România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Memorie culturală

   

Unul dintre cei care a reuşit să facă o radiografie benefică culturii şi civilizaţiei relaţiilor româno-chineze de-a lungul timpului alături de distinsa lui soţie Anna Eva Budura, rămâne prof. univ. Romulus Ioan Budura ambasador al României în R. Chineză autor al mai multor lucrări şi coordonator al recentului volum - “Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze - 1954-1975 - documente”

Lucrarea a apărut sub egida Arhivelor Naţionale ale României recent la Bucureşti (iunie 2008).

Fragmentul pe care îl publicăm în revista Dacoromania, considerăm a fi edificator în acest sens.

 

STUDIU INTRODUCTIV

 

Scrisoarea adresată de Caro! I, Principele României, împăratului Chinei, Guangxu, la 8/20 aprilie 1880, prin care anunţa proclamarea solemnă a independenţei României. ,,ca stat liber şi suveran” şi în care exprima speranţa în „stabilirea de bună şi cordială prietenie” între România şi Imperiul Qing - document prin care debutează prezentul corpus de documente - prilejuieşte, prin răspunsul consemnat la 26 ianuarie 1881, recunoaşterea reciprocă a celor două state: România şi China, ca şi exprimarea de către suveranul chinez „de urări fierbinţi de prosperitate şi bunăstare ţării şi poporului României”. Motivarea recunoaşterii reciproce a celor două state prin proclamarea independenţei României pare să fi avut o semnificaţie particulară, de vreme ce, peste multe decenii - după instaurarea regimurilor de democraţie populară în cele două ţări —independenţa de stat şi suveranitatea naţională au devenit valori în jurul cărora au fost construite între România şi China relaţii de solidaritate speciale, principiile respectării independenţei şi suveranităţii, observării egalităţii în drepturi, respingerii amestecului în treburile interne şi altele devenind temelie solidă a acestora.

Relatarea memorialistică privind primirea de către Zhou Enlai, premierul Republicii Populare Chineze, a ultimului oaspete străin - Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al Partidului Comunist Român, la 7 septembrie 1975 - document prin care se încheie prezentul corpus de documente - învederează consideraţia aparte de care se bucura România în ochii liderilor chinezi, împrejurarea prilejuieşte - fapt extrem de important - anunţarea preluării de către Deng Xiaoping, cu asentimentul preşedintelui Mao Zedong, a tuturor funcţiilor superioare de conducere în Republica Populară Chineză, ca şi formularea - nu mai puţin importantă — a câtorva precizări: a. „Poporul chinez va sta întotdeauna alături de poporul român, va sprijini lupta poporului român pentru cauza dreaptă a apărării independenţei şi suveranităţii naţionale, însă - a adăugat el - b. „în China este o zicală antică, care sună aşa: .,Apa de departe nu te scapă de focul de deaproape”. La urma urmelor, China şi România sunt foarte departe una de cealaltă. Treburile din Europa nu pot fi controlate după bunul plac de cele două puteri: U.R.S.S. şi S.U.A. Ţările mici şi mijlocii nu-şi pot pune speranţele, în ceea ce priveşte securitatea lor, în cele două super-puteri; numai prin unirea acestor ţări, prin statornicirea între ele de raporturi de bună vecinătate, prin colaborare mutual avantajoasă poate fi câştigată şi apărată independenţa naţională”, c. ,,Vă rog să credeţi, prietenia Chinei faţă de România nu se va schimba, cel ce va conduce dezvoltarea viitoare a Chinei este Deng Xiaoping, iar Deng Xiaoping este un prieten credincios al României”.

Între cele două texte expuse mai sus, volumul înserează un şir de documente elocvente pentru demonstrarea adevărului istoric că făurirea solidarităţii româno-chineze în anii democraţiilor populare a fost un proiect inspirat, înfăptuit cu - perseverenţă şi măiestrie, în vederea afirmării şi apărării independenţei de stat şi suveranităţii naţionale, a protejării şi sporirii avuţiei ţării, a asigurării prosperităţii si bunăstării, a câştigării libertăţii de mişcare în viata internaţională în beneficiul intereselor naţionale.

Înainte de a purcede la relevarea adevărului istoric demonstrat de documentele cuprinse în volum, se impune semnatarului tentaţia de a aminti cititorului fapte ce ţin de geneza celor două puteri democrat-populare în România şi în China.

