot atunci, cu pământul dislocat din fundaţiile clădirilor şi din canalul ce înconjoară cetatea domnească, s-a înălţat şi colina pe care mă aflam. S-a durat astfel, aşa cum cere ştiinţa geomanţiei, o pavăză în calea curenţilor negativi din nord, un paznic al întregului complex care să-1 apere de spiritele malefice.

Azi dreptunghiul Oraşului Palatelor, înconjurat de un zid stacojiu, se detaşează clar ca o insulă în marea citadină a Bejing-ului modern. A supravieţuit în mod miraculos taifunurilor şi mareelor de evenimente ce s~au abătut asupra sa de-a lungul secolelor şi a păstrat cu înţelepciune amintirea şi documentele acestora.

Oraşul Palatelor mă atrăgea în mod irezistibil. Determinată să-1 vizitez sistematic am început să cobor versantul vestic al Muntelui Priveliştilor Minunate. Am făcut un popas în chioşcul de unde se deschid vederii cele patru zări, apoi în cel care oferă cele mai splendide panorame. Ajunsă la poalele colinei, m-am oprit lângă o inscripţie ce marchează locul unde, în anul 1644, ultimul împărat al dinastiei Ming, înfricoşat de pătrunderea armatelor ţăranilor răsculaţi în capitală, s-a spânzurat după ce şi-a ucis împărăteasa şi copiii. Falnicul roşcov care a permis acest sacrilegiu a fost ferecat secole de-a rândul în lanţuri grele, până când a îmbătrânit şi s-a prăbuşit. Amintirea tragicului eveniment însă persistă şi toţi vizitatorii parcului se opresc aici îngânduraţi. Am poposit şi eu câteva minute lângă roşcovul nou plantat. Am rememorat succesiunea unor evenimente similare în istoria Chinei, când dinastii incapabile să guverneze în mod eficient ţara pierdeau mandatul cerului. In această situaţie interveneau armatele ţăranilor răsculaţi care înscăunau un nou împărat, de obicei pe comandantul acestora, şi întemeiau o nouă dinastie. Aşa cum a fost cazul strămoşului împăratului sinucigaş, întemeietorul dinastiei Ming.

Am părăsit parcul, această oază de verdeaţă cu chiparoşi seculari, arbuşti înfloriţi, aranjamente florale încântătoare, livezi încărcate cu fructe şi m-am îndreptat spre poarta de sud a Oraşului Palatelor. Am înaintat de-a lungul zidului stacojiu, de-a lungul canalului de apărare al acestuia. Pe strada Şanţului de Sud am luat decizia să încep vizita mea în palatul imperial cu un important component al acestuia - Arhivele Imperiale.

Am împins cu greu solida poartă roşie şi am pătruns într-o curte spaţioasă. In mijlocul acesteia, înălţată pe o terasă, cu faţa orientată spre sud, ca orice edificiu imperial, se afla o construcţie unică - cea mai veche construcţie destinată să păstreze arhivele casei imperiale şi ale administrării întregului imperiu. Acest complex a fost construit în anul 1534 şi este compus dintr-o clădire centrală, patru construcţii anexe şi un pavilion destinat ceremoniilor ocazionate de depunerea unor documente de seamă.

Pentru a ajunge la clădirea centrală, am urcat scările terasei înconjurată de o balustradă de marmură iscusit sculptată. Stând în faţa acesteia am rămas impresionată de robusteţea ei neobişnuită. Mi-am dat seama că spre deosebire de construcţiile chineze durate cu precădere din lemn, mă aflu în faţa unei case zidite doar din piatră şi dintr-o cărămidă specială de duritatea cimentului, iar arcadele şi canaturile celor cinci intrări erau cioplite din blocuri întregi de piatră. Am intrat prin poarta centrală şi am constatat că zidurile din părţile estică şi vestică ale clădirii au o grosime de 3,5 m, iar cele din partea nordică şi sudică - câte 6 m. O adevărată cetate inexpugnabilă, în care documentele erau ferite de schimbările temperaturii exterioare, de pericolul incendiilor.

În interiorul clădirii, lungă de 30 m., pe o estradă de marmură stau înşiruite 153 de lăzi înalte de l m şi jumătate, toate confecţionate din lemn de camfor şi acoperite cu folii de cupru aurite, decorate cu imaginea dragonului imperial. In interiorul acestora, în casete detaşabile lucrate dintr-o esenţă parfumată, au fost păstrate, ferite de umiditate si dăunători, timp de 400 de ani şi mai bine, documentele caselor imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Aici erau depuse în mod curent sau în cadrul unor ceremonii fastuoase însemnările zilnice cu privire la activitatea suveranului, edictele şi decretele imperiale, rapoartele funcţionarilor locali, memoriile către tron, listele de aur cu numele celor care au promovat examenul imperial, documentele referitoare la relaţiile cu statele tributare şi alte state, documentele serviciilor secrete, culegerile de opere literar-artistice, cele peste 22.000 de volume ale Enciclopediei editată în timpul domniei împăratului Yongle (în anul 1409), într-un cuvânt toate documentele ce consemnau activitatea unui imens imperiu, în cele două clădiri anexe, în dulapuri înalte de 3 m., se păstrau şi impresionantele volume, groase de l m. şi grele de 150 kg, ce conţineau arborele genealogic al împăraţilor şi al familiilor lor. Aceste volume sunt considerate unice în lume atât în ce priveşte mărimea cât şi în ce priveşte calitatea hârtiei şi a artei caligrafierii. De fapt, fiecare document, fiecare piesă de arhivă este o operă de artă. Ele sunt confecţionate din mătase, brocart sau hârtie de cea mai bună calitate, iar textul este caligrafiat cu tuş în stilul hai - cel regulat folosit în cancelaria imperială şi este încadrat în elemente decorative artistice.

