În
prima jumătate a secolului al VI-lea, principala problemă cu
care se va confrunta Imperiul Romano-Bizantin la Dunărea inferioară
va fi problema slavă. Triburile slave ale sclavinilor şi anţilor1, aflate în deplasare spre sud, vor fi
în acestă epocă principalele adversare ale imperiului în
regiune. De la mijlocul aceluiaşi secol, situaţia imperiului la
Dunărea de Jos va fi complicată de apariţia avarilor în
zonă. Se adăugau acestor grave probleme – slavă şi
avară –, atacurile altor populaţii barbare: protobulgarii,
diferite ramuri ale hunilor şi alţii. În aceste condiţii,
controlul liniei Dunării inferioare şi a Daciei sudice va avea
pentru Constantinopol o importanţă geopolitică şi
strategică deosebită, identică celei din secolul al IV-lea2.
Problemele
şi etapele politicii dunărene a lui Justinainus I.
Presiunea barbară, îndeosebi slavă, asupra frontierei
Imperiului Romano-Bizantin de pe Dunărea inferioară, sesizabilă
încă de la sfârşitul secolului al V-lea, se intensifică
la începutul secolului următor. Primele incursiuni ale slavilor la
sud de Dunăre, înregistrate de istoriografia romano-bizantină
încă de la sfârşitul secolului al V-lea, sunt continuate, cu o
intensitate sporită de alte atacuri consumate în primele trei
decenii ale secolului următor.
A
reduce însă totul la invaziile slave înseamnă a simplifica
nepermis de mult complexele relaţii internaţionale din zonă,
în condiţiile în care izvoarele epocii menţionează
permanent, alături de atacurile slavilor, şi pe cele ale altor
populaţii barbare. Spre exemplu, asemenea incursiuni împotriva
provinciilor balcanice ale Imperiului Romano-Bizantin au întreprins
vechii bulgari, care în anul 502 năvăliseră pentru prima
dată în Illyricum şi Thracia, dar „se retrăseseră
înainte de a fi mai cunoscuţi deaproape”3,
precum şi diferitele neamuri hunice.
Aproape
anual, atacurile barbarilor se succed la sud de Dunăre. Ele obligă
Constantinopolul la un considerabil efort diplomatic, militar şi
financiar cu scopul de a asigura, cel puţin, conservarea status-quo-ului
politic şi teritorial.
Pe
acest fond, una dintre cele mai mari invazii slavo-bulgare la sud de Dunăre,
care afectează inclusiv Grecia nordică, se consumă în anul
în anul 517 sau 518, la sfârşitul domniei lui Anasthasios I. Cu
acest prilej, relatează cronicarul Marcellinus Comes, „au fost
devastate cele două Macedonii şi Thessalia, iar călăreţii
geţi (slavi şi bulgari, n.n.) au ajuns, prădând, până
la Thermopyle şi în vechiul Epir”, provocând distrugeri
materiale şi pierderi umane considerabile în rândul populaţiei
din regiunile afectate de invazie4.
În
ultimele luni ale domniei lui Justinus I, triburile slave ale sclavinilor
şi anţii declanşează seria marilor lor invazii în
imperiu. În primăvara anului 527, aceştia forţează limes-ul
danubian şi pătrund la sud de fluviu. Greu lovite de pe urma
invaziei sunt provinciile diocezei Thracia. Numit magister militum per
Thraciam, generalul Germanos, nepotul împăratului, zdrobeşte
cetele barbare cărora le provoacă pierderi considerabile şi
le obligă să se retragă precipitat la nord de fluviu5. Înfrângerea suferită de barbari a fost
mult mai drastică decât lasă izvoarele de care dispunem să
se înţeleagă, întrucât ea a avut, se pare, ca rezultat,
stoparea pentru un timp a incursiunilor slave la sud de Dunăre.