Actul de la 23 august 1944, act Ia realizarea căruia participă şi comuniştii reprezentaţi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care-şi vor instaura puterea democrat-populară, le-a fost reproşat acestora de cominterniştii reprezentaţi de Ana Pauker, care socoteau că actul a fost o greşeală, că ar fi fost mai bine ca România să fi fost eliberată de Armata Roşie, deoarece astfel nu ar mal fi fost necesară o etapă de tranziţie în care să se coopereze cu monarhia şi partidele istorice, trecându-se direct la instaurarea dictaturii proletariatului. Eliberării integrale a Chinei de către comunişti i se opusese o bună bucată de vreme, până s-a văzut în faţa faptului împlinit, însuşi Iosif V. Stalin, care se înţelesese cu Franklin D. Roosevelt la Yalta în 1945 ca Republica China să rămână naţionalistă, guvernată de Jiang Jieshi, şi dependentă de Statele Unite ale Americii, după ce va fi consimţit la câteva concesiuni în favoarea U.R.S.S. In ambele cazuri, comuniştii români autohtoni şi comuniştii chinezi maoişti au înţeles să opereze independent, în consens cu interese naţionale majore.

În această ordine de idei, documentele ne mai oferă un fapt semnificativ. Prin 1953-1954, Mao Zedong îşi dă seama că emanciparea economică a Chinei conform planurilor cincinale numai cu concursul Uniunii Sovietice şi, în oarecare măsură a ţărilor de democraţie populară, va fi un proces lent şi îndelungat, de-a lungul căruia China se va găsi într-o deranjantă dependenţă de U.R.S.S., dependenţă ce fusese acceptată în împrejurările date ca un aranjament provizoriu. Aşa se face că liderul chinez conchide că se impune realizarea de urgenţă a transformărilor socialiste în agricultură, industrie şi comerţ, pentru a concentra în mâna statului resursele materiale necesare angajării Chinei în realizarea unui program viguros de dezvoltare economico-socială prin forţe proprii. Cu prilejul vizitei ce o întreprinde în China în octombrie 1954, Dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, este abordat direct de Mao Zedong, preşedintele C.C. al Partidului Comunist Chinez, cu rugămintea ,,de a-i da o mână de ajutor”. Acceptarea rugăminţii a presupus folosirea de către Dr. Petru Groza a călătoriei prin marile oraşe ale Chinei, de-a lungul a patru săptămâni, şi în scopul întâlnirii reprezentanţilor industriaşilor şi comercianţilor chinezi spre a le recomanda, folosind drept exemplu propria experienţă, să colaboreze cu comuniştii şi să accepte benevol, în interesul naţiunii şi al lor propriu, transformarea socialistă a întreprinderilor şi societăţilor lor. Se ştie că această operaţiune, înfăptuită într-o manieră chinezească (patronilor li s-au acordat dividente proporţional cu activele ai căror proprietari fuseseră şi li s-au păstrat poziţiile ocupate în administrarea unităţilor date, fiind retribuiţi în mod corespunzător), a fost înfăptuită cu succes în anul 1956. Ritmul de dezvoltare al Chinei s-a accelerat în mod simţitor, iar contribuţia foştilor capitalişti a fost resimţită mai în toate planurile.

Şi mai semnificativă în această ordine de idei este convorbirea dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Mao Zedong din septembrie 1956, prilejuită de prezenţa primului la lucrările Congresului al VIII-lea al Partidului Comunist Chinez. Liderului român i s-a acordat o atenţie remarcată de observatori. La recepţia oferită de C.C. al P.C.C., Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat la masă în stânga preşedintelui Mao Zedong, în dreapta fiind plasat delegatul P.C.U.S. Peste ani, lideri români şi chinezi vor aminti de această convorbire ca fiind una foarte importantă, ea prilejuind constatarea unei simpatii şi aprecieri reciproce între cei doi conducători.

Nota privind convorbirea, notă pusă la dispoziţia editorilor de Arhivele C.C. al P.C.C, nu este completă, din ea fiind omisă expunerea primului-secretar a! C.C. al P.M.R. referitoare la „greutăţile cu care s-au confruntat comuniştii” reprezentaţi de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este greu şi riscant de a reconstitui greutăţile despre care intenţiona să vorbească liderul român şi totuşi nu ne-am hazarda prea tare presupunând că s-a referit la confruntarea cu gruparea cominternistă din P.M.R., pierderile pricinuite de seceta severă din 1946, povara despăgubirilor de război şi inechitatea schimburilor economice şi comerciale cu Uniunea Sovietică, aranjamentul spoliator implicat de societăţile mixte „sov-rom”, ca şi la atitudinea dictatorială a liderilor sovietici faţă de conducătorii români. Această presupunere nu este hazardată, deoarece în convorbiri ulterioare cu delegaţi chinezi, mijlocite ca interpret de semnatarul acestor rânduri, liderul român a vorbit „de aceste greutăţi”. Această expunere nu putea să nu aibe o anume rezonantă în mintea şi sufletul conducătorului chinez, el însuşi având o experienţă asemănătoare.

Nota evidenţiază un substanţial consens al celor doi lideri în ceea ce priveşte sistemul sovietic, care - potrivit spuselor lui Mao Zedong -„este mai bun ca cele din trecut dar nu este bun la modul absolut”. Ideea chestionării infailibilităţii conducătorilor sovietici şi cea a punerii la îndoială ca panaceu la toate a experienţei sovietice sunt prezente în schimbul de gânduri dintre cei doi interlocutori, ca şi de altfel cea a responsabilităţii fiecărei conduceri de a soluţiona problemele dezvoltării conform condiţiilor din flecare ţară. Nota mai evidenţiază că România a făcut progrese însemnate în promovarea schimburilor economice şi, în general, în normalizarea relaţiilor cu statele capitaliste occidentale, inclusiv S,U.A., şi că Mao Zedong se arată foarte interesat de experienţa României în această privinţă. Este un consens pe care îl vom găsi prezent peste ani. în diverse ipostaze, în convorbirile dintre conducătorii români şi conducătorii chinezi.

Conducători români în viaţă îşi amintesc că formularea ce fusese lansată în public în ajunul Congresului al VIII-lea al P.C.C.: „lagărul păcii, democraţiei şi socialismului, în frunte cu Uniunea Sovietică şi China Populară”, fusese îmbrăţişată şi de conducerea României, de vreme ce şeful delegaţiei Partidului Muncitoresc Român la Consfătuirea din 1957 de la Moscova a Partidelor din Ţările Socialiste, Stoica Chivu făcuse uz de ea. Mao Zedong va socoti însă oportun ca, în faţa studenţilor chinezi aflaţi la studii la Moscova, să precizeze că„ Aşa cum imperialismul are o căpetenie şi aceea este imperialismul american, şi socialismul are o căpetenie şi aceea este Uniunea Sovietică”.

Cercetători chinezi nu exclud posibilitatea, deocamdată ne-probată, ca încheierea în anii ’50 a prezenţei trupelor sovietice şi a bazei maritime sovietice pe teritoriul Republicii Populare Chineze să fi inspirat conducerea României în promovarea demersului vizând retragerea armatei sovietice în 1958 de pe teritoriul României.

Încheind semnalarea faptelor în ordinea de idei expusă mai sus, istoria ne impune constatarea că odată cu publicarea suitei de articole „Trăiască Leninismul” în publicaţii importante din China, în primăvara anului 1960, articole care formulau critici la adresa tezelor ideologice şi politice curente ale primului secretar al C.C. al P.C.U.S.-, Nikita S. Hruşciov, fără a-1 nominaliza, se deschide o nouă etapă în raporturile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste şi muncitoreşti. Nikita S. Hruşciov hotărăşte să reglementeze disputa incipientă şi, în acest scop, profită de convocarea Congresului al III-lea al P.M.R. pentru a organiza la Bucureşti, în iunie 1960, cunoscuta Consfătuire a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti. Consfătuirea, în cursul căreia delegaţia P.C.U.S. difuzează o „scrisoare-informativă” în care sunt criticate şi condamnate tezele profesate de Partidul Comunist Chinez nu reglementează divergenţele care acum sunt aduse în faţa mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, ci le agravează. Chiar dacă delegaţia P.C.C. semnează comunicatul Consfătuirii, difuzarea de către aceasta a unei declaraţii, în care sunt expuse propriile puncte de vedere şi răspunsurile la criticile sovietice, semnalează intensificarea polemicii sino-sovietice. în acea împrejurare, pentru prima oară comuniştii chinezi se ridică împotriva poziţiei dominante pe care şi-o aroga P.C.U.S., lansând formulări de genul ..raporturile dintre partidul-tată şi partid u l-fiu”, „bagheta conducătoare” şi cerând respectarea celorlalte partide şi tratarea lor ca parteneri egali în drepturi.

Conducerea P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost puşi într-o situaţie delicată şi incomodă pentru că nu puteau să se achite cum ar fi dorit de îndatoririle de gazdă ospitalieră şi au fost constrânşi să se plieze aranjamentelor liderului sovietic. „S cri soarea-in format i vă” le-a parvenit românilor în ajunul conferinţei, la orele 22, iar cererea lui Gheorghe-Gheorghiu-Dej, ca lucrările conferinţei să fie prezidate prin rotaţie de toţi şefii delegaţiilor prezente, nu a fost acceptată de Nikita S. Hruşciov - în fapt el a fost acela care a prezidat lucrările. Peste patru ani, liderii chinezi au declarat că ştiu cum s-au desfăşurat lucrurile atunci şi că românii nu au fost implicaţi, însă întâlnirea improvizată în noaptea de 25/26 iunie la reşedinţa liderului român, la care erau prezenţi o bună parte din membrii conducerii alese la Congres, avea să capete peste timp o semnificaţie cu totul aparte. La iritarea şi nemulţumirea exprimate de şeful delegaţiei P.C.C., Peng Zhen vis a vis de „atacul prin surprindere” aranjat de Nikita S. Hruşciov, Gheorghe Gheorghiu-Dej a răspuns prin elogierea meritelor Partidului Comunist Chinez şi ale preşedintelui Mao Zedong, prin evocarea convorbirii cu liderul chinez şi, mai apoi, prin recomandarea ca situaţia dată să fie tratată cu calm şi luciditate, ţinându-se seama de temperamentul şi înţelegerea oamenilor, ca şi de nivelul lor. Liderul român a evocat vremea când era tratat cu brutalitate de Molotov, Kaganovici şi alţi lideri sovietici, când însuşi Stalin a ridicat pumnul la el şi i-a strigat: „Nu am încredere în tine”, însă în spusele liderului român nu rezona numai plângerea că şi P.M.R., şi conducătorii români, şi România erau victime ale abuzurilor conducătorilor sovietici, ci şi o anume încredere că prin fermitate şi abilitate raporturile cu sovieticii pot fi reglementate cu timpul în mod satisfăcător.*1 Delegaţia chineză s-a despărţit în termeni cordiali de conducătorii români.

Când în toamna aceluiaşi an s-au întrunit la Moscova Comisia Redacţională şi Conferinţa Mondială a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, delegaţiile Partidului Muncitoresc Român erau pregătite să se angajeze într-un dialog cu delegaţiile Partidului Comunist Chinez*2, în vederea calmării spiritelor şi călăuzirii disputei pe făgaşul reglementării principiale a raporturilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, ca şi a relaţiilor dintre ţările socialiste. Delegaţiile române nu au avut oportunitatea de a iniţia acest dialog, de vreme ce liderul vietnamez Ho Chi Minh a încercat să-şi exercite bunele oficii între delegaţiile chineză şi sovietică. De altfel, şi chinezii şi sovieticii ajunseseră pe atunci la concluzia că se impunea o demonstrare a unităţii mişcării comuniste şi, ca urmare, delegaţia Partidului Comunist Chinez, condusă de Liu Shaoqi a întreprins o vizită de prietenie în U.R.S.S., fiind primită pretutindeni cu curtoazie şi prietenie. Dacă, prin formulările în ceea ce priveşte tezele ideologice şi politice, Declaraţia adoptată de Conferinţă dădea satisfacţie, uneori prin ambiguitate, tuturor, prin formulările în ceea ce priveşte raporturile dintre partide şi relaţiile dintre state, Declaraţia preciza cu claritate principiile şi normele ce se impuneau a sta la temelia acestora. Şi românii, şi chinezii se puteau declara mulţumiţi.

Disputa sino-sovietică era mult mai complexă, ea nu se circumscria doar principiilor şi normelor chemate să reglementeze raporturile dintre partide şi relaţiile dintre state. De aceea, în a doua sa cuvântare rostită în plenul Conferinţei, Gheorghe Gheorghiu-Dej se pronunţă critic la adresa Partidului Comunist Chinez. „Cuvântarea tovarăşului Deng Xiaoping reprezintă o respingere totală a absolut tuturor criticilor făcute aici. Mai mult decât atât, după părerea noastră, în această cuvântare tovarăşii chinezi merg şi mai departe, căutând nu o apropiere a poziţiilor de cele ale marii majorităţi a partidelor comuniste, ci dimpotrivă, să lărgească breşa care îi desparte de celelalte partide frăţeşti. Numai astfel de urmări poate avea enunţarea tezei, care ocupă locul central în intervenţia de astăzi a delegatului chinez, cum că în ultima vreme întreaga mişcare comunistă internaţională a fost cuprinsă de oportunism, a slăbit lupta împotriva imperialismului şi revizionismului şi că numai apariţia culegerii „Trăiască Leninismul” ar fi stăvilit asemenea stări de lucruri. Cu diferite prilejuri, tovarăşii chinezi au afirmat că P.C. Chinez nu doreşte să-şi atribuie un rol aparte în mişcarea comunistă internaţională. Dar cum se împacă aceste afirmaţii cu încercarea de a prezenta P.C. Chinez ca „salvatorul” mişcării comuniste internaţionale. [...] Este de aceea cel puţin straniu să-i auzim pe tovarăşii chinezi afirmând cum că ei ar fi determinat o „schimbare de poziţie” a partidelor comuniste şi a ţărilor socialiste, în loc de a recunoaşte că în fapt articolele şi cuvântările lor prezentau, într-o lumină necorespunzătoare cu realitatea, poziţia partidelor comuniste frăţeşti, a Uniunii Sovietice, a celorlalte ţări socialiste, că în problemele fundamentale ale politicii internaţionale şi ale luptei de clasă pe tărâm mondial - probleme ale coexistenţei paşnice, ale posibilităţii preîntâmpinării războiului, ale luptei pentru dezarmarea generală şi totală, ale diversităţii formelor de trecere de la capitalism la socialism, ale însemnătăţii Congreselor XX şi XXI ale P.C.U.S., ale normelor leniniste în relaţiile dintre partide - ei au ocupat şi continuă să ocupe poziţii greşite, deosebite de poziţia comună a aproape tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti [...]. Nouă ni se pare cu desăvârşire clar că această poziţie atestă în mod deschis intenţia tovarăşilor chinezi de a continua şi în viitor acţiunile care să submineze unitatea mişcării comuniste, că poziţia lor urmăreşte să consacre existenta a două linii divergente în mişcarea muncitorească, ceea ce ar constitui un grav pericol pentru unitatea mişcării noastre. Ca şi alte partide frăţeşti, ne-am referit în intervenţia noastră la această Consfătuire la numeroasele cazuri de încălcare de către tovarăşii chinezi a normelor leniniste în relaţiile dintre partide, de acţiuni peste capul şi în spatele Comitetelor Centrale ale partidelor frăţeşti, de încercare de recrutare a aderenţilor pentru poziţiile lor în rândurile membrilor unor partide frăţeşti, de activitate de grup desfăşurată în sânul organizaţiilor internaţionale de masă.” Această opinie a fost afirmată în următorii ani de conducerea P.M.R., fapt care le-a servit drept temei liderilor chinezi de a insinua la început că, în demersul întreprins în martie 1964. delegaţia C.C. al P.M.R. ar reprezenta P.C.U.S.

Se cuvine a reţine însă că ultima intervenţie polemică a unui lider român, ce a fost dată publicităţii, este cea a lui Petre Borilă - cuvântarea rostită în decembrie 1961 la şedinţa plenară a C.C. al P.M.R. convocată imediat după Congresul al XXII-lea al P.C.U.S.: „Însemnătatea combaterii cultului personalităţii de către P.C.U.S. - spunea Petre Borilă - apare şi mai evidentă dacă avem în vedere atitudinea conducătorilor Partidului Muncii din Albania care, acţionând ca un grup scizionist, aventurist în mişcarea comunistă internaţională, se ridică împotriva liniei Congreselor al XX-lea şi al XXII-lea ale P.C.U.S., calcă în picioare documentele Consfătuirilor de la Moscova din 1957 şi 1960, promovează cu ostentaţie zgomotoasă cultul personalităţii lui Stalin, ale lui Hodja, Shehu şi altora. Ei au trecut la atac deschis împotriva leninismului, a P.C.U.S., calomniază zi de zi prin cuvântări, presă şi radio U.R.S.S., ţările socialiste, partidele marxist-leniniste şi pe conducătorii acestora, persecută şi extermină pe membrii de partid care se pronunţă pentru prietenia cu U.R.S.S. şi cu ţările socialiste. Este cu totul regretabil şi de neînţeles cum aceste materiale sunt republicate în presa chineză”. Ulterior acestei date. Partidul Muncitoresc Român nu a mai participat la polemica publică, ce lua treptat, treptat amploare.

La 19 iunie 1963, din dispoziţia conducerii superioare, Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., îl primeşte în audienţă pe Xu Jianguo, ambasadorul Republicii Populare Chineze, căruia îi aduce la cunoştinţă hotărârea conducerii Partidului de a se publica în presă ,,o redare” a scrisorii C.C. al P.C.C. din 14 iunie 1963 adresată C.C. al P.C.U.S. „aşa cum s-a procedat şi cu scrisoarea C.C. al P.C.U.S. din 30 martie 1963. A doua zi, într-o manieră ce va fi practicată şi în viitor, ziarul Scânteia va publica alăturat cele două scrisori pe spaţii egale. Se dădea astfel expresie echidistanţei pe care Partidul Muncitoresc Român înţelegea să o păstreze în public faţă de cele două părţi aflate în divergenţă, echidistanţă ce presupunea în fapt o apropiere de P.C.C. şi o detaşare de P.C.U.S. Cu acest prilej, secretarul C.C. al P.M.R., face două precizări importante: a. „Partidul nostru a salutat propunerile cu privire la încetarea polemicii publice şi îşi exprimă speranţa că întâlnirea dintre delegaţiile P.C.U.S. şi P.C.C va duce la apropierea punctelor de vedere, la înlăturarea divergenţelor şi la pregătirea condiţiilor pentru viitoarea consfătuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti”; b. „Tovarăşul ambasador cunoaşte faptul că P.M.R. s-a abţinut de a publica în presă materiale care să alimenteze polemica. Desigur, problemele mişcării comuniste internaţionale sunt multiple şi complexe; Partidul nostru are considerentele sale în toate aceste probleme şi îşi va expune punctul de vedere într-un cadru potrivit, fie la consfătuirea partidelor, fie cu alt prilej, astfel încât să contribuie la încetarea polemicii deschise, la lichidarea divergenţelor, la întărirea unităţii.” Nota de audienţă, care poartă frecvent notările: fb, ffb, fjust, fi, ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, atestă implicarea nemijlocită a liderului român în călăuzirea atitudinii P.M.R. în complicatul proces al disputei sovieto-chineze.

Eşecul convorbirilor sino-sovietice de la Moscova, din iulie 1963, menite a clarifica divergenţele dintre Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, spre a se crea premiza convocării Conferinţei partidelor comuniste şi muncitoreşti, i-a determinat pe liderii sovietici să se adreseze lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să semneze pentru revista „Problemele Păcii şi Socialismului” un articol, în care să critice P.C.C. şi să condamne poziţiile acestuia în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională. Liderul român a refuzat, în schimb, în revista dată a fost publicat, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, articolul intitulat „Temelia de neclintit a unităţii mişcării comuniste internaţionale”, în care Partidul Muncitoresc Român îşi expune public, pentru prima oară, o poziţie cuprinzătoare privind problematica internaţională a vremii, România se pronunţa pentru întreţinerea de raporturi normale cu toate marile puteri şi pentru dezvoltarea de relaţii de colaborare cu toate statele lumii. Articolul va deveni „cartea de căpătâi” a diplomaţiei româneşti a acelor ani.

Necazurile şi dificultăţile cu care încep să fie confruntaţi românii, ca urmare a introducerii în uz a noţiunii de „diviziune internaţională socialistă a muncii şi a termenului de „întreprinderi comune”, a iniţierii şi promovării de către Nikita S.Hruşciov a „planului unic” şi ridicării C.A.E.R. la statutul unei structuri supra-statale, ca şi a lansării de către E.B.Valev a conceptului de .,complexe economice interstatale” devin din ce în ce mai cunoscute şi chinezilor. Deja în decembrie 1962, prin participarea reprezentativă a conducerii chineze la recepţia oferită de Ambasada României la Beijing cu prilejul zilei „proclamării republicii”, partea română este încunoştinţată de faptul că liderii chinezi sunt sensibili la situaţia primejdioasă în care se află România. Prin iniţiativele sovietice, sprijinite de alte state socialiste europene, României i se puneau în primejdie independenţa de stat, suveranitatea naţională, integritatea teritoria1ă, avuţia naţională, dreptul de a se dezvolta complex şi multilateral potrivit potenţialului său şi aspiraţiilor legitime ale poporului român Or, presiunea cu care erau promovate aceste iniţiative era uriaşă, rezistenţa în faţa lor până în punctul în care sovieticii se vedeau nevoiţi să renunţe la ele solicitau curaj, capacitate de argumentare şi energie. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, ca şi diplomaţia românească, au militat neobosit, cu stăruinţă şi fermitate, pentru apărarea intereselor naţionale ale României, atât în cadrul C.A.E.R. şi al convorbirilor bilaterale, cât şi în mass-media şi în contactele cu oficialităţile, diplomaţii şi cetăţenii de rând (aceştia din urmă îndoctrinaţi fiind într-o mentalitate adversă românilor) din U.R.S.S. şi alte ţări socialiste europene.

Între timp, chinezii făcuseră faţă acţiunii unilaterale a Uniunii Sovietice de retragere a tuturor specialiştilor sovietici aflaţi pe teritoriul Chinei şi de anulare a convenţiilor şi contractelor bilaterale vizând asistenţa destinată Chinei şi, în pofida dificultăţilor economice pricinuite de producţiile slabe - agricolă şi industrială din anii 1960-1961, rambursaseră toate datoriile către Uniunea Sovietică.

În vara anului 1963, favorizat probabil şi de desfăşurarea la Moscova a convorbirilor sino-sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej profită de prezenţa în România a adjunctului ministrului Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze, Zeng Yongquan, şi îl invită la un dineu la Snagov, în prezenţa altor lideri români: Ion Gh. Maurer, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu etc. Dineul, început la orele 7 p.m., continuă până la 12 noaptea. De-a lungul a cinci ore, timp în care aproape a monopolizat conversaţia, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a pus la curent pe liderii chinezi cu necazurile şi dificultăţile cu care se confrunta România. Mai târziu, cu prilejul unei recepţii, în cursul căreia diplomaţii socialişti îl înconjuraseră pe ambasadorul sovietic, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a apropiat de ambasadorul Republicii Populare Chineze, Xu Jianguo, căruia i-a sugerat o întrevedere. Audienţa ambasadorului chinez la Gheorghe Gheorghiu-Dej are loc în noaptea de 12 decembrie 1963, la Snagov. Liderul român a exprimat dorinţa conducerii Partidului Muncitoresc Român ,, de a ne putea întâlni la nivel corespunzător pentru a face un schimb de păreri, care să marcheze începutul unei colaborări, ce urmează să se refere atât la problema relaţiilor dintre noi, partide şi state, cât şi la problemele care interesează mişcarea comunistă şi muncitorească intenaţională”. Diplomatul, care 1-a însoţit pe ambasador, relatează mai apoi în memoriile sale că iniţiativa dialogului româno-chinez, vis a vis de problematica internaţională a vremii, aparţine României.*3

În acel timp, şi conducerea chineză - potrivit constatării redactorului şef al ziarului Renmin ribao, Wu Lengxi - ajunsese la concluzia că este oportun a iniţia sau a accepta dialoguri cu partidele dispuse să adopte o poziţie ne-partizană în disputa sino-sovietică. Aşa se face că, la 17 decembrie 1963, ambasadorul Republicii Populare Române. Dumitru Gheorghiu este invitat în audienţă la Liu Shaoqi. vice-preşedinte ai C.C. al P.C.C., preşedintele Republicii Populare Chineze, ca răspuns la audienţa de la Snagov. Audienţa are loc în deplină confidenţialitate, mai ales fată de interesul serviciilor de informaţii străine. Ambasadorul român este surprins de căldura şi prietenia cu care este salutat de liderul chinez. El reţine că Partidul Comunist Chinez este de acord cu , punctele de vedere expuse de Gheorghe Gheorghiu-Dej ambasadorului chinez la Bucureşti în ceea ce priveşte, în terminologia chineză a vremii, „clica Hruşciov”. relaţiile României cu Uniunea Sovietică, normele relaţiilor dintre partidele frăţeşti, cultul lui Iosif V. Stalin etc. El mai reţine, odată cu recomandarea ca cele discutate să fie transmise „tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej personal”, mulţumirile pentru poziţia principială a P.M.R. „de a nu participa la mişcarea anti-chineză şi anti-marxistă condusă de Hruşciov”.

„Noi ne exprimăm admiraţia faţă de Partidul Muncitoresc Român - a spus Liu Shaoqi - pentru faptul că în condiţii grele a adoptat o poziţie independentă, de sine-stătătoare faţă de C.A.E.R., faţă de Albania şi Uniunea Sovietică, faţă de relaţiile dintre R.P. Chineză şi U.R.S.S. Noi înţelegem poziţia în care se află C.C. al P.M.R. şi tovarăşul Gheorghiu-Dej; nu este uşor să te afli într-o situaţie de izolare. [...] Având în vedere situaţia în care se află Partidul Muncitoresc Român, suntem de acord ca în rezolvarea problemelor dintre România şi Uniunea Sovietică şi a altor probleme importante să adoptaţi o poziţie principială, iar faţă de noi să adoptaţi o poziţie corespunzătoare. Susţinem adoptarea unor asemenea poziţii în favoarea izolării clicii lui Hruşciov. Atragerea unor tovarăşi din partidele din ţările din Europa Răsăriteană ar putea evita unele pagube, ele ar putea fi prevenite. Este cu totul posibil şi necesar ca Partidul Muncitoresc Român să menţină o oarecare distanţă faţă de Partidul Comunist Chinez. De fapt între noi există unele deosebiri de puncte de vedere. Dar aceste deosebiri nu fac imposibile prietenia şi solidaritatea dintre noi.’” Liderul chinez a exprimat disponibilitatea Partidului Comunist Chinez de a intensifica contactele şi schimburile de păreri cu Partidul Muncitoresc Român, ca şi dorinţa acestuia ca schimburile comerciale şi colaborarea economică dintre România şi China să se desfăşoare fără dificultăţi.

Făcându-se trimitere la spusele primului secretar al C.C. al P.M.R., Deng Xiaoping şi Peng Zhen, care asistau la convorbire, au remarcat: ,,Cu acest statut (al C.A.E.R. n.n.), lucrurile nu pot să meargă mai departe”, „Hruşciov controlează toate, problemele şi foloseşte C.A.E.R.-ul ca pe un mijloc al clicii sale pentru a pricinui pagube suveranităţii ţărilor frăţeşti. Concluzionând, Liu Shaoqi a spus: „Putem să luăm în consideraţie problema participării sau ne-participării Chinei la C.A.E.R. în momentul de faţă, când Uniunea Sovietică exercită o influenţă negativă în C.A.E.R., China nu se gândeşte la aceasta, dar P.M.R. poate să ridice această problemă. Partidul Muncitoresc Român poate să ridice problema participării Chinei. Albaniei, Vietnamului şi Coreei în C.A.E.R. Când Uniunea Sovietică va dori să ridice această problemă, atunci o să-i spunem părerea Chinei şi anume: „să fie modificat caracterul C.A.E.R.-ului”.

„Polemica-a spus spre sfârşit Liu Shaoqi, răspunzând apelului primului secretar al C.C. al P.M.R. - va trebui să înceteze, dar nu numai între cele două partide, nu numai între P.C.C. şi P.C.U.S. Va trebui să găsim o modalitate acceptabilă pentru toate partidele interesate.”

Nota, adusă prin curier special la Bucureşti, a fost remisă personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ea a declanşat imediat procesul pregătirii trimiterii delegaţiei C.C. al P.M.R. la Beijing. Amânată pentru câteva zile. din dorinţa conducerii P.M.R. de a obţine acordul atât al P.C.U.S. cât şi al P.C.C. ca pe durata misiunii delegaţiei să înceteze polemica publică, deplasarea la Beijing are loc la 1-2 martie 1964, evitându-se în mod deliberat Moscova. Delegaţia este formată din membri ai Biroului Politic al C.C. al P.M.R.: Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş, vice preşedinte al Consiliului de Miniştri, Stoica Chivu, secretar al C.C. al P.M.R. şi Nicolae Ceauşescu, secretar al C.C. al P.M.R. în scrisoarea destinată preşedintelui C.C. al P.C.C.. Mao Zedong, Gheorghe Gheorghiu-Dej scria: „Comitetul nostru Central şi eu personal ne exprimăm încrederea fermă că discuţiile dintre delegaţiile noastre de partid vor fi rodnice, că ele vor aduce o însemnată contribuţie la rezolvarea celei mai presante sarcini ce revine în prezent partidelor marxist-leniniste: salvgardarea unităţii lagărului socialist şi a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale şi, totodată, vor sluji la dezvoltarea relaţiilor frăţeşti dintre partidele şi ţările noastre”. Deschizând această scrisoare, Liu Shaoqi, şeful delegaţiei chineze, a spus: „Este o scrisoare bună”.

 

(continuare în numărişl următor, Dacoromania,nr. 38)

Ambasador Romulus Ioan BUDURA, sinolog

 

N.A.

*1 Convorbirea era mijlocită ca interpret de semnatarul acestor rânduri

*2 Delegaţiile române au fost însoţite de un interpret de limba chineză

*3 Li Xiling Guo Junqing „Yi zai Luomaniya de wangshi” Waijiaoguan Dierji Beijing Shijie zhishi chubanshe 2003; Li Xiling Guo Junqing „Amintindu-ne de întâmplări ce le-am trăit în România” Diplomaţii Ediţia a II-a Editura Cunoştinţe despre Lume Beijing, 2003