Acum „casa de piatră” este muzeu, o amintire a preocupării responsabile a vechilor domnitori de a păstra pentru urmaşi valorile vremurilor lor. Moştenirea lor a fost transferată într-un sediu nou, unde cele 10 milioane de unităţi de arhivă sunt conservate după cerinţele ştiinţei moderne şi puse la dispoziţia cercetătorilor ştiinţifici din China şi din întreaga lume.

Am părăsit Arhivele Imperiale amintindu-mi de bucuria pe care am simţit-o când am ţinut în mână unele din documentele de pe vremea marelui împărat Kangxi (1662-1723), contemporan cu Petru cel Mare al Rusiei şi cu Regele Soare al Franţei, şi am putut admira minunata sa caligrafie.

Când am părăsit strada Şanţului de Sud auzul şi văzul mi-au fost invadate de trepidaţia marii metropole. Pe cele 8 benzi ale Bulevardului Liniştii îndelungate - Chang’anjie maşinile treceau în viteză. Eu m-am grăbii să ajung în Piaţa Liniştii Cereşti Tiananmen pentru a începe explorarea Oraşului Palatelor.

În dreapta mea zidul stacojiu - simbolul trecutului istoric, în stânga mea marele bulevard aglomerat cu şiruri nesfârşite de maşini în plină viteză - simbolul prezentului. In fata mea se contura Piaţa Liniştii Cereşti, piaţă încărcată cu semnificaţie sacră în epoca imperială a Chinei şi cu amintirea unor evenimente politice determinante pentru evoluţia istoriei în secolul al XX-lea.

În China, de-a lungul istoriei, spaţiului din faţa sudică a palatelor imperiale i s-a acordat o mare importanţă. Acesta era locul care trebuia să reflecte măreţia casei imperiale, să inspire spaimă şi să impună supuşenie. Aici se expuneau însemnele imperiului, aici se realiza, într-un cadru solemn, legătura suveranului cu supuşii săi, aici se marcau marile evenimente ale dinastiilor.

În 1420, când a fost construită Cetatea Imperială, poarta sudică, intrarea sa principală a fost durată din coloane de lemn şi a fost numită Chengtianmen - Poarta ce Sprijină Cerul pentru a sugera statura mistică a împăratului - Fiu al Cerului care domneşte asupra celor 9 zări ale cerului. In faţa porţii a fost orânduită o piaţă ce măsura 11 hectare şi era înconjurată de un zid stacojiu cu trei porţi. De aici, pornea un drum larg spre sud şi altul în direcţia est-vest.

Aşa cum cerea cutuma milenară, în partea estică a acestei porţi, într-un pâlc de chiparoşi s-a ridicai un impresionant Templu pentru Cinstirea Memoriei Strămoşilor, unde erau păstrate tabelele votive ale predecesorilor casei imperiale, iar în vestul ei - Altarul Gliei Strămoşeşti, unde se afla simbolul unităţii întregii ţări, o platformă cu pământ adus din cele patru puncte cardinale ale Chinei. In anul 1651, Poarta Cerului a fost reconstruită. Din cărămizi mari, grele de 24 kg. fiecare, a fost zidită o fundaţie trapeziodală înaltă de 10 m, cu 5 porţi - viaducte, iar deasupra, un edificiu impresionant cu un acoperiş în doua pante acoperit cu olane aurii. Poarta a fost numită Tian’anmen - Poarta Liniştii Cereşti; este cea care domină astăzi piaţa .

În faţa acesteia, deasupra Râului cu Ape Aurii au fost arcuite 7 poduri de marmură, unul central, pe calea imperială, pentru suveran, alte două pentru membrii clanului imperial, urmat de alte două pentru demnitari şi ultimele pentru persoane fără funcţii şi fără rang..

Pe cele două laturi ale podului imperial au fost ridicate „huabiao”. însemne ale puterii - columne de marmură sculptate cu dragoni înalte de 10 m. Acestea au în vârf un vas ce captează roua cerului, băutură menită a asigura longevitatea împăratului, şi un animal mitic numit “hou, care contemplează cerul”. Legenda spune că aceste creaturi erau chemate să urmărească activitatea împăratului şi să-1 avertizeze când îşi neglijează îndatoririle sale de domnitor responsabil. Alături de acestea a fost aşezată, imaginea sculptată în marmură, o pereche de lei, ce reflectă autoritatea supremă a împăratului în fata căreia şi regele animalelor se supune. Cel din vest, masculul are sub laba dreaptă o minge de mătase, cel din est, leoaica are sub laba stângă un pui. Imaginea acestui nobil animal o voi regăsi de nenumărate ori pe parcursul vizitei în Palatul Imperial în noi şi noi ipostaze.