În
cadrul politicii dunărene promovate de Justinianus I suntem în măsură
sa distingem în prezent trei mari etape, unele dintre acestea cunoscând
însă diferite faze. O primă etapă poate fi identificată
în perioada 527-c.530/531 şi reprezintă o continuare a
politicii defensive promovate până atunci de Imperiului
Romano-Bizantin la Dunăre. O a doua etapă, cuprinsă între
c.530/531-545, se carcterizează prin preluarea initiativei şi a
ofensivei militare la Dunăre. În cadrul acestei etape se conturează
două faze distincte: a) c.530/531-c.533/534 – faza ofensivei
militare la nord de Dunăre, încheiată cu recucerirea
teritoriilor Daciei sudice, şi b) c.533/534-545 – faza consolidării
prezenţei romano-bizantine la nord de Dunăre şi a securizării
liniei fluviului. O a treia etapă, cuprinsă între 545-565
reprezintă revenirea Imperiului Bizantin la defensivă la
frontiera dunăreană.
Defensiva
romano-bizantină la Dunăre. 527-c.530/531.
Seria invaziilor barbare în imperiu este continuată însă, la
începutul domniei lui Justinianus I, de protobulgari, secondaţi de
însemnate contingente hune. În anul 528, o incursiune huno-bulgară
de mari proporţii, condusă de căpeteniile Vulger şi
Droggo, devastează teritoriile diocezei Thracia. Încercarea disperată
a comandanţilor romano-bizantini din regiune, Justinus, magister
militum et dux provincie Moesie Secundae, şi Baduarius, magister
militum et dux Scythiae, de a opri atacul barbar cu armatele reunite
ale celor două provincii se soldează cu un dezastru complet
pentru forţele romano-bizantine de sub comanda lor. Înfrângerea
trupelor imperiale şi moartea generalului Justinus pe câmpul de luptă
lăsă fără apărare provinciile balcanice. Un vast
teritoriu, de la Dunăre până în Thracia este prădat de
barbari, situaţia stăpânirilor imperiale din zonă devenind
critică. Împotriva barbarilor pătrunşi în imperiu a fost
organizată o nouă expediţie militară, condusă de
generalii Constantiolus, succesorul lui Justinus în fruntea trupelor
provinciei Moesia II, gotul Golidas şi hunul Askum, investit magister
militum per Illyricum. Angajarea tuturor forţelor imperiale de pe
linia Dunării în acţiunea de anihilare a invaziei huno-bulgare
evidenţiază, în afara oricăror dubii, gravitatea situaţiei
pentru stăpânirile romano-bizantine nord-balcanice, apărută
în urma înfrângerii suferite de oştile imperiului în debutul
atacului barbar. Într-o primă confruntare, forţele
romano-bizantine îi înfrâng pe barbari şi le smulg prada. Succesul
repurtat, care nu a fost unul decisiv, nu a putut fi însă exploatat
din cauza gravelor defecţiuni de comandă şi a neglijenţei
arătate de comandanţii romano-bizantini, care, în final, se vor
repercuta catastrofal asupra derulării operaţiilor militare.
Surprinsă de barbari pe când revenea spre bazele sale, armata
romano-bizantină a fost complet înfrântă. Generalii
Comentiolus şi Askum sunt făcuţi prizonieri. Primul dintre
ei va fi răscumpărat de Justinianus cu 1.000 de nomismate6.
În
cursul anului 529 sau 530, slavii şi bulgarii pătrund din nou în
imperiu. De această dată însă, barbarii sunt zdrobiţi
şi alungaţi de forţele romano-bizantine, comandate de
generalul de origine gepidă Mundus, intrat în acelaşi an în
serviciul Constantinopolului şi investit magister militum per
Illyricum7.
