România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Scurt istoric al Imnului Naţional al României

     

      S-ar putea spune că imnul este „o invenţie personală a lui Alecsandri”, după cum specifică Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, ediţia 2001, Bucureşti.

Potrivit tot acestui dicţionar etimologic al limbii române, imnul reprezintă poezia sau cântecul solemn de preamărire, odă, laudă adusă unei persoane sau unui eveniment.

Ideea înfiinţării unui imn naţional a apărut în secolul al XIX-lea, mai exact începând cu anul 1840, cu ocazia festivităţilor oficiale la care participau domnitorii români.

Mai târziu, în anul 1862, a fost organizat un concurs public pentru alegerea Imnului de Stat al României. Piesa câştigătore a fost declarată cea a compozitorului Eduard Hulseh, intitulată Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei-Sale Prinţul Domnitor.

Aproape 20 de ani mai târziu, în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul Imnului regal român, imn care s-a intonat în mod oficial.

În perioada comunistă au fost intonate mai multe imnuri de stat. De amintit aici pe cel datorat poeţilor Eugen Frunză şi Dan Deşliu, Te slăvim Românie (1953) sau pe cel care i-a urmat la scurt timp, până în 1989, Trei culori cunosc pe lume, care era de fapt o variantă modificată a unui cântec patriotic al compozitorului Ciprian Porumbescu.

Versurile actualului imn naţional al României au fost compuse la 1848, de către Andrei Mureşanu, poet de factură romantică, ziarist, traducător, o personalitate marcantă a Revoluţiei de la 1848. în acea vreme poemul s-a intitulat Un răsunet. La numai câteva zile versurile poemului au fost puse pe acordurile lui Anton Pann, de către cântăreţul şi omul de cultură, Gheorghe Ucenescu de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Trebuie menţionat faptul tot Gh. Ucenescu a fost cel care a dat actualului imn naţional de stat titlul după primul vers „Deşteaptă-te române’’ al poemului Un Răsunet.

Acest poem a fost intonat pentru prima dată la scurt timp, pe stradă de către studenţii revoluţionari, la 29 iunie 1848 la Râmnicu Vâlcea (în Ţara Românească revoluţia a izbucnit pe 11 iunie 1848).

Prima înregistrare pe disc a cântecului s-a făcut de către solistul Alexandru Pascu în anul 1900 în Statele Unite Ale Americii.

În anul 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti împreună cu fanfara Regimentului Ştefan cel Mare din Iaşi, a făcut la Bucureşti prima înregistrare instrumentală. Tot în acest an, corul „Ion Vidu”din Lugoj, a înregistrat pe disc, pentru prima dată, varianta corală.

Încă de la început acest cântec a fost intonat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism şi de libertate pe care îl poartă în el.

A fost şi este un cântec drag românilor, în special soldaţilor, insuflându-le curajul în timpul momentelor cruciale, în timpul Războiului de Independenţă, cât şi în cel al primului şi celui de-al doilea război mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat din 23 august 1944, când România s-a detaşat de alianţa cu Germania hitleristă, alăturându-se Aliaţilor, acest imn a fost cântat în mod spontan de toţi şi emis pe toate staţiile radio.

Imediat după instaurarea dictaturii comuniste, la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a abdicat, „Deşteaptă-te române!” şi alte marşuri şi cântece patriotice au fost interzise. Intonarea sau fredonarea lor fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Din anul 1970 melodia a putut fi din nou cântată, dar fără versurile originale.

Pe 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei anticomuniste, imnul a fost intonat de uriaşe mase de oameni, unind întregul popor în sentimente nobile. Astfel, instituirea sa ca imn naţional a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără şovăială, sub formidabila presiune a manifestaţiilor. Potrivit articolului 12, alineatul 3 din Constituţia României, imnul naţional al statului „Deşteaptă-te române” este format din versurile strofelor 1, 2, 3, 4 şi 11 ale poeziei Un Răsunet de Andrei Mureşanu, pe muzica lui Anton Pann. Imnul Naţional al României se cântă şi se publică oficial numai în limba română.

Referitor la semnificaţia titlul imnului, se poate spune că acesta reprezintă atât socialul, cât şi naţionalul. Social deoarece impune o permanentă stare de vigilenţă pentru asigurarea tranziţiei către o lume nouă. Naţional deoarece alătură această deşteptare tradiţiei istorice. Imnul conţine acest sublim „acum ori niciodată”, prezent în toate imnurile naţionale, de la „paion-ul” cu care grecii au luptat la Marathon şi la Salamina şi până la „Marseilleza” revoluţiei franceze.

Invocaţia destinului naţional este culmea cea mai înaltă pe care un popor o poate atinge în înălţarea lui către perfecţiune.

Pe lângă acest imn, românii mai au „Hora Unirii”, scris în 1855 de poetul Vasile Alecsandri (1821- 1890), care a fost cântat în timpul unirii Principatelor (1859) şi în general la toate ocaziile când românii aspiră la unire şi armonie. „Hora Unirii” este cântat pe ritmul unui dans lent, dar energic, care reuneşte întreaga adunare. Dansul în cerc, adică în horă, este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi împreună.

                  Întocmit: Doc. MULEA NICOLETA

 

 

UN RĂSUNET

 

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman.

Si că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume.

Triumfători în lupte, un nume de Traian!

 

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n jur de tine.

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne.

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

 

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

“Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

 

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

 

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână de-ajutori.

Şi blestemă cu lacrămi în ochi pe orişicare

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

 

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

 

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

 

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie.

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lui trufie.

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

 

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă si silă, viclene uneltiri!

 

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină.

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

 

Anton Pan (1796 - 1859)

 

Andrei Mureasan (1816-1863)

“Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XI, 1848, nr. 25 din 21 iunie, p. 200, semnată A.M.-u, în volum: Un răsunet.