Poarta Liniştii Cereşti a fost martorul marilor alaiuri imperiale, când suveranul pleca spre Templul Cerului sau cel al Pământului pentru prezentarea sacrificiilor, al marilor ceremonii când domnitorul pleca la război sau îşi conducea comandaţii în campaniile militare, al marilor ceremonii de primire a celor victorioşi, al nenumăratelor ritualuri de prezentare a sacrificiilor pentru cinstirea stindardului şi, nu în ultimul rând, al momentelor importante de emitere a edictelor imperiale. Acest document considerat sacru, după ce în sala tronului a fost înmânat ministrului ceremonialului, a fost adus într-un pavilion în formă de dragon pe terasa Porţii Liniştii Cereşti. Aici i se dădea citire în faţa întregului corp de demnitari îngenunchiat în piaţă, apoi era aşezat în gura unui phoenix aurit şi coborât în afara porţii. Un demnitar îl prelua, îl punea pe o „tavă de nori” şi, ocrotit de un baldachin imperial, era dus la Ministerul Ceremonialului, unde era copiat în mai multe exemplarele, apoi acestea erau încredinţate curierilor speciali pentru a fi duse în capitalele provinciilor.

Ultimul edict, astfel adus la cunoştinţa naţiunii chineze, a fost cel din 25 decembrie 1911 semnat de împărăteasa Longyu în care anunţa abdicarea ultimului împărat al dinastiei Qing, Puyi.

Pe latura estică a Porţii Liniştii Cereşti, din trei în trei ani aveau loc ceremoniile fastuoase în cadrul căreia erau anunţaţi şi cinstiţi cei care au promovat examenele imperiale şi erau înmânate însemnele de excelenţă celui care a ocupat primul loc. De aici, viitorii demnitari ai Chinei erau conduşi spre sala tronului pentru a fi primiţi de suveran.

Pe latura vestica a acestei porţi, în schimb, în fiecare primăvară aveau loc ceremonii de altă natură. Aici dădea citire ministrul pedepselor deciziile luate de împărat, ca for suprem de justiţie, în cazurile unor crime de o deosebită gravitate ce se pedepseau cu condamnarea la moarte. Tot aici erau executaţi inculpaţii.

Pe laturile estice şi vestice ale pieţei, de-a lungul coridoarelor de o mie de paşi, se aflau clădirile, modeste de alt fel, ale tuturor ministerelor, ale comandamentului armatei şi ale serviciilor secrete, precum şi ale Academiei Imperiale şi Spitalului Imperial. Aici era zona cea mai activă a palatului. Sute de demnitari, funcţionari, scribi şi servitori se aflau într-o permanentă fierbere pentru a rezolva problemele imensului imperiu.

Odată cu era republicană, începută în anul 1912, în Piaţa Porţii Liniştii Cereşti, piaţă încărcată cu semnificaţie sacră în epoca imperială, au intervenit mari schimbări, însă importanţa sa istorică tradiţională a rămas şi a fost încărcată cu amintirea unor evenimente politice determinante pentru evoluţia Chinei în secolul al XX-lea. In Piaţa Porţii Liniştii Cereşti au avut loc marile demonstraţii ale tineretului patriotic. Aceste demonstraţii au debutat cu evenimentele de la 4 mai 1919 şi s-au repetat în anii 1925, 1926, 1935 şi 1947, ocazii în care tineretul şi-a ridicat glasul în favoarea apărării integrităţii teritoriale a Chinei şi a demnităţii sale naţionale, s-a pronunţat împotriva războiului civil şi a guvernării corupte.

Aici, în faţa unei mase de 300 000 de oameni, la l octombrie 1949, a fost proclamată întemeierea Republicii Populare Chineze. Tot aici au avut loc acţiunile de masă din anii 1976 şi 1989, în cadrul cărora s-a exprimat determinarea noii generaţii de a impune şi de a consolida o nouă orientare în dezvoltarea Chinei pe calea democraţiei, reformelor şi deschiderii spre exterior.

Piaţa Porţii Liniştii Cereşti s-a lărgit treptat ajungând astăzi la 50 hectare. Ea s-a transformat în cea mai mare piaţă din lume, în care încap l milion de oameni. Pe locul vechiului zid înconjurător, al clădirilor ministerelor, în anul 1959 au fost construite, doar în 10 luni, pe latura vestică, impunătorul edificiu al parlamentului chinez, iar în cea estică, sediul Muzeului Naţional de Istorie. Pe vechiul drum imperial, pe axa Oraşului Palatelor şi a vechiului oraş Beijing, s-a ridicat, în anul 1958, Monumentul Eroilor Revoluţiei, apoi în anul 1976 -Mausoleul preşedintelui Mao Zedong. Tot aici, pe un catarg înalt, în cadrul unei solemnităţi impresionante, urmărită de un public larg, are loc în fiecare dimineaţa, odată cu răsăritul soarelui, ceremonia înălţării steagul naţional.