Pagubele
provocate provinciilor sud-dunărene ale Imperiului Romano-Bizantin de
invaziile barbare din această epocă au fost imense. Ele sunt
sintetic, dar elocvent înregistrate de Procopius, în Războaiele sale,
unde consemnează că fluviul „îl trecuseră de multe
ori până atunci hunii, anţii şi sclavinii care pricinuiseră
romanilor pagube de nesuferit”8. Aceeaşi realitate este înregistrată
de istoricul romano-bizantin şi în Istoria secretă,
unde, referindu-se la aceleaşi aspecte, el relatează că „de
la suirea pe tron a lui Justinianus, hunii, sclavinii şi anţii
au năvălit aproape în fiecare an asupra illyrilor şi în
toată Thracia, de la Marea Ionică până în marginile Bizanţului,
şi până în Grecia şi Chersones: ei au pricinuit
locuitorilor din părţile acelea suferinţe înspăimântătoare.
Cred că la fiecare năvălire au pierit sau au fost luaţi
în prinsoare mai mult de două sute de mii de romani; de aceea pustia
scitică s-a lăţit în voie pretutindeni în aceste ţinuturi”9.
Fără
îndoială, afirmaţiile cronicarului romano-bizantin cu privire
la dimensiunile pierderilor uname provocate de aceste invazii sunt exagerări
evidente. Chiar făcând abstracţie de ele, trebuie însă să
admitem că atacurile barbare au produs distrugeri considerabile
provinciilor balcanice ale imperiului, însăşi situaţia lor
demografică având, se pare, mult de suferit. Pe de altă parte,
succesul militar din anul 529 sau 530 încheia o primă etapă a
politicii romano-bizantine la Dunăre, caracterizată prin luptele
defensive purtate de imperiu împotriva diferitelor populaţii barbare
pentru apărarea frontierei Dunării.
Ofensiva
romano-bizantină la Dunăre. c.530/531-545.
Victoria romano-bizantină din anul 529 sau 530 a deschis, totodată,
o nouă etapă în politica promovată de Constantinopol la
Dunărea inferioară. Luptele de apărare erau abandonate
şi Imperiul Romano-Bizantin trecea la ofensivă la nord de fluviu
având ca obiectiv recucerirea Daciei sudice. Prin această acţiune,
Justinianus I relua politica promovată de Constantin cel Mare între
anii 324 şi 337, care şi el readusese teritoriile Daciei sudice
sub stăpânirea Constantinopolului10.
Pentru
Justinianus, în secolul al VI-lea, ca şi pentru Constantin cel Mare,
în secolul al IV-lea, stăpânirea Daciei sudice era, în primul rând,
o necesitate geopolitică. Controlul asupra teritoriilor Daciei
sudice, aflate la limita lumii barbare pe principalele direcţii de
deplasare pe care se revărsau asupra Imperiului Romano-Bizantin
popoarele nomade venite din stepele eurasiatice, era de o importanţă
covârşitoare, atât pentru securitatea provinciilor balcanice, cele
mai expuse invaziilor barbare, cât şi a Constantinopolului însuşi.
Momentul acestei încercări de reconquista a teritoriilor
Daciei sudice s-a consumat în prima jumătate a deceniului 4 al
secolului al VI-lea. Actiunea s-a produs pe fondul puternicului reviriment
înregistrat de Imperiul Romano-Bizantin în acestă epocă,
fiind, în opinia noastră, parte integrantă a tentaivei de
refacere a unităţii politico-teritoriale a vechiului orbis
Romanus, iniţiată de Justinianus I.
La
cumpăna deceniilor 3-4 ale secolului al VI-lea, după ce
suportase ani în şir, invaziile barbare, îndeosebi slave, Imperiul
Romano-Bizantin a trecut la ofensivă la frontiera dunăreană.
Obiectivul urmărit, mult mai ambiţios decât în epoca precedentă,
nu mai urmărea numai stoparea atacurilor barbare asupra provinciilor
balcanice, ci şi recucerirea teritoriilor de pe malul stâng al
fluviului aparţinând Daciei sudice, act indispensabil pentru
impunerea politicii imperiului în zonă11.
