“Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică. Marcu X, 29-3

     Ţara Moţilor este binecuvântată de Dumnezeu pentru că este locuită de un popor evlavios, binecredincios, blând, iubitor de Hristos cu credinţă în Dumnezeu şi cu respect faţă de toate legile vieţii. Pretutindeni unde este nevoie de lumină, de adevăr, de credinţă în Dumnezeu, preotul ortodox din Ţara Moţilor este prezent. De aceea poporul îl respectă şi îl iubeşte.

Acest smerit slujitor al altarului este reprezentantul lui Dumnezeu care păstrează învăţătura lui Iisus Hristos curată, nestricată, bogată în putere şi har dumnezeiesc mântuitor.

Un astfel de preot-călugăr, ostenitor al cuvântului lui Dumnezeu în Ţara Moţilor a fost şi părintele Arhimandrit Dosoftei Morariu.

Cu emoţie, cu cerneala inimii, o obligaţie de suflet mă îndeamnă a-i face un portret spiritual fiindcă 1-am cunoscut, i-am ascultat cuvântul, m-am învrednicit de prietenia Cuvioşiei Sale.

Părintele Dosoftei a fost misionarul neobosit care avea tăria cuvântului aidoma profeţilor, şi darul scrisului. Cei care 1-au întâlnit, fie o singură dată nu-1 mai pot uita. Numele lui se află la “proscomidia” multor Sfinte Altare şi-n inimile preoţilor şi ucenicilor pe unde a păstorit.

Venirea părintelui Dosoftei în Ţara Moţilor a fost un dar de Ia Dumnezeu. Un om cald la suflet, un om cult, un om deosebit, un mare duhovnic şi părinte adevărat.

Cu emoţie, în şoaptă de rugăciune să deschidem cartea vieţii Părintelui Arhimandrit Dosoftei Morariu.

S-a născut în anul 1913 în comuna Stânceni, judeţul Botoşani, din părinţi săraci, dar foarte iubitori de Hristos. Tânărul Dumitru a intrat din fragedă vârstă în obştea Schitului Sihăstria, povăţuit pe atunci de cuviosul Ieroschimonah Ioanichie Moroi, cu metania din Muntele Athos. După absolvirea Seminarului monahal de la Cernica în anul 1934 este tuns în monahism la schitul Sihăstria, primind numele de Dosoftei. Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care o întrerupe şi merge diacon misionar peste Nistru, în perioada celui de al doilea război mondial, propovăduind ortodoxia şi botezând mii de oameni care nu fuseseră creştinaţi din cauza prigoanei comuniste. Această intensă activitate i-a imprimat în suflet o profundă şi statornică înclinaţie spre apostolate, care 1-a marcat pentru toată viaţa.

Reîntors în ţară, în anul 1944 este hirotonit preot şi îşi continuă studiile la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, pe care o absolvă în anul 1947 cu teza de licenţă “Sfântul Serafim de Sarov - viaţa, nevoinţele şi învăţăturile”. Această lucrare avea să aibă un mare ecou duhovnicesc în ţara noastră, fiind răspândită peste tot.

Între anii 1948-1952 Arhimandritul Dosoftei Morariu, a fost preot slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Revenind la metanie, se nevoieşte câţiva ani la mănăstirea Slatina-Suceava, împreună cu Arhimandritul Cleopa Ilie, stareţul acestei mănăstiri. Între anii 1956-1958 a fost stareţ la mănăstirea Putna, iar în anul 1959 a fost închis la Aiud şi Gherla unde a răbdat grele suferinţe împreună cu mii de preoţi şi călugări, fiind apoi eliberat în 1964. După câţiva ani de slujire la Catedrala Patriarhală din Bucureşti se retrage ca preot misionar în Munţii Apuseni fiind numit preot în parohia Poiana, comuna Sohodol.

Aici într-o perioadă de timp grea, cu preoţi aruncaţi în puşcăriile comuniste, cu biserici în ruină sau părăsite şi cu o viaţă religioasă aproape inexistentă, părintele Dosoftei se afirmă prin frumoase realizări ca preot misionar. In acele vremuri de tristă amintire, viaţa monahală în Ţara Moţilor era văduvită de mănăstiri şi călugări datorită vitregiei istoriei.

Părintele Dosoftei apare printre moţi ca un Daniil Sihastrul din vremea lui Ştefan cel Mare. Parcă îl văd înaintea ochilor cu o statură impunătoare, înalt, bine clădit cu cuvântul cald, prietenos, a ştiut să se apropie de moţi cu multă prietenie. De numele său se leagă frumoase realizări, pe plan gospodăresc în parohia Poiana Sohodolului. înzestrarea parohiei cu casă parohială şi teren agricol. S-a pictat Sfânta Biserică într-o frumoasă frescă, de admirat şi în zilele noastre, la care se adaugă reparaţia Bisericii şi consolidarea ei în exterior, aducerea unui frumos mobilier sculptat, iconostas şi scaune, veşminte preoţeşti, icoane şi odoare bisericeşti.

Bun gospodar în fruntea credincioşilor a deschis drumul de acces Sohodol-Poiana. A fost un suflet mare, foarte râvnitor pentru Biserică, pentru ortodoxie arzând de râvnă pentru Casa Domnului. Nu a fost un călugăr oarecare, ci a făcut parte din elita monahismului românesc. Mare talent oratoric cu vaste şi temeinice cunoştinţe teologice. Avea o minte deschisă către bunătate şi frumuseţe, împletea iubirea de Dumnezeu, de Biserică cu iubirea de patrie.

Părintele Dosoftei a fost un călugăr-cărturar de vocaţie, un om al rugăciunii, un om al cărţii, un harnic truditor în ogorul culturii româneşti, un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. A iubit moţii, omenia şi pe cei mulţi şi săraci ai Apusenilor. Le-a înţeles durerile şi puţinele bucurii. S-a zidit pe sine prin întreaga-i viaţă, în inima credincioşilor lăsând în sufletul creştinilor iubitori de Dumnezeu o frumoasă amintire. Pildă de hărnicie cu o putere de muncă puţin obişnuită. Şi-a dus cu stoicism crucea vieţii întru slujirea neamului. A trecut fără văicăreli, cu temeritate, peste încercările unor vremuri dure. Avea suflet bun şi iubitor de Dumnezeu şi de oameni.

A fost un mare teolog, mare duhovnic, chivernisea cu scumpete sfintele canoane, dar milostiv la inimă. Era căutat de mulţi credincioşi din Ţara Moţilor, respectat ca un adevărat părinte duhovnicesc. Toţi doreau să-1 vadă, să-i ceară sfat, o binecuvântare de drum. O conştiinţă cinstită şi serioasă.

Toată viaţa s-a mulţumit pentru sine cu puţin. Zilele vieţii lui şi le-a petrecut într-o chilie călugărească, simplă, tăcută; plină de cărţi şi icoane, iar părintele ca un călugăr neobosit şi luminat de har căuta să-şi facă datoria de preot al lui Hristos, de teolog şi părinte duhovnicesc.

Părăseşte din motive de sănătate Ţara Moţilor fiind transferat la Parohia Deda, judeţul Mureş unde slujeşte ca preot 6 ani.

Simţindu-se obosit şi bolnav, se retrage la mănăstirea de metanie şi după câţiva ani se stabileşte definitiv ca preot slujitor şi duhovnic la mănăstirea de maici Slatina-Suceava.

Părintele Dosoftei a scris şi cartea de teologie-dogmatică “Despre Dumnezeiescul Har”- scrisă între anii 1988-1990. Această lucrare a devenit un adevărat studiu dogmatic rar întâlnit în literatura teologică românească.

Azi, biserica pe care a împodobit-o cum numai Prea Cuvioşia Sa ştia să o facă, a devenit o frumoasă mănăstire de călugări prin purtarea de grijă a I.P.S. Andrei al Alba Iuliei, având ca stareţ pe Prea Cuvioşia Sa Ieromonah Irineu Filip care duce mai departe opera duhovnicească a părintelui Dosoftei. Părintele Irineu Filip este un preot şi duhovnic al dragostei şi blândeţii. Călugăr modest dar cu înaltă trăire duhovnicească şi pregătire teologică.

Această mănăstire este pe zi ce trece tot mai frumoasă, înzestrată cu cele necesare bunei vieţuiri duhovniceşti ce face cinste monahismului românesc din Ţara Moţilor, iar Sfânta Biserică cu Hramul “Înălţarea Domnului” merită să fie căutată, cercetată şi sprijinită, căci între zidurile ei se află şi hărnicia şi duhul părintelui Dosoftei care a slujit lui Dumnezeu, a luminat şi mângâiat poporul.

După ce s-a retras la mănăstirea Slatina am corespondat cu Prea Cuvioşia Sa. Mi-a trimis cărţi de teologie şi mi-a fost îndrumător spiritual. Sfinţia Sa a fost unul dintre părinţii mei duhovniceşti de taină care mi-a insuflat dragostea pentru trecutul bisericii şi al neamului românesc. Pot zice cu mândrie: Sunt printre cei care au avut fericirea să-l cunoască !!!.

Părintele Eugen Goia