În ciuda schimbărilor, Piaţa Tiananmen a rămas un loc sacru, un simbol al continuităţii tradiţiilor istorice ale locuitorilor Chinei

De pe terasa Porţii Liniştii Cereşti am aruncat încă o privire asupra celei mai mari pieţe publice din lume, am coborât şi m-am îndreptat spre Wumen -Poarta de Miazăzi - intrarea principală în Oraşul Palatelor.

Păşeam pe lespezile căii imperiale de sub bolta Cetăţii Imperiale cu nume de rezonanţă simbolică - Tian’anmen - Poarta liniştii Cereşti. Fiecare pas mă ducea mai aproape de Oraşul Palatelor învăluit în imagini emblematice, a căror semnificaţie le-am înţeles doar după mulţi ani de studiu şi numeroase vizite. Am trecut de imensa poartă roşie bătută cu bolţuri mari aurii. Fără să le mai număr, ştiam că suma lor este multiplul numărului 9 - cifră supremă ce simbolizează atotputernicia suveranului. Nu-i de mirare că în această reşedinţa domnească numărul încăperilor este 9 999 şi că pe parcursul vizitei mele voi întâlni la această cifra şi multiplul său la tot pasul.

Am trecut de Poarta Conduitei Cuviincioase - Duanmen şi iată-mă într-o curte interioară dominată de Poarta de Miazăzi - Wumen, intrarea principală în Oraşul Palatelor, în Oraşul Interzis al Astrului Purpuriu. Mă impresionează culoarea stacojie ce domină zidurile şi edificiile din jurul meu.

Cei care pătrundeau aici pe vremuri înţelegeau semnificaţia acestei culori. Stacojiul simbolizează în China Steaua Polară, considerată centrul cosmosului. Prin analogic, acest palat a împrumutat culoarea pentru a exprima gândul că aici se află centrul lumii chineze, centrul întinsului imperiu chinez. Atât denumirea porţilor şi a edificiilor din acest palat, care ocupă 720.000 m pătraţi, cât şi culorile folosite au fost concepute pentru a impune smerenie şi supunere celor care pătrundeau în incinte, pentru a transmite mesaje atât suveranului cât şi demnitarilor chemaţi să-1 asiste la buna administrare a ţării.

Cele cinci edificii ridicate deasupra Porţii de Miazăzi, numite Palate ale Phoenixului, au fost martorele tăcute ale intrării în palat a alaiurilor nupţiale, a defilării celor care au promovat cu succes ultima treaptă a examenelor imperiale, ale ceremoniei de primire a celor întorşi victorioşi de pe câmpul de luptă. Aici au urcat timp de 500 de ani şi mai bine cei 24 de împăraţi, care şi-au avut reşedinţă în Oraşul Palatelor, pentru a da citire unor decrete de mare importanţă, aşa cum a procedat, de pildă, împăratul Guangxu în anul 1898 pentru a enunţa adoptarea primelor reforme menite să modernizeze China. Tot aici, în răpăitul tobelor şi dangătul clopotelor, au participat împăraţii la ceremonia proclamării calendarului anului următor, iar în ziua a 15-a a fiecărui nou an - la sărbătoarea lampioanelor. In faţa acestei porţi erau pedepsiţi cu lovituri de bastoane de bambus sau prin decapitare demnitarii găsiţi vinovaţi de încălcarea legii.

Am părăsit această curte încărcată de atâtea amintiri şi am trecut pe sub bolta porţii maiestuoase, înaltă de aproape 40 m. In faţa mea s-a deschis o curte dominată de cinci poduri de marmură, numite brâie de jad, care se arcuiesc elegant peste Râul cu Ape Aurii din interiorul Oraşului Palatelor. Trec peste unul dintre ele şi mă îndrept spre Poarta Armoniei Supreme, intrarea principală în Curtea Exterioară unde se află cele mai importante trei edificii ale Oraşului Palatelor: Sala Armoniei Supreme, Sala Centrală a Armoniei şi Sala Armoniei Asigurate, palate cu denumiri simbolice, în care împăraţii Chinei îşi exercitau puterea declarată divină.

Am trecut apoi pe sub Poarta Armoniei Supreme, căutând locul unde în trecut împăraţii ţineau sfat cu demnitarii lor şi luau decizii importante pentru soarta Chinei. In faţa mea s-a deschis un spaţiu vast de 30 000 m pătraţi dominat de Sala Armoniei Supreme, edificiul central al Oraşului Palatelor şi al întregii Chine, clădire care adăposteşte sala tronului imperial. Clădirea dreptunghiulară, cu un acoperiş în două ape, aşezată pe o terasă înconjurată de trei inele de balustradă sculptată din marmură nu se impune prin nici o linie avântată spre tăriile cerului, ci impresionează prin stabilitatea şi echilibrul pe care le degajă. M-am îndreptat spre acest simbol al autorităţii imperiale, parcurgând cu paşi lenţi imensa piaţă. Am lăsat la dreapta complexul de clădiri ce poartă numele de Palatul Gloriei Literare şi la stânga pe cel cu numele de Palatul Gloriei Militare. In trecut, în aceste încăperi împăraţii îşi exercitau îndatoririle de dascăl, prezentau ofrande strămoşilor naţiunii. Aici erau educaţi prinţii moştenitori şi, nu întâmplător se afla Biblioteca Imperială. Aici elaborau membrii Academici Imperiale şi intelectualii de frunte ai Chinei culegerile ce conţineau capodoperele literar artistice ale tării, iar pictorii imortalizau chipurile împăraţilor şi ale membrilor familiei sale.

Ajunsă în faţa marii terase, am urcat cele 44 de trepte admirând blocul de marmură iscusit sculptat cu dragoni ce se zvârcolesc în spuma apelor. Pe deasupra acestui „covor” preţios era purtată litiera împăratului cu ocazia marilor ceremonii. Sus pe terasă - obiecte cu semnificaţii simbolice: tâmâielniţe în forma de bâtlani şi broaşte ţestoase, tripoide pentru a da expresie urării ca suveranul să se bucure de viaţă lungă, o baniţă etalon pentru măsurarea grânelor - simbolul grijii domnitorului pentru bunăstarea supuşilor şi al echităţii sale în rezolvarea treburilor statului, un cadran solar - emblema autorităţii imperiale. Uitându-mă la toate acestea, am încercat să-mi imaginez cum a arătat piaţa şi terasa cu ocazia marilor ceremonii în epocile de glorie ale imperiului. Am găsit descrierea lor în documentele arhivei Imperiale, în volume de memorii.

În zorii zilei marelui eveniment, în faţa Porţii de Miază Zi erau postaţi elefanţi încărcaţi cu obiecte de bun augur. Pe marea terasă, în piaţa din fata Sălii Armoniei Supreme, erau expuse peste 500 de obiecte ceremoniale cu semnificaţie simbolică confecţionate din aur, argint, jad, bronz, ceramică şi lemn preţios. Pe părţile laterale ale acesteia, era aşezată orchestra imperială formată din instrumentişti ce se foloseau de instrumente muzicale antice. In piaţă erau staţionate detaşamentele corpului imperial, purtând steaguri şi arme tradiţionale. Sute de demnitari în marea ţinută de gală confecţionată din mătăsuri grele brodate cu însemnele funcţiilor lor, cu bâtlani pentru funcţionarii civili şi cu tigri pentru cei militari, stăteau în faţa scărilor ce duceau spre terasă. Membrii familiei imperiale stăteau în apropierea sălii tronului, etalându-şi costumele elegante din mătăsuri strălucitoare, artistic brodate în conformitate cu rangul fiecăruia şi normele reglementărilor curţii imperiale. Fumul parfumat ce se ridica din tâmăelniţe învăluia toată asistenţa, creând o atmosferă de. mister. Tensiunea aşteptării ajungea la maximum când pe terasa Porţii de Miazăzi începeau să bată clopotele şi tobele anunţând plecarea suveranului din reşedinţa imperială. Purtat pe litiera de mare ţinută, domnitorul era dus la Sala de Centrală a Armoniei, unde i se citeau textul ce urma să-1 rostească şi i se reamintea desfăşurarea ceremonialului. După ce se făceau ultimele retuşuri ale ţinutei sale, se verificau toate detaliile ale fastuosului costum de gală, brodat cu dragoni, alaiul imperial se îndrepta spre Sala Armoniei Supreme. In sunetul primelor acorduri ale muzicii shao, împăratul urca încet, cu paşi prescrişi de protocolul curţii imperiale, treptele ce conduceau spre tronul impunător.

Sala Armoniei Supreme, supranumită şi Sala Clopotelor de Aur, sugerează ideea ordinii universale, ideea că aici se află locul unde se armonizează interdependenţele dintre toate lucrurile din lume. Acest edificiu este cea mai mare şi cea mai impunătoare construcţie din Oraşul Palatelor. înaltă de 37 m., are o suprafaţă de peste 2000 m pătraţi. Tavanul casetat este susţinut de 72 de pilaştri auriţi acoperiţi cu imaginea dragonului. Tronul se află pe o estradă înaltă de 7 m. Este o banchetă largă tapisată cu mătase aurie, sculptată cu dragoni în posturi ce întrec orice imaginaţie, motiv care se repetă şi pe paravanul din spatele acestuia.

In sala învăluită în parfumul betelor de santal, suveranul primea omagiul sau, după caz, felicitările membrilor familiei imperiale, ale demnitarilor, ale reprezentanţilor popoarelor tributare şi ale solilor ţărilor străine. Ceremonial chemat să demonstreze şi să întărească autoritatea imperială era foarte strict. In sală se aflau supraveghetori speciali care urmăreau fiecare mişcare şi orice detaliu al ţinutei, cei care se abăteau de la regulile prescrise erau aspru pedepsiţi pentru “lese maiestate”.

După ce toţi cei chemaţi să-şi prezinte omagiile sau felicitările îşi onorau obligaţiile, suveranul se retrăgea şi, purtat pe litieră, se îndrepta spre Sala Centrală a Armoniei, unde se odihnea şi se relaxa. De aici. în funcţie de ocazie, se îndrepta spre Sala Armoniei Asigurate pentru a primi şi ospăta pe reprezentanţii ţărilor tributare sau ai minorităţilor naţionale. După aceea părăsea Curtea Exterioară, destinată contactelor protocolare cu supuşii şi reprezentanţii altor state, şi se retrăgea în iatacurile imperiale unde trăia în mod obişnuit cu familia sa.

Rezemată de balustrada de marmură a Sălii Armoniei Asigurate priveam spre Qianqingmen - Poarta Purităţii Celeste care conduce spre Curtea Interioară a palatului imperial. Am traversat o curte spaţioasă şi m-am oprit în faţa unei perechi de lei ce stăteau de strajă în fata porţii. Turnat în bronz, apoi aurit, acest simbol al autorităţii imperiale, face o impresie deosebită. Leii nu sunt surprinşi în posturi rigide, pietrificate. Artistul anonim a reuşit într-atât să le dea viată şi o mobilitate jucăuşă încât aşteptam să-i aud mârâind prieteneşte.

Intrarea în iatacurile imperiale, Poarta Purităţii Celeşti - o platformă spaţioasă încadrată de două încăperi largi a servit în timpul primilor împăraţi ai ultimei dinastii drept sală de audienţe. Aici îşi primea sfetnicii, la apariţia primelor raze ale soarelui, marele împărat Kangxi. Aici se sfătuia cu ei zi de zi. le asculta cu răbdare părerile, argumentele, semna decrete, rezolva problemele marelui imperiu.

Urc cele câteva trepte de marmură ce conduc spre poartă şi în faţa mea se înfăţişează, la capătul unei alei pavată cu dale şi străjuită de pomi de granate încărcaţi de fructe, primul complex arhitectural al zonei, cunoscut sub denumirea Trei Palate şi Şase Curţi Interioare. Trei edificii, replici mai modeste ale celor trei Săli din Curtea Exterioară, aşezate pe o terasă înălţată, poartă nume cu rezonanţă poetică, în care reverberează semnificaţii simbolice profunde - Qianqinggong — Palatul Purităţii Celeste, Kunninggong — Palatul Liniştii Pământeşti şi, situat intre aceste două, Jiaotaidian - Sala Uniunii dintre Cer şi Pământ.

Primul a servit ca reşedinţă şi birou pentru 14 împăraţi ai dinastiei Ming şi 2 ai dinastiei Qing, al doilea - ca reşedinţă împărăteselor, iar al treilea a fost destinat marcării unor festivităţi de mai mică importanţă, ca de pildă ziua de naştere a împărăteselor, şi ţinerii unor audienţe intime etc., şi tot aici, suverana creştea în fiecare primăvară viermi de mătase pentru a servi drept exemplu supuselor în această îndeletnicire.

Cele Trei Palate excelează prin eleganţă şi sobrietate şi abundă totodată în semne simbolice. In Palatul Purităţii Celeste, care începând din secolul al XVIII-lea a devenit cancelarie imperială, în fata unui paravan din lemn aurit, sculptat cu motive ale dragonului, se află tronul, pe care motivul miticului animal este prezent în numeroase ipostaze, şi o masă acoperită cu mătase galbenă. Texte caligrafiate de mari maeştri şi de împăraţi, expuse pe coloane şi pe paravan, aveau menirea să ţină trează în conştiinţa suveranilor şi demnitarilor preceptele unei guvernări eficiente şi oneste. Ideea dominantă ale acestora este exprimată concis prin cele patru mari ideograme caligrafiate pe un panou aşezat deasupra tronului. Acestea zheng da guang ming sunt integritate si puritate in suflet şi gândire. In spatele panoului se păstra testamentul împăraţilor dinastiei Qing, în care îşi desemnau urmaşii la tron.

Piese de cloisone delicat colorate completează atmosfera solemnă şi elegantă a sălii.

În Palatul Liniştii Pământeşti, fostul iatac al împărăteselor, se păstrează încă aranjamentul din timpul dinastiei Qing pentru celebrarea nunţilor împărăteşti şi pentru prezentarea ofrandelor zeilor triburilor manciuriene. Predominantă aici este culoarea roşie - culoarea bucuriei şi a vieţii, simbol al prosperării urmaşilor.

Sala Uniunii dintre Cer şi Pământ, a servit, începând din secolul al XVIII-lea, ca loc de păstrare a celor 25 de sigilii imperiale, a unei clepsidre formate dintr-un set de vase de bronz şi a unui orologiu, considerate etaloane pentru măsurarea timpului în imperiu.

Am părăsit zona celor Trei Palate şi am pornit în căutarea iatacurilor imperiale. Am hotărât să încep cu latura vestică a axei principale şi am ieşit pe o poartă laterală. M-am strecurat printr-un coridor îngust ce şerpuia intre casele scunde asemănătoare cu cele din cartierele vechi ale capitalei chineze. Am dat de o poartă simplă cu două canaturi roşii în fata căreia se aflau statuile a doi lei şi două felinare. După o cercetare mai atentă, am constatat că au toate însemnele celor postate în faţa edificiilor imperiale, semn sigur pentru mine că sunt pe drumul cel bun. Faptul era confirmat şi de panoul de deasupra porţii, pe care erau caligrafiate trei ideograme - Yangxinrnen - Poarta înnobilării Sufletului.

Am pătruns într-o curte umbrită de brazi şi chiparoşi, în care se aflau plasate cu mult rafinament piese sculpturale cu semnificaţii simbolice - bâtlani, căpriori, broaşte ţestoase, pagode. Cu faţa spre sud, se află o clădire dreptunghiulară, încadrată de două clădiri anexe. La mijloc, o uşă largă şi două ferestre mari pe cele două laturi îi conferă o luminozitate excelentă. Acesta este Palatul înnobilării Sufletului unde între anii 1723 şi 1911, timp de aproape 200 de ani, au locuit şi au condus imperiul chinez 8 împăraţi. Palatul a fost martorul multor evenimente istorice hotărâtoare pentru soarta Chinei. Aici au fost elaborate, de pildă, în anul 1898, primele decrete ale împăratului Guangxu ce prevedeau introducerea unor reforme pentru modernizarea Chinei şi tot aici, la 12 februarie 1912, a abdicat Puyi, ultimul împărat al dinastiei Qing, marcând prin aceasta începutul epocii republicane a Chinei..

Dreptunghiul edificiului este împărţit în trei încăperi - în mijloc o sală încăpătoare al cărei lux imperial îl reprezintă consolele sofisticate ale coloanelor de susţinere decorate cu elemente colorate într-o combinaţie de culori albastru si turquoise, culori reci ce stimulează gândirea lucidă, şi plafonul casetat ce avea în mijloc un dragon încolăcit în joacă cu o perlă imensă. In faţa unei biblioteci impresionante se află un birou larg acoperit cu mătase de culoare galbenă imperială. Deasupra acestuia, pe un panou sunt caligrafiate laconicele semne ideografice - zhongzheng renhe, adică Echitate şi Mărinimie, principii după care trebuie să se conducă suveranul în momentul luării deciziilor. Pe acest birou erau depuse, legate în coperţi de mătase galbenă, rapoartele, edictele si alte documente de mare importanţă supuse deciziei suveranului.

În partea dreaptă a sălii se află un tron modest pe care se aşeza împăratul când primea demnitarii şi solii altor ţări în audienţă. Atunci când pe tronul Chinei s-au aflat împăraţi-copii, în spatele lor se aşezau, ascunse privirilor de o perdea de mătase, împărătesele regente, care şi dădeau indicaţii în numele micului suveran nu arareori doborât de plictiseală

În partea stângă a sălii se află iatacul imperial în care, sub un baldachin iscusit brodat, se află un pat, o masă lungă cu obiecte de artă, iar de-a lungul geamului o platformă, iarna încălzită. Aici şi în încăperea alăturată, numită şi Sala celor Trei Rarităţi, se păstrează opere ale celor trei caligrafi de frunte ai Chinei, dar şi o colecţie de manuscrise rare alături de obiecte de artă ce fac parte azi din patrimoniul naţional. Intr-o ambianţă de mare rafinament artistic, în faţa unei măsuţe scunde, rezemat de perne de mătase, se odihnea împăratul, sorbind o ceaşcă de ceai sau caligrafiind citate ale clasicilor ori citind o carte.

Stăteam în faţa acestei clădiri modeste, care m-a impresionat prin eleganţă şi indiciile unei trăiri intelectuale elevate, şi prin fata ochilor minţii melc au trecut imaginile altor palate de pe alte meridiane ale lumii, care m-au uimit prin luxul lor deopotrivă inutil şi sfidător la adresa sărăciei locuitorilor acelor ţări.

Apoi, am vizitat micile curţi interioare în care se aflau iatacurile celor două împărătesc - al celei din est şi al celei din vest. Nici o reşedinţă nu depăşea iatacul imperial în ce priveşte confortul şi luxul. Ambele excelau printr-o eleganţă decentă şi un simţ artistic bine echilibrat. In Palatul Primăverii Permanente si în Palatul Supremei Elegante, de fapt nişte clădiri cu un singur cat cu deschidere largă spre o curte interioară, unde a locuit, de altfel ultima împărăteasă mamă, Cixi, m-a impresionat frumuseţea dantelăriei sculptate în lemn de santal şi mahon, care marca împărţirea dintre încăperi. Mare împătimită a teatrului, împărăteasa avea aici, în una din curţi, şi o mică scenă pe care eunucii curţii erau chemaţi să interpreteze piese clasice ale teatrului tradiţional chinez.

Apoi am pornit, pe uliţele înguste spre zona celor Sase Curţi, unde în spatele unor porţi masive, în mici curţi interioare, în apartamente sau cămăruţe modeste şi chiar întunecoase, trăiau concubinele cu ranguri sau fără rang. Priveam prin ferestre micile încăperi mobilate cu strictul necesar, cu nimicuri atât de dragi oricărei femei şi căutam să-mi imaginez cum îşi duceau existenţa aceste fiinţe al cărei singur scop în viată era ca să-1 vadă pe împărat, să fie agreate de el şi, apoi, dacă aveau norocul, să nască un descendent imperial în urma căruia să avanseze în ierarhia concubinelor, chiar până la rangul de împărăteasă-mamă. Intuiam tragediile care s-au consumat aici, nefericirea a acelora care cădeau în dizgraţie ca urmare a vreunei greşeli sau a uneltirilor vreunei favorite frustrate şi care si-au sfârşit zilele în sordidele lenggong- în palatele friguroase ale nepăsării şi uitării.

În colţul unei curţi meschine, mi-a atras atenţia o gură de puţ astupată cu o sferă de marmură, asigurată, la rândul ei, cu un drug de fier închis cu un lacăt. Este puţul în care si-a găsit moartea favorita Zhen - Nestemata a împăratului Guangxu, la 14 august a anului 1900, când Armatele Aliate ale celor 8 ţări au început asediul asupra capitalei Chinei. Atunci, a găsit de cuviinţă împărăteasa-mamă Cixi să ordone aruncarea ei în fântână pentru a o pedepsi pe ea, dar şi pe împărat, pentru încercările lor de a introduce unele reforme care să conducă la modernizarea Chinei, Ca mulţi dintre vizitatori, am poposit mai îndelungat în faţa acestei sfere de marmură şi mi-a părut rău că nu am avut o floare să o depun în acel loc.

Cu sufletul încărcat de imaginile sutelor de femei care au trăit în această parte a palatului m-am îndreptat spre Grădina Imperială. Speram că aici, în această oază în care natura se îmbină armonios cu arhitectura, voi putea retrăi momentele lor de bucurie.

Am intrat în grădină prin una din porţile laterale şi m-am găsit într o lume de basm. Chiparoşi, brazi, ginko, copaci exotici în forme contorsionate ce creau impresia unor dragoni culcaţi, se bolteau deasupra mea, stânci roase de ape m-au transpus intr-un peisaj marin, stalagtite ce urcau spre tăriile cerului şi aglomerări calcaroase în forme fantastice îmi aduceau răcoarea munţilor. Pavilioane ascunse de vegetaţie sau aşezate deasupra bulboanelor de apă mă îmbiau la visare şi mi-au chemat în memorie poezii de mult uitate. Un munte îngrămădit din stânci aduse de departe, cu grote şi drumeaguri abrupte, îmi produceau vertij şi rău de înălţime.

Aici, pe o suprafaţă de doar 1,1 hectar, artiştii grădinilor chinezeşti au reuşit să creeze o replică amăgitoare a naturii. Aici veneau împăraţii să caute momente de inspiraţie pentru a scrie sau a recita poezii, aici admirau luna şi se scăldau în razele ei de sărbătoarea lunii pline la mijlocul toamnei, aici întâmpinau doamnele de la curte cele patru anotimpuri, aici escaladau ele muntele, aşa cum cerea datina, în ziua a 9-a a lunii a 9-a a calendarului lunar tradiţional chinez.

Aici au găsit marii împăraţi ai Chinei locul cel mai potrivit pentru a păstra cele 12 000 de volume ale culegerii exhaustive ale operelor artistice, literare şi istorice ale Chinei. Aici, în această grădină, unde puteau fi consultate în liniştea amplificată de susurul apei şi cântatul păsărilor.

Am coborât privirea pe drumeagul ce şerpuia printre copaci, aranjamente florale şi pavilioane şi am descoperit că pietricelele multicolore, care îl compuneau, formează un covor fermecat. Sub paşii mei îşi deschideau petalele flori, se hârjoneau mici vieţuitoare, răsăreau peisaje şi apăreau personaje mitice şi ale operelor literare clasice chineze. Priveam şi nu îmi venea să cred că umilele pietre şlefuite de apele râurilor pot da naştere la o asemenea operă de artă.  

Drumul m-a dus spre poarta de nord a palatului, spre Poarta Puterii Divine. Soarele cobora în spatele Muntelui cu Privelişti Minunate. Ridicându-mi privirea aşteptam să aud cele 108 lovituri ale clopoţelul, ce se afla pe vremuri imperiale în edificiul deasupra porţii, pentru a anunţa locatarii palatului sfârşitul unei zile. Am parcurs drumul de-a lungul axei nord-sud al Palatului Imperial din Beijing şi eram încărcată cu impresii care cereau un timp pentru a fi asimilate. Dar nu puteam să nu constat că au rămas încă multe locuri de vizitat şi pe laturile estice şi vestice ale acestuia, cum ar fi doar colecţiile de arta plastică, de porţelanuri, de ceasuri, de arta meşteşugărească şi tezaurul imperial.   prof. dr. Anna Eva BUDURA