Cu
punerea în aplicare a planului Constantinopolului de recucerire a Daciei
sudice a fost însărcinat generalul romano-bizantin de origine slavă,
Chilbudios, investit de Justinianus în funcţia de magister
militum per Thraciam. În acest scop, anul 530/531 Chilbudios a declanşat
operaţiunile militare în sectorul Dunării inferioare. Într-o
primă şi scurtă fază, realizată magistral,
generalul romano-bizantin a pus capăt incursiunilor barbare la sud de
fluviu, asigurând frontiera dunăreană, fapt subliniat de
Procopius care afirmă că în urma acestor succese, Chilbudios
ajunsese „temut de barbari”, şi că „nimeni n-a
putut trece Istrul împotriva romanilor”12. Totodată, succesele înregistrate
de forţele imperiale au creat premisele trecerii la ofensivă la
nord de fluviu.
În
continuarea imediată a acestei etape, Chilbudios a trecut realizarea
celei de a doua componente a planului militaro-strategic imperial. Ca
urmare, forţele romano-bizantine de sub comanda sa au declanşat
ofensiva în Dacia, realizând şi aici succse notabile, fapt
consemnat de Procopius care relatează că „de multe ori
treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, cu Chilbudios, şi
îi ucideau sau îi luau scalvi pe barbarii de acolo”13.
Succintele
informaţii ale cronicarului romano-bizantin ne permit totuşi
concluzia că operaţiunile militare la nord de Dunăre au
fost destul de dificile fiind necesare mai multe asemenea expediţii
extinse pe durata mai multor ani. Ca urmare, la capătul acestor acţiuni
militare energice, derulate pe parcursul a circa patru ani, între
530/531-534, Imperiul Romano-Bizantin recucerea o apreciabilă fâşie
de teritoriu din sudul Daciei, întinsă, după părerea
noastră, din regiunea Dunării bănăţene şi până
în sectorul Dunării maritime. Importante puncte strategice de pe
malul stâng al fluviului, din sudul Banatului, Olteniei şi
Munteniei, probabil chiar şi din sudul Moldovei actuale –
Litterata-Lederata, Dierna-Zernes (Orşova), Drobeta-Theodora (Drobeta
Turnu Severin), Sycidiva-Sucidava (Celei), Turris (probabil Turnu Măgurele),
Constantiniana Daphne şi altele – reintrau sub stăpânirea
fermă a imperiului14.
Prin
acţiunile militare şi succesele înregistrate la nord de Dunăre,
Justinianus egala performanţa lui Constanin cel Mare din anii 326-328
care realizase, la rândul său, pentru prima oară după
retragerea aureliană, recucerirea Daciei sudice15.
Din nou, după o lungă perioadă de timp, o parte însemnată
a romanităţii nord-dunărene era inclusă direct şi
nemijlocit în Oikoumene, sub stăpânirea împăratului de
la Constantinopol.
Sursele
de care dispunem, şi avem aici în vedere în primul rând actele
oficiale dar şi însemnările istoricilor vremii, confirmă,
fără nicio îndoială, prezenţa romano-bizantină
în sudul Daciei. Două acte juridice emise de Justinianus I, şi
anume Novella XI din anul 535 şi Edictul XIII emis între
septembrie 538 şi august 539, sunt categorice în a confirma această
realitate. Astfel, în Novella XI, referindu-se la organizarea
Arhiepiscopiei Justiniana Prima, nou constituită, împăratul
afirma că măsura a fost impusă de faptul că „în
timpul de faţă Ţ…ţ statul nostru s-a mărit, aşa
că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum
de cetăţi ale noastre şi atât Viminacium, cât şi
Ricidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au
fost supuse stăpânirii noastre”16. Prin Edictul XIII, adresat lui „Ioannes, eparhul
comandamentelor militare din Orient”, împăratul dispunea ca „unitatea
militară în întregime va fi strămutată din ţară
şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru
sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”17.
Informaţiile
furnizate de cele două acte ale împăratului prezintă o
importanţă deosebită pentru problema analizată de noi,
întrucât ele confirmă faptul că la data emiterii lor operaţiunile
militare de recucerire a teritoriilor aparţinând Daciei sudice erau
încheiate. Pe baza lor suntem în măsură să considerăm
anul 535 ca terminus ante quem al recuceririi Daciei sudice.
O amplă
operă de reconstrucţie, constând în lucrări cu caracter
militaro-strategic şi edilitar, venea să completeze şi să
desăvârşească acţiunea de recucerire. Informaţiile
referitoare la acestă activitate constructivă, transmisă de
istoricii epocii, reprezintă, alături de actele oficiale, tot atâtea
confirmări ale stăpânirii romano-bizantine asupra Daciei
sudice. În lucrarea sa Despre zidiri, Procopius a surprins, ca
nimeni altul, amploarea acestor lucrări. „Împăraţii
romani de odinioară – scrie el – spre a împiedica
trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, au
împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului,
ridicând fortăreţe şi castele nu numai pe partea dreaptă,
ci pe ici colo şi pe cealaltă parte (s.n.) Ţ…ţ.
Attila năvălind cu o armată mare, a cuprins fără
nici o greutate acele întărituri şi, neopunându-i-se nimeni, a
pustiit o mare parte din teritoriul roman. Dar împăratul Justinianus
a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înaite, ci întărindu-le
foarte puternic şi, pe lângă acestea, a făcut multe din
nou, redând Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”18.
Referindu-se
la activitatea constructivă, îndeosebi cea cu caracter militar, întreprinsă
de împăratul Justinianus pe malul stâng al Dunării, în
teritoriile recucerite, acelaşi istoric contemporan relatează: „În
faţa cetăţii Novae, pe ţărmul din faţă,
se ridică un turn de mult părăsit, aşa numita
Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea, împăratul nostru a
ridicat o fortăreaţă mai mare şi mai ales foarte
puternică”19. De o atenţie importantă s-a bucurat
cetatea Zernes (Dierna-Orşova), precum şi multe alte cetăţi
„de pe malul de dincolo”, nenominalizate însă, pe care împăratul
„le-a ridicat din temelie la marginea ţării”20.
În continuare, Procopius relatează cu privire la refacerea cetăţii
Sucidava că „nu departe de aici Ţ…ţ, se găseşte
un teritoriu în care de amble părţi ale Istrului erau două
fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa
ei, Sycivida (Sucidava, n.n.). Acestea, ruinate cu timpul, împăratul
Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”21.
În teritoriile de la răsărit de Olt, Procopius meţionază
doar refacerea cetăţii Daphne. Informaţia este edificatore
în a reliefa rolul strategic recâştigat de această fortificaţie
din cîmpia munteană. În faţa cetăţii Transmarisca (Tutrakan-Turtucaia),
scrie istoricul din Caesarea, „pe malul opus, împăratul
Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă
numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără
folos de a păzi fluviul de ambele părţi. Cu trecerea
vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o
din temelie”22. Localizarea cetăţii rămâne
încă o problemă aflată în suspensie. Recent s-a propus
llocalizare acesteia la Tăuşanca-Ulmeni23.
După
părerea lui Procopius, nu toate cetăţile de pe malul stâng
s-au bucurat de aceeaşi atenţie. O asemenea excepţie ar fi
constituit-o cetatea Drobeta, numită de istoricul romano-bizantin,
Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte
Theodora, s-a gândit că nu trebuie să-i dea nicio atenţie,
ca una care era expusă barbarilor de acolo”24. Descoperirile arheologice
efectuate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după
recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia
împăratului, infirmă însă opinia lui Procopius.
Prezenţa
romano-bizantină pe malul stâng al Dunării, precum şi stăpânirea
asupra Daciei sudice, afirmată de izvoarele scrise, îşi găseşte
confirmarea şi în cele arheologice. Numeroasele descoperiri, constând
în ceramică produsă în atelierele din imperiu, unelte şi
arme de provenienţă romano-bizantină, monede, resturi de
construcţii militare, edilitare sau religioase şi, mai ales, într-un
număr apreciabil de inscripţii în limba latină sau greacă,
constituie o dovadă irefutabilă a prezenţei ferme a
Imperiului Romano-Bizantin în aceste regiuni25.
Schimbările
survenite în orientarea politicii externe a Constantinopolului la
mijlocul deceniului 4 al secolului al VI-lea, respectiv angajarea de către
Justinianus a Imperiului Romano-Bizantin, cu întregul său potenţial
economic, politic şi militar, în acţiunea de recucerire a
fostelor stăpâniri romane din bazinul vestic al Mării
Mediterane – Africa de Nord, stăpânită de vandali (533-534);
Italia, stăpânită de ostrogoţi (535-555); Hispania, stăpânită
de vizigoţi (554) – a determinat trecerea politicii dunărene a
Constantinopolului într-un plan secundar. O analiză pertinentă
a faptelor ne relevă similitudini izbitoare între politica dunăreană
şi cea de la graniţa orientală a Imperiului Romano-Bizantin,
după declanşarea campaniilor în vest. Şi într-un caz
şi în celălalt, în scopul atingerii utopicelor sale obiective
de recucerire în Apus, Justinianus a abandonat conştient politica
activă în regiune anulând toate succesele înregistrate până
în acel moment şi cedând iniţiativa politică şi
militară Persiei Sassanide, în Orient, şi diferitelor populaţii
barbare, la frontiera dunăreană. Se adăuga la aceasta un
fapt în aparenţă minor pentru eficacitatea operaţiunilor
militare în regiune, dar care, în final, s-a dovedit a avea, cel puţin
sub aspect militar, implicaţii negative mult mai profunde decât ar părea
la prima vedere: moartea generalului Chilbudios, în anul 534, căzut
într-o ambuscadă a sclavinilor în timpul unei acţiuni întreprinse
împotriva acestora la nord de Dunăre26. Acest eşec a provocat, se pare, nu numai
un recul al ofensivei romano-bizantine, ci şi o slăbire a apărării
frontierei dunărene întrucât „după aceea – relatează
Procopius – râul (Dunărea, n.n.) putu fi trecut oricând
de către barbari, după voie, iar bogăţiile romanilor
ajunseseră pentru ei lesne de atins”27.
Dispariţia
talentatului general şi-a pus amprenta negativ inclusiv asupra derulării
întregii politici dunărene a Imperiului Romano-Bizantin. După părerea,
evident exagerată, a lui Procopius, care a avut, se pare, o simpatie
deosebită pentru generalul de origine slavă, „toată împărăţia
romanilor nu fu în stare să tragă în cumpănă, în
această împrejurare, cât vrednicia unui singur bărbat”28.
În
noile condiţii, generate de angajarea Imperiului Romano-Bizantin în
campaniile militare din vest, coroborată cu derualarea nefavorabilă
a operaţiunilor militare la nord de Dunăre după 534,
Constantinopolul a abandonat ofensiva sa în Dacia revenind la politica
tradiţională defensivă de apărare a limes-ului
danubian. Imperiul păstra însă controlul asupra teritoriilor
Daciei sudice, dar considerăm însă că acestea îşi
recăpătau statutul inferior avut în secolul al V-lea: cel de zonă
tampon între regiunile controlate de barbari pe malul stâng al Dunării
şi stăpânirile imperiului de la sud de fluviu29.
La Dunărea
inferioară şi în Peninsula Balcanică, pericolul invaziilor
barbare a menţinut o permanentă stare de nesiguranţă
în rândul locuitorilor. Valurile popoarelor migratoare, care au lovit
permanent imperiul, atrase de mirajul înfruptării din bogăţiile
acestuia, i-au măcinat forţele şi capaciatea de apărare.
Situaţia se va agrava şi mai mult după anul 545, când
Justinianus a abandonat politica sa activă la nord de Dunăre. „De
la suirea pe tron a lui Justinianus, hunii, sclavinii şi anţii
au năvălit aproape în fiecare an asupra illyrilor şi în
toată Thracia, de la Marea Ionică până la marginile Bizanţului,
şi până în Grecia şi Chersones: ei au pricinuit
locuitorilor din părţile acelea suferinţe înspăimântătoare.
Cred că la fiecare năvălire au pierit sau au fost luaţi
în prinsoare mai mult de două sute de mii de romani; de aceea pustia
scitică s-a lăţit în voie pretutindeni în aceste ţinuturi”,
avea să consemneze Procopius referindu-se la situaţia de la Dunăre30.
Deşi
nu pot fi acceptate ca fiind în totalitate veridice imensele cifre, mult
prea exagerate, date de către Procopius ca pierderi umane suferite de
locuitorii din aceste regiuni, totuşi, trebuie recunoscut faptul că
desele năvăliri barbare la sud de Dunăre au produs mari
pierderi de vieţi omenşti şi imense distrugeri materiale.
De asemenea, imperiul a fost obligat la mari eforturi financiare şi
militare pentru a anihila aceste năvăliri, pentru înlăturarea
distrugerilor provocate de ele, pentru extinderea şi consolidarea limes-ului
danubian şi a sistemului defensiv din zonele interioare, pentru apărarea
lor împotriva atacurilor barbare.
Trecerea
Imperiului Romano-Bizantin la defensivă pe linia Dunării nu a însemnat
însă, aşa cum am arătat mai sus, abandonarea fâşiei
de teritoriu şi a capetelor de pod de pe malul stâng, barbarilor. Novella
XI din 535 şi Edictul XIII din 538 sau 539, asupra conţinutului
cărora ne-am oprit, măsurile organizatorice, administrative,
religioase şi militare prezentate, sunt edificatoare din acest punct
de vedere. Menirea lor a fost, indiscutabil, aceea de a consolida poziţiile
imperiului la nord de fluviu. În acelaşi timp însă, cel de-al
doilea act, Edictul XIII, legiferând că trupele imperiale
detaşte la nord de Dunăre aveau misiunea de „a sta de pază
la hotarele de acolo”, confirmă la fel de clar şi trecerea
imperiului la o politică defensivă la frontiera dunăreană31.
Împăratul
nu s-a mulţumit numai cu aceste măsuri, ci s-a preocupat îndeaproape
de refacerea sistemului de fortificaţii şi drumuri strategice de
pe lina Dunării, de la confluenţa cu Sava şi până la
vărsarea fluviului în Marea Neagră. „Şi voind să
facă din fluviul Istru cea mai puternică apărare a noastră
şi a întregii Europe – afirmă Procopius – împăratul
a împânzit malul fluviului cu dese întărituri […] şi a aşezat
pe mal peste tot locul garnizoane militare care să împiedice
trecerea barbarilor din vecinătate”32.
Cordonul strategic ridicat pe malul fluviului era întărit de
un al doilea, sau chiar un al treilea rând de fortificaţii situate
în interiorul provinciilor, întrucât, susţine Procopius,
Justinianus „fiindcă n-avea toată încrederea şi nădejdea
pusă în oameni, socotind în sine că, dacă cumva duşmanii
ar trece în vreun mod oarecare fluviul şi ar da peste locuitorii din
câmp cu totul neapăraţi, i-ar duce pe toţi cei găsiţi
în sclavie, luându-le toate averile, n-a crezut că e de ajuns să
facă stăpâni peste fortificaţii numai pe locuitorii de lângă
fluviu, ci le-a dat şi lor o proprie siguranţă, ridicând
întărituri în interiorul ţării, aşa ca fiecare
ţinut să-şi aibă fortăreaţa sa sau să
fie în vecinătatea unui loc întărit”33.
Punându-şi
în aplicare planul, Justinianus a refăcut întreg limes-ul
dunărean „întărind cu fortificaţii şi cu
garnizoane de soldaţi malul Istrului”34.
Din Illyricum şi până în Scythia Minor, împăratul a mărit
la circa 620 numărul fortăreţelor ridicate – cetăţi,
castele şi turnuri –, atât pe linia Dunării, cât şi în
interior35. Fără îndoială, cele mai multe dintre aceste
fortificaţii nu au fost decât simple turnuri de observaţie.
Zeci
de oraşe şi cetăţi din provinciile riverane Dunării
din Dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii Illyricum au fost refăcute
şi întărite. Între acestea, pot fi reţinute Singidunum,
reconstruită în 535, pe care „împăratul Justinianus,
renovând-o în întregime şi împrejmuind-o cu ziduri puternice, a făcut
ca ea să apară din nou o cetate vestită şi însemnată”,
Viminacium, pe care împărtul „a restabilit-o, aşa că
apare cu totul nouă”, Ratiaria şi altele36.
O atenţie
deosebită a arătat împăratul Justinianus provinciilor
Moesia II şi Scythia Minor, aparţinând Diocezei Thracia, aflate
în linia întâi a apărării Dunării inferioare, unde
Procopius enumeră circa 80 de cetăţi refăcute sau
ridicate de Justinianus37. În Moesia II au fost refăcute pe linia Dunării:
Oescus-Palatiolum, Novae, Transmarisca, Durostorum şi altele. Totodată,
Justinianus a întreprins ample lucrări de refacere a unui important
drum strategic ce urma cursul fluviului pe toată lungimea graniţei
provinciei. În Scythia Minor, împăratul Justinianus a continuat
opera de consolidare a limes-ului iniţiată de
predecesorul său Anastasios I. Cu acest prilej au fost refăcute
sau construite din temelii numeroase cetăţi sau castele, atât
pe linia Dunării, cât şi în interior, sau chiar pe litoralul Mării
Negre. La Axiopolis, Aegysus, Altinum, Argamum, Berroe, Carsium, Callatis,
Dinogetia, Flaviana, Gratiana, Histria, Halmyris, Ibida, Noviodunum,
Sacidava, Tomis, Troesmis, Tropaeum Traiani, Ulmetum etc. au fost refăcute
total sau parţial zidurile de incintă şi fortificaţiile.
Aceeaşi importanţă a fost arătată drumurilor
strategice din interior, dintre care cel mai important străbătea
provincia de la sud la nord pornind de la Marcianopolis, trecând prin
Tropaeum Traiani, Axiopolis, Ulmetum, Noviodunum, urmând apoi malul Dunării
până la Halmyris38.
Activitatea
constructivă întreprinsă de împăratul Justinianus în
Moesia II Scythia Minor îşi află reflectarea şi în
diferitele modalităţi prin care locuitorii celor două
provincii au căutat să-i aducă împăratului recunoştinţa
lor. Între acestea se numără şi inscripţiile de la
Messembria şi Callatis prin care împăratul este gratulat cu
atributul de „iubitorul de construcţii”39.
Importanţa
geostrategică a provinciilor de la Dunărea de Jos, Moesia II
şi Scythia Minor, creşte considerabil pe fondul politicii dunărene
promovate de Justinianus I, după 533-534. Acest lucru se reflectă,
în primul rând, în măsurile organizatorice, administrative şi
militare, pe care împăratul le întreprinde cu privire la ele. Până
în anul 535, cele două provincii au fost reunite într-un vicariat
separat de dioceza Thracia, cu reşedinţa la Odessos40.
În anul 536 provinciile Moesia II şi Scythia Minor, împreună
cu Caria, din Asia Mică, Cypru şi Insule Ciclade, au format o Quaestura
exercitus, supusă autorităţii unui quaestor
Justinianus exercitus, cu reşedinţa tot la Odessos41.
Nu este însă exclus nici faptul ca odată cu constituirea
acestei Quaestura exercitus, reşedinţa vicarului de
Odessos, care îşi va fi păstrat titlul obţinut, deşi
nu mai îndeplinea funcţia respectivă, să fi fost
transferată la Tomis42.
Care au fost raţiunile ce au constituit
temeiul înfiinţării acestei Quaestura exercitus nu putem
preciza cu exactitate la nivelul actual al cercetării şi doar pe
baza succintelor informaţii de care dispunem în prezent. Având însă
în vedere faptul că toate provinciile din compