În prima jumătate a secolului al VI-lea, principala problemă cu care se va confrunta Imperiul Romano-Bizantin la Dunărea inferioară va fi problema slavă. Triburile slave ale sclavinilor şi anţilor1, aflate în deplasare spre sud, vor fi în acestă epocă principalele adversare ale imperiului în regiune. De la mijlocul aceluiaşi secol, situaţia imperiului la Dunărea de Jos va fi complicată de apariţia avarilor în zonă. Se adăugau acestor grave probleme – slavă şi avară –, atacurile altor populaţii barbare: protobulgarii, diferite ramuri ale hunilor şi alţii. În aceste condiţii, controlul liniei Dunării inferioare şi a Daciei sudice va avea pentru Constantinopol o importanţă geopolitică şi strategică deosebită, identică celei din secolul al IV-lea2.

Problemele şi etapele politicii dunărene a lui Justinainus I. Presiunea barbară, îndeosebi slavă, asupra frontierei Imperiului Romano-Bizantin de pe Dunărea inferioară, sesizabilă încă de la sfârşitul secolului al V-lea, se intensifică la începutul secolului următor. Primele incursiuni ale slavilor la sud de Dunăre, înregistrate de istoriografia romano-bizantină încă de la sfârşitul secolului al V-lea, sunt continuate, cu o intensitate sporită de alte atacuri consumate în primele trei decenii ale secolului următor.

A reduce însă totul la invaziile slave înseamnă a simplifica nepermis de mult complexele relaţii internaţionale din zonă, în condiţiile în care izvoarele epocii menţionează permanent, alături de atacurile slavilor, şi pe cele ale altor populaţii barbare. Spre exemplu, asemenea incursiuni împotriva provinciilor balcanice ale Imperiului Romano-Bizantin au întreprins vechii bulgari, care în anul 502 năvăliseră pentru prima dată în Illyricum şi Thracia, dar „se retrăseseră înainte de a fi mai cunoscuţi deaproape”3, precum şi diferitele neamuri hunice.

Aproape anual, atacurile barbarilor se succed la sud de Dunăre. Ele obligă Constantinopolul la un considerabil efort diplomatic, militar şi financiar cu scopul de a asigura, cel puţin, conservarea status-quo-ului politic şi teritorial.

Pe acest fond, una dintre cele mai mari invazii slavo-bulgare la sud de Dunăre, care afectează inclusiv Grecia nordică, se consumă în anul în anul 517 sau 518, la sfârşitul domniei lui Anasthasios I. Cu acest prilej, relatează cronicarul Marcellinus Comes, „au fost devastate cele două Macedonii şi Thessalia, iar călăreţii geţi (slavi şi bulgari, n.n.) au ajuns, prădând, până la Thermopyle şi în vechiul Epir”, provocând distrugeri materiale şi pierderi umane considerabile în rândul populaţiei din regiunile afectate de invazie4.

În ultimele luni ale domniei lui Justinus I, triburile slave ale sclavinilor şi anţii declanşează seria marilor lor invazii în imperiu. În primăvara anului 527, aceştia forţează limes-ul danubian şi pătrund la sud de fluviu. Greu lovite de pe urma invaziei sunt provinciile diocezei Thracia. Numit magister militum per Thraciam, generalul Germanos, nepotul împăratului, zdrobeşte cetele barbare cărora le provoacă pierderi considerabile şi le obligă să se retragă precipitat la nord de fluviu5. Înfrângerea suferită de barbari a fost mult mai drastică decât lasă izvoarele de care dispunem să se înţeleagă, întrucât ea a avut, se pare, ca rezultat, stoparea pentru un timp a incursiunilor slave la sud de Dunăre.

În cadrul politicii dunărene promovate de Justinianus I suntem în măsură sa distingem în prezent trei mari etape, unele dintre acestea cunoscând însă diferite faze. O primă etapă poate fi identificată în perioada 527-c.530/531 şi reprezintă o continuare a politicii defensive promovate până atunci de Imperiului Romano-Bizantin la Dunăre. O a doua etapă, cuprinsă între c.530/531-545, se carcterizează prin preluarea initiativei şi a ofensivei militare la Dunăre. În cadrul acestei etape se conturează două faze distincte: a) c.530/531-c.533/534 – faza ofensivei militare la nord de Dunăre, încheiată cu recucerirea teritoriilor Daciei sudice, şi b) c.533/534-545 – faza consolidării prezenţei romano-bizantine la nord de Dunăre şi a securizării liniei fluviului. O a treia etapă, cuprinsă între 545-565 reprezintă revenirea Imperiului Bizantin la defensivă la frontiera dunăreană.

Defensiva romano-bizantină la Dunăre. 527-c.530/531. Seria invaziilor barbare în imperiu este continuată însă, la începutul domniei lui Justinianus I, de protobulgari, secondaţi de însemnate contingente hune. În anul 528, o incursiune huno-bulgară de mari proporţii, condusă de căpeteniile Vulger şi Droggo, devastează teritoriile diocezei Thracia. Încercarea disperată a comandanţilor romano-bizantini din regiune, Justinus, magister militum et dux provincie Moesie Secundae, şi Baduarius, magister militum et dux Scythiae, de a opri atacul barbar cu armatele reunite ale celor două provincii se soldează cu un dezastru complet pentru forţele romano-bizantine de sub comanda lor. Înfrângerea trupelor imperiale şi moartea generalului Justinus pe câmpul de luptă lăsă fără apărare provinciile balcanice. Un vast teritoriu, de la Dunăre până în Thracia este prădat de barbari, situaţia stăpânirilor imperiale din zonă devenind critică. Împotriva barbarilor pătrunşi în imperiu a fost organizată o nouă expediţie militară, condusă de generalii Constantiolus, succesorul lui Justinus în fruntea trupelor provinciei Moesia II, gotul Golidas şi hunul Askum, investit magister militum per Illyricum. Angajarea tuturor forţelor imperiale de pe linia Dunării în acţiunea de anihilare a invaziei huno-bulgare evidenţiază, în afara oricăror dubii, gravitatea situaţiei pentru stăpânirile romano-bizantine nord-balcanice, apărută în urma înfrângerii suferite de oştile imperiului în debutul atacului barbar. Într-o primă confruntare, forţele romano-bizantine îi înfrâng pe barbari şi le smulg prada. Succesul repurtat, care nu a fost unul decisiv, nu a putut fi însă exploatat din cauza gravelor defecţiuni de comandă şi a neglijenţei arătate de comandanţii romano-bizantini, care, în final, se vor repercuta catastrofal asupra derulării operaţiilor militare. Surprinsă de barbari pe când revenea spre bazele sale, armata romano-bizantină a fost complet înfrântă. Generalii Comentiolus şi Askum sunt făcuţi prizonieri. Primul dintre ei va fi răscumpărat de Justinianus cu 1.000 de nomismate6.

În cursul anului 529 sau 530, slavii şi bulgarii pătrund din nou în imperiu. De această dată însă, barbarii sunt zdrobiţi şi alungaţi de forţele romano-bizantine, comandate de generalul de origine gepidă Mundus, intrat în acelaşi an în serviciul Constantinopolului şi investit magister militum per Illyricum7.

Pagubele provocate provinciilor sud-dunărene ale Imperiului Romano-Bizantin de invaziile barbare din această epocă au fost imense. Ele sunt sintetic, dar elocvent înregistrate de Procopius, în Războaiele sale, unde consemnează că fluviul „îl trecuseră de multe ori până atunci hunii, anţii şi sclavinii care pricinuiseră romanilor pagube de nesuferit”8. Aceeaşi realitate este înregistrată de istoricul romano-bizantin şi în Istoria secretă, unde, referindu-se la aceleaşi aspecte, el relatează că „de la suirea pe tron a lui Justinianus, hunii, sclavinii şi anţii au năvălit aproape în fiecare an asupra illyrilor şi în toată Thracia, de la Marea Ionică până în marginile Bizanţului, şi până în Grecia şi Chersones: ei au pricinuit locuitorilor din părţile acelea suferinţe înspăimântătoare. Cred că la fiecare năvălire au pierit sau au fost luaţi în prinsoare mai mult de două sute de mii de romani; de aceea pustia scitică s-a lăţit în voie pretutindeni în aceste ţinuturi”9.

Fără îndoială, afirmaţiile cronicarului romano-bizantin cu privire la dimensiunile pierderilor uname provocate de aceste invazii sunt exagerări evidente. Chiar făcând abstracţie de ele, trebuie însă să admitem că atacurile barbare au produs distrugeri considerabile provinciilor balcanice ale imperiului, însăşi situaţia lor demografică având, se pare, mult de suferit. Pe de altă parte, succesul militar din anul 529 sau 530 încheia o primă etapă a politicii romano-bizantine la Dunăre, caracterizată prin luptele defensive purtate de imperiu împotriva diferitelor populaţii barbare pentru apărarea frontierei Dunării.

Ofensiva romano-bizantină la Dunăre. c.530/531-545. Victoria romano-bizantină din anul 529 sau 530 a deschis, totodată, o nouă etapă în politica promovată de Constantinopol la Dunărea inferioară. Luptele de apărare erau abandonate şi Imperiul Romano-Bizantin trecea la ofensivă la nord de fluviu având ca obiectiv recucerirea Daciei sudice. Prin această acţiune, Justinianus I relua politica promovată de Constantin cel Mare între anii 324 şi 337, care şi el readusese teritoriile Daciei sudice sub stăpânirea Constantinopolului10.

Pentru Justinianus, în secolul al VI-lea, ca şi pentru Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, stăpânirea Daciei sudice era, în primul rând, o necesitate geopolitică. Controlul asupra teritoriilor Daciei sudice, aflate la limita lumii barbare pe principalele direcţii de deplasare pe care se revărsau asupra Imperiului Romano-Bizantin popoarele nomade venite din stepele eurasiatice, era de o importanţă covârşitoare, atât pentru securitatea provinciilor balcanice, cele mai expuse invaziilor barbare, cât şi a Constantinopolului însuşi. Momentul acestei încercări de reconquista a teritoriilor Daciei sudice s-a consumat în prima jumătate a deceniului 4 al secolului al VI-lea. Actiunea s-a produs pe fondul puternicului reviriment înregistrat de Imperiul Romano-Bizantin în acestă epocă, fiind, în opinia noastră, parte integrantă a tentaivei de refacere a unităţii politico-teritoriale a vechiului orbis Romanus, iniţiată de Justinianus I.

La cumpăna deceniilor 3-4 ale secolului al VI-lea, după ce suportase ani în şir, invaziile barbare, îndeosebi slave, Imperiul Romano-Bizantin a trecut la ofensivă la frontiera dunăreană. Obiectivul urmărit, mult mai ambiţios decât în epoca precedentă, nu mai urmărea numai stoparea atacurilor barbare asupra provinciilor balcanice, ci şi recucerirea teritoriilor de pe malul stâng al fluviului aparţinând Daciei sudice, act indispensabil pentru impunerea politicii imperiului în zonă11.

Cu punerea în aplicare a planului Constantinopolului de recucerire a Daciei sudice a fost însărcinat generalul romano-bizantin de origine slavă, Chilbudios, investit de Justinianus în funcţia de magister militum per Thraciam. În acest scop, anul 530/531 Chilbudios a declanşat operaţiunile militare în sectorul Dunării inferioare. Într-o primă şi scurtă fază, realizată magistral, generalul romano-bizantin a pus capăt incursiunilor barbare la sud de fluviu, asigurând frontiera dunăreană, fapt subliniat de Procopius care afirmă că în urma acestor succese, Chilbudios ajunsese „temut de barbari”, şi că „nimeni n-a putut trece Istrul împotriva romanilor”12. Totodată, succesele înregistrate de forţele imperiale au creat premisele trecerii la ofensivă la nord de fluviu.

În continuarea imediată a acestei etape, Chilbudios a trecut realizarea celei de a doua componente a planului militaro-strategic imperial. Ca urmare, forţele romano-bizantine de sub comanda sa au declanşat ofensiva în Dacia, realizând şi aici succse notabile, fapt consemnat de Procopius care relatează că „de multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, cu Chilbudios, şi îi ucideau sau îi luau scalvi pe barbarii de acolo”13.

Succintele informaţii ale cronicarului romano-bizantin ne permit totuşi concluzia că operaţiunile militare la nord de Dunăre au fost destul de dificile fiind necesare mai multe asemenea expediţii extinse pe durata mai multor ani. Ca urmare, la capătul acestor acţiuni militare energice, derulate pe parcursul a circa patru ani, între 530/531-534, Imperiul Romano-Bizantin recucerea o apreciabilă fâşie de teritoriu din sudul Daciei, întinsă, după părerea noastră, din regiunea Dunării bănăţene şi până în sectorul Dunării maritime. Importante puncte strategice de pe malul stâng al fluviului, din sudul Banatului, Olteniei şi Munteniei, probabil chiar şi din sudul Moldovei actuale – Litterata-Lederata, Dierna-Zernes (Orşova), Drobeta-Theodora (Drobeta Turnu Severin), Sycidiva-Sucidava (Celei), Turris (probabil Turnu Măgurele), Constantiniana Daphne şi altele – reintrau sub stăpânirea fermă a imperiului14.

Prin acţiunile militare şi succesele înregistrate la nord de Dunăre, Justinianus egala performanţa lui Constanin cel Mare din anii 326-328 care realizase, la rândul său, pentru prima oară după retragerea aureliană, recucerirea Daciei sudice15. Din nou, după o lungă perioadă de timp, o parte însemnată a romanităţii nord-dunărene era inclusă direct şi nemijlocit în Oikoumene, sub stăpânirea împăratului de la Constantinopol.

Sursele de care dispunem, şi avem aici în vedere în primul rând actele oficiale dar şi însemnările istoricilor vremii, confirmă, fără nicio îndoială, prezenţa romano-bizantină în sudul Daciei. Două acte juridice emise de Justinianus I, şi anume Novella XI din anul 535 şi Edictul XIII emis între septembrie 538 şi august 539, sunt categorice în a confirma această realitate. Astfel, în Novella XI, referindu-se la organizarea Arhiepiscopiei Justiniana Prima, nou constituită, împăratul afirma că măsura a fost impusă de faptul că „în timpul de faţă Ţ…ţ statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum de cetăţi ale noastre şi atât Viminacium, cât şi Ricidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse stăpânirii noastre”16. Prin Edictul XIII, adresat lui „Ioannes, eparhul comandamentelor militare din Orient”, împăratul dispunea ca „unitatea militară în întregime va fi strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”17.

Informaţiile furnizate de cele două acte ale împăratului prezintă o importanţă deosebită pentru problema analizată de noi, întrucât ele confirmă faptul că la data emiterii lor operaţiunile militare de recucerire a teritoriilor aparţinând Daciei sudice erau încheiate. Pe baza lor suntem în măsură să considerăm anul 535 ca terminus ante quem al recuceririi Daciei sudice.

O amplă operă de reconstrucţie, constând în lucrări cu caracter militaro-strategic şi edilitar, venea să completeze şi să desăvârşească acţiunea de recucerire. Informaţiile referitoare la acestă activitate constructivă, transmisă de istoricii epocii, reprezintă, alături de actele oficiale, tot atâtea confirmări ale stăpânirii romano-bizantine asupra Daciei sudice. În lucrarea sa Despre zidiri, Procopius a surprins, ca nimeni altul, amploarea acestor lucrări. „Împăraţii romani de odinioară – scrie el – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, au împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai pe partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte (s.n.) Ţ…ţ. Attila năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nici o greutate acele întărituri şi, neopunându-i-se nimeni, a pustiit o mare parte din teritoriul roman. Dar împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înaite, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă acestea, a făcut multe din nou, redând Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”18.

Referindu-se la activitatea constructivă, îndeosebi cea cu caracter militar, întreprinsă de împăratul Justinianus pe malul stâng al Dunării, în teritoriile recucerite, acelaşi istoric contemporan relatează: „În faţa cetăţii Novae, pe ţărmul din faţă, se ridică un turn de mult părăsit, aşa numita Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea, împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mai mare şi mai ales foarte puternică”19. De o atenţie importantă s-a bucurat cetatea Zernes (Dierna-Orşova), precum şi multe alte cetăţi „de pe malul de dincolo”, nenominalizate însă, pe care împăratul „le-a ridicat din temelie la marginea ţării”20. În continuare, Procopius relatează cu privire la refacerea cetăţii Sucidava că „nu departe de aici Ţ…ţ, se găseşte un teritoriu în care de amble părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei, Sycivida (Sucidava, n.n.). Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”21.  În teritoriile de la răsărit de Olt, Procopius meţionază doar refacerea cetăţii Daphne. Informaţia este edificatore în a reliefa rolul strategic recâştigat de această fortificaţie din cîmpia munteană. În faţa cetăţii Transmarisca (Tutrakan-Turtucaia), scrie istoricul din Caesarea, „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul de ambele părţi. Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o din temelie”22. Localizarea cetăţii rămâne încă o problemă aflată în suspensie. Recent s-a propus llocalizare acesteia la Tăuşanca-Ulmeni23.

După părerea lui Procopius, nu toate cetăţile de pe malul stâng s-au bucurat de aceeaşi atenţie. O asemenea excepţie ar fi constituit-o cetatea Drobeta, numită de istoricul romano-bizantin, Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, s-a gândit că nu trebuie să-i dea nicio atenţie, ca una care era expusă barbarilor de acolo”24. Descoperirile arheologice efectuate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă însă opinia lui Procopius.

Prezenţa romano-bizantină pe malul stâng al Dunării, precum şi stăpânirea asupra Daciei sudice, afirmată de izvoarele scrise, îşi găseşte confirmarea şi în cele arheologice. Numeroasele descoperiri, constând în ceramică produsă în atelierele din imperiu, unelte şi arme de provenienţă romano-bizantină, monede, resturi de construcţii militare, edilitare sau religioase şi, mai ales, într-un număr apreciabil de inscripţii în limba latină sau greacă, constituie o dovadă irefutabilă a prezenţei ferme a Imperiului Romano-Bizantin în aceste regiuni25.

Schimbările survenite în orientarea politicii externe a Constantinopolului la mijlocul deceniului 4 al secolului al VI-lea, respectiv angajarea de către Justinianus a Imperiului Romano-Bizantin, cu întregul său potenţial economic, politic şi militar, în acţiunea de recucerire a fostelor stăpâniri romane din bazinul vestic al Mării Mediterane – Africa de Nord, stăpânită de vandali (533-534); Italia, stăpânită de ostrogoţi (535-555); Hispania, stăpânită de vizigoţi (554) – a determinat trecerea politicii dunărene a Constantinopolului într-un plan secundar. O analiză pertinentă a faptelor ne relevă similitudini izbitoare între politica dunăreană şi cea de la graniţa orientală a Imperiului Romano-Bizantin, după declanşarea campaniilor în vest. Şi într-un caz şi în celălalt, în scopul atingerii utopicelor sale obiective de recucerire în Apus, Justinianus a abandonat conştient politica activă în regiune anulând toate succesele înregistrate până în acel moment şi cedând iniţiativa politică şi militară Persiei Sassanide, în Orient, şi diferitelor populaţii barbare, la frontiera dunăreană. Se adăuga la aceasta un fapt în aparenţă minor pentru eficacitatea operaţiunilor militare în regiune, dar care, în final, s-a dovedit a avea, cel puţin sub aspect militar, implicaţii negative mult mai profunde decât ar părea la prima vedere: moartea generalului Chilbudios, în anul 534, căzut într-o ambuscadă a sclavinilor în timpul unei acţiuni întreprinse împotriva acestora la nord de Dunăre26. Acest eşec a provocat, se pare, nu numai un recul al ofensivei romano-bizantine, ci şi o slăbire a apărării frontierei dunărene întrucât „după aceea – relatează Procopius – râul (Dunărea, n.n.) putu fi trecut oricând de către barbari, după voie, iar bogăţiile romanilor ajunseseră pentru ei lesne de atins”27.

Dispariţia talentatului general şi-a pus amprenta negativ inclusiv asupra derulării întregii politici dunărene a Imperiului Romano-Bizantin. După părerea, evident exagerată, a lui Procopius, care a avut, se pare, o simpatie deosebită pentru generalul de origine slavă, „toată împărăţia romanilor nu fu în stare să tragă în cumpănă, în această împrejurare, cât vrednicia unui singur bărbat”28.

În noile condiţii, generate de angajarea Imperiului Romano-Bizantin în campaniile militare din vest, coroborată cu derualarea nefavorabilă a operaţiunilor militare la nord de Dunăre după 534, Constantinopolul a abandonat ofensiva sa în Dacia revenind la politica tradiţională defensivă de apărare a limes-ului danubian. Imperiul păstra însă controlul asupra teritoriilor Daciei sudice, dar considerăm însă că acestea îşi recăpătau statutul inferior avut în secolul al V-lea: cel de zonă tampon între regiunile controlate de barbari pe malul stâng al Dunării şi stăpânirile imperiului de la sud de fluviu29.

La Dunărea inferioară şi în Peninsula Balcanică, pericolul invaziilor barbare a menţinut o permanentă stare de nesiguranţă în rândul locuitorilor. Valurile popoarelor migratoare, care au lovit permanent imperiul, atrase de mirajul înfruptării din bogăţiile acestuia, i-au măcinat forţele şi capaciatea de apărare. Situaţia se va agrava şi mai mult după anul 545, când Justinianus a abandonat politica sa activă la nord de Dunăre. „De la suirea pe tron a lui Justinianus, hunii, sclavinii şi anţii au năvălit aproape în fiecare an asupra illyrilor şi în toată Thracia, de la Marea Ionică până la marginile Bizanţului, şi până în Grecia şi Chersones: ei au pricinuit locuitorilor din părţile acelea suferinţe înspăimântătoare. Cred că la fiecare năvălire au pierit sau au fost luaţi în prinsoare mai mult de două sute de mii de romani; de aceea pustia scitică s-a lăţit în voie pretutindeni în aceste ţinuturi”, avea să consemneze Procopius referindu-se la situaţia de la Dunăre30.

Deşi nu pot fi acceptate ca fiind în totalitate veridice imensele cifre, mult prea exagerate, date de către Procopius ca pierderi umane suferite de locuitorii din aceste regiuni, totuşi, trebuie recunoscut faptul că desele năvăliri barbare la sud de Dunăre au produs mari pierderi de vieţi omenşti şi imense distrugeri materiale. De asemenea, imperiul a fost obligat la mari eforturi financiare şi militare pentru a anihila aceste năvăliri, pentru înlăturarea distrugerilor provocate de ele, pentru extinderea şi consolidarea limes-ului danubian şi a sistemului defensiv din zonele interioare, pentru apărarea lor împotriva atacurilor barbare.

Trecerea Imperiului Romano-Bizantin la defensivă pe linia Dunării nu a însemnat însă, aşa cum am arătat mai sus, abandonarea fâşiei de teritoriu şi a capetelor de pod de pe malul stâng, barbarilor. Novella XI din 535 şi Edictul XIII din 538 sau 539, asupra conţinutului cărora ne-am oprit, măsurile organizatorice, administrative, religioase şi militare prezentate, sunt edificatoare din acest punct de vedere. Menirea lor a fost, indiscutabil, aceea de a consolida poziţiile imperiului la nord de fluviu. În acelaşi timp însă, cel de-al doilea act, Edictul XIII, legiferând că trupele imperiale detaşte la nord de Dunăre aveau misiunea de „a sta de pază la hotarele de acolo”, confirmă la fel de clar şi trecerea imperiului la o politică defensivă la frontiera dunăreană31.

Împăratul nu s-a mulţumit numai cu aceste măsuri, ci s-a preocupat îndeaproape de refacerea sistemului de fortificaţii şi drumuri strategice de pe lina Dunării, de la confluenţa cu Sava şi până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. „Şi voind să facă din fluviul Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a întregii Europe – afirmă Procopius – împăratul a împânzit malul fluviului cu dese întărituri […] şi a aşezat pe mal peste tot locul garnizoane militare care să împiedice trecerea barbarilor din vecinătate”32. Cordonul strategic ridicat pe malul fluviului era întărit de un al doilea, sau chiar un al treilea rând de fortificaţii situate în interiorul provinciilor, întrucât, susţine Procopius, Justinianus „fiindcă n-avea toată încrederea şi nădejdea pusă în oameni, socotind în sine că, dacă cumva duşmanii ar trece în vreun mod oarecare fluviul şi ar da peste locuitorii din câmp cu totul neapăraţi, i-ar duce pe toţi cei găsiţi în sclavie, luându-le toate averile, n-a crezut că e de ajuns să facă stăpâni peste fortificaţii numai pe locuitorii de lângă fluviu, ci le-a dat şi lor o proprie siguranţă, ridicând întărituri în interiorul ţării, aşa ca fiecare ţinut să-şi aibă fortăreaţa sa sau să fie în vecinătatea unui loc întărit”33.

Punându-şi în aplicare planul, Justinianus a refăcut întreg limes-ul dunărean „întărind cu fortificaţii şi cu garnizoane de soldaţi malul Istrului”34. Din Illyricum şi până în Scythia Minor, împăratul a mărit la circa 620 numărul fortăreţelor ridicate – cetăţi, castele şi turnuri –, atât pe linia Dunării, cât şi în interior35. Fără îndoială, cele mai multe dintre aceste fortificaţii nu au fost decât simple turnuri de observaţie.

Zeci de oraşe şi cetăţi din provinciile riverane Dunării din Dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii Illyricum au fost refăcute şi întărite. Între acestea, pot fi reţinute Singidunum, reconstruită în 535, pe care „împăratul Justinianus, renovând-o în întregime şi împrejmuind-o cu ziduri puternice, a făcut ca ea să apară din nou o cetate vestită şi însemnată”, Viminacium, pe care împărtul „a restabilit-o, aşa că apare cu totul nouă”, Ratiaria şi altele36.

O atenţie deosebită a arătat împăratul Justinianus provinciilor Moesia II şi Scythia Minor, aparţinând Diocezei Thracia, aflate în linia întâi a apărării Dunării inferioare, unde Procopius enumeră circa 80 de cetăţi refăcute sau ridicate de Justinianus37. În Moesia II au fost refăcute pe linia Dunării: Oescus-Palatiolum, Novae, Transmarisca, Durostorum şi altele. Totodată, Justinianus a întreprins ample lucrări de refacere a unui important drum strategic ce urma cursul fluviului pe toată lungimea graniţei provinciei. În Scythia Minor, împăratul Justinianus a continuat opera de consolidare a limes-ului iniţiată de predecesorul său Anastasios I. Cu acest prilej au fost refăcute sau construite din temelii numeroase cetăţi sau castele, atât pe linia Dunării, cât şi în interior, sau chiar pe litoralul Mării Negre. La Axiopolis, Aegysus, Altinum, Argamum, Berroe, Carsium, Callatis, Dinogetia, Flaviana, Gratiana, Histria, Halmyris, Ibida, Noviodunum, Sacidava, Tomis, Troesmis, Tropaeum Traiani, Ulmetum etc. au fost refăcute total sau parţial zidurile de incintă şi fortificaţiile. Aceeaşi importanţă a fost arătată drumurilor strategice din interior, dintre care cel mai important străbătea provincia de la sud la nord pornind de la Marcianopolis, trecând prin Tropaeum Traiani, Axiopolis, Ulmetum, Noviodunum, urmând apoi malul Dunării până la Halmyris38.

Activitatea constructivă întreprinsă de împăratul Justinianus în Moesia II Scythia Minor îşi află reflectarea şi în diferitele modalităţi prin care locuitorii celor două provincii au căutat să-i aducă împăratului recunoştinţa lor. Între acestea se numără şi inscripţiile de la Messembria şi Callatis prin care împăratul este gratulat cu atributul de „iubitorul de construcţii”39.

Importanţa geostrategică a provinciilor de la Dunărea de Jos, Moesia II şi Scythia Minor, creşte considerabil pe fondul politicii dunărene promovate de Justinianus I, după 533-534. Acest lucru se reflectă, în primul rând, în măsurile organizatorice, administrative şi militare, pe care împăratul le întreprinde cu privire la ele. Până în anul 535, cele două provincii au fost reunite într-un vicariat separat de dioceza Thracia, cu reşedinţa la Odessos40. În anul 536 provinciile Moesia II şi Scythia Minor, împreună cu Caria, din Asia Mică, Cypru şi Insule Ciclade, au format o Quaestura exercitus, supusă autorităţii unui quaestor Justinianus exercitus, cu reşedinţa tot la Odessos41. Nu este însă exclus nici faptul ca odată cu constituirea acestei Quaestura exercitus, reşedinţa vicarului de Odessos, care îşi va fi păstrat titlul obţinut, deşi nu mai îndeplinea funcţia respectivă, să fi fost transferată la Tomis42. Care au fost raţiunile ce au  constituit temeiul înfiinţării acestei Quaestura exercitus nu putem preciza cu exactitate la nivelul actual al cercetării şi doar pe baza succintelor informaţii de care dispunem în prezent. Având însă în vedere faptul că toate provinciile din compunerea sa erau riverane mării este foarte probabil, prin înfiinţarea acestei Quaestura exercitus se crea posibilitatea constituirii unei flote, capabile să intervină rapid şi eficient în oricare din zonele ameninţate, inclusiv pe Dunăre.

Abandonând politica ofensivă activă dusă până atunci la frontiera dunăreană, în raporturile cu migratorii stabiliţi la nord de fluviu, Justinianus a căutat să rezolve gravele probleme de aici prin mijloace diplomatice, căutând, aşa cum remarca istoricul D. Obolensky, „să menţină Dunărea în plasa complicată a diplomaţiei sale defensive”43. O asemenea politică nu putea avea decât un impact negativ asupra situaţiei de la frontiera dunăreană, devenită extrem de permeabilă. Ea nu a făcut altceva decât să încurajeze acţiunile ostile ale barbarilor împotriva imperiului. În consecinţă, atacurile barbare asupra provinciilor balcanice ale Imperiului Romano-Bizantin se intensifică.

În anul 535 bulgarii trec Dunărea şi pătrund în Moesia II, dar cetele lor sunt zdrobite de forţele generalului Tzittas, patricius şi magister militum praesentalis, pe râul Jantrus (Jantra)44. Victoria generalului romano-bizantin a stopat pentru o vreme invaziile barbare la sud de fluviu.

Atacurile barbare la frontiera dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin, reluate însă câţiva ani mai târziu, se succed la intervale scurte de timp, Peninsula Balcanică având mult de suferit în urma acestor invazii. În anul 540, hoardele bulgare, secondate de slavi şi huni, întreprind unul din cele mai devastatoare raiduri la sud de Dunăre. După ce străpung apărarea imperială de pe linia fluviului, cetele barbare devastează diocezele Thracia şi Macedonia, ajungând până în Chersonesul Thracic. În timp ce o parte redusă a invadatorilor ajunge până în Asia Mică, o altă parte a lor reuşeşte să treacă peste zidul cel lung al lui Anastasios pătrunzând chiar în cartierele periferice ale Constantinopolului, stârnind panică şi îngrijorare între locuitorii capitalei, după care se îndreaptă spre sudul Peninsulei Balcanice, devastând Grecia până la Corinth, în Peloponaz. Treizeci şi două de cetăţi, între care Cassandrea (vechea Potideia), sunt distruse. Întâlnind o slabă rezistenţă, invadatorii barbari revin la nord de Dunăre cu o pradă bogată şi, după afirmaţiile lui Procopius, cu circa 120.000 de prizonieri45, cifră evident exagerată, ce ar trebui revizuită şi redusă, după părerea noastră, la cel mult 1/10 din cea furnizată de cronicarul romano-bizantin. „Cam în aceeaşi vreme – conchide Al. Barnea – grupuri de anţi şi de sclavini erau semnalate ca fiind aşezate vremelnic la Adina şi Ulmetum”, în Scythia Minor46.

După alţi câţiva ani de relativă linişte la Dunăre, atacurile barbare la sud de fluviu sunt reluate la mijlocul deceniului 5 al secolului al VI-lea. De acum înainte însă asistăm, totodată, atât la o creştere semnificativă a lor în amploare, cât şi la o diversificare a neamurilor barbare angajate în acţiunile întreprinse împotriva imperiului. O altă caracteristică a invaziilor barbare din a doua jumătate a secolului al VI-lea o reprezintă deplasarea lor în sectorul Dunării bănăţene şi pannonice, efortul de apărare a frontierei dunărene revenind, cu precădere, limes-ului provinciilor Moesia I şi Dacia Ripensis, din dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii Illyricum, în timp ce limes-ului provinciilor Moesia II şi Scythia Minor, din Dioceza Thracia, aparţinând Prefecturii Orientalis, mai puţin expus loviturilor barbare, i-a revenit un rol secundar.

În anul 544 se consumă două invazii de proporţii, a anţilor în Thracia (vara) şi a bulgarilor în Illyricum (toamna)47. Ele sunt urmate în anul 545 de o invazie a sclavinilor, zdrobită însă, de mercenerii heruli din armata imperiului48.

Prof. dr. Vasile Mărculeţ

(continuare in numărul următor)

NOTE

1 L. Musset, Invaziile, vol. II: Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII -XI), Bucureşti, 2002, p. 70, unde emite îndoieli cu privire la originea slavă a anţilor. În eea ce ne priveşte, însă, chiar dacă suntem de acord cu teza istoricului francez, considerăm că argumentele aduse de el în susţinerea opiniei sale – desele conflicte ale anţilor cu scalvinii şi posibilele contacte ale anţilor cu „mediul eleno-iranian al stepei” – nu sunt, totuşi, suficient de convingătoare. Pentru această problemă vezi de asemenea: D. Gh. Teodor, în AM, 16, 1993, p. 205-212; I. Coman, în RevArh., 1, 1993, p. 93-99. Cf. Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII -VIII, Bucureşti, 1997, pag. 68, unde nu îi consideră o populaţie pur slavă, ci un amestec etnic în care mai intrau şi alani, huni, kutriguri etc., însuşi numele lor fiind de origine iraniană (în continuare: Continuitate şi discontinuitate).

2 Pentru discuţiile privind rolul şi importanţa Dunării inferioare şi a Daciei sudice în cadrul politicii externe a Imperiului Romano-Bizantin în secolul al IV-lea, vezi: V. Mărculeţ, în Interferenţe, Mediaş, 2002, p. 65-83; Idem, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre (312-626), Bucureşti, 2003, p. 7-49. Pentru luptele cu barbarii la Dunăre în timpul lui Justinianus I, vezi şi: Ch. Le Beau, Histoire du Bas-Empire, tome V, Paris, 1819, p. 1-2, 47-50, 131, 168-169, 178-181, 205-207, 298-307; N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I: Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-610), Bucureşti, 2000, p. 536-550.

3 Theophanis, Chronographia, ex recensione Ioannis Classeni, vol. I, Bonnae, 1839, a. 5994 (în continuare: Theophanes); Cf. Anastasii Bibliothecarii, Historia ecclesiastica sive Chronographia tripertita, ex recognitione Immanuelis Bekkeri, Bonnae, 1841, a. 5994 (în continuare: Anastasios).

4 Marcellinus Comes, a. 517, în FHDR, II, p. 366-367.

5 Procopius, Războiul cu goţii, ed. H. Mihăescu, Bucureşti, 1963, III, 40.

6 Ioannis Malalae, Chronographia, ex recensione Ludovici Dindorfii, Bonnae, 1831, p. 437-438, unde afirmă că pentru răscumpărarea generalului Comentiolus, Justinianus ar fi plătit „zece mii de nomismata”, sumă care evident nu corespunde realităţii (în continuare: Malalas); Cf. Theophanes, a. 6031; Cf. Anastasios, p. 101; Cf. I.I. Russu, Elementele traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium (secolele III- VII ), Bucureşti, 1976, p. 114.

7 Marcellinus Comes, a. 530, în loc. cit., p. 367-369.

8 Procopius, Războiul cu goţii, III, 14.

9 Idem, Istoria secretă, ed. H. Mihăescu, Bucureşti, 1972, 18, 20-21.

10 V. Mărculeţ, în Interferenţe, p. 71-80.

11 Idem, în RIM, 3-4 (67-68), 2001, p. 55.

12 Procopius, Războiul cu goţii, III, 14; Cf. Al. Barnea, în Istorie şi ideologie, p. 15-16.

13 Ibidem.

14 V. Mărculeţ, în RIM, 3-4 (67-68), 2001, p. 55-56; Idem, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre, p. 76.

15 Idem, în Interferenţe, p. 71-73.

16 Novella, XI.

17 Novellae, Edictum XIII.

18 Procopius, De aedificiis, IV, 5, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. XIV, Bucureşti, 1939; Pentru discuţii, vezi: Sofia Patoura-Hatzopoulos, în RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 96-108.

19 Ibidem, IV, 6.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 Ibidem, IV, 7.

23 Al. Madgearu, în EB, 2000, 3, p. 132-136, cu bibliografia problemei.

24 Procopius, De aedificiis, IV, 6.

25 E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 309-348, nr. 300-392, 394-398G (în continuare: Inscripţiile greceşti şi latine); L. Bârzu, S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991, p. 193-194.

26 Sofia Patoura-Hatzopoulos, în RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 95, datează moartea lui Chilbudios în anul 533.

27 Procopius, Războiul cu goţii, III, 14; Cf. Al. Barnea, în Istorie şi ideologie, p. 16.

28 Ibidem.

29 Pentru asemenea opinii, vezi: L. Marcello, Sălbatica „civilizaţie” a stepelor, Bucureşti, 2002, p. 73; V. Mărculeţ, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre, p. 58-59.

30 Procopius, Istoria secretă, 18, 20-21.

31 Novellae, Edictum XIII.

32 Procopius, De aedificiis, IV, 1.

33 Ibidem.

34 Ibidem, IV, 5.

35 Sofia Patoura-Hatzopoulos, în RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 96.

36 Procopius, De aedificiis, IV, 5.

37 Ibidem, IV, 11.

38 A.Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1971, p. 172.

39 I. Barnea, în I. Barnea, O. Iliescu, C. Niculescu, Cultura bizantină în România – La culture byzantine en Roumanie, Bucureşti, 1971, p. 28, nr. 10; E. Popescu, op. cit., p. 133-134, nr. 87: „ôďő öéëůęôíóôďő”.

40 Idem, în SCIV, VIII, 1957, 1-4, p. 351.

41 Novella, XLI; Cf. I. Barnea, în SCIV, VIII, 1957, 1-4, p. 350; Cf. E. Popescu, op. cit., p. 84, nr. 47; Cf. A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 124; ; Cf. Em. Băbuş, Bizanţul istorie şi spiritualitate, Bucureşti, 2003, p. 144, unde nu exclude posibilitatea ca sediul acestei quaestor Justinianus exercitus „să fi fost la Odessos ori la Tomis”.

42 I. Barnea, în SCIV, VIII, 1957, 1-4, p. 351.

43 D. Obolensky, în CIEB, XII, I, p. 49.

44 Marcellinus Comes, a. 535, în FHDR, II, p. 368-369; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 117: consideră incursiunea, pe care o datează în 536, ca fiind huno-bulgară.

45 Procopius, Războiul cu goţii, II, 4, 1-7; Malalas, p. 490; Cf. L. Bréhier, Le monde byzantin, tome I: Vie et mort de Byzance, Paris, 1948, p. 31; Cf. O. Bârlea, în Perspective, XII, 1990, 47-48, p. 85; Cf. D. Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Bucureşti, 2002, p. 59: îi consideră pe bulgarii menţionaţi de cronicarii bizantini ca fiind huni kutriguri.

46 Al. Barnea, în Istorie şi ideologie, p. 16.

47 Procopius, Războiul cu goţii, III, 11.

48 Ibidem, III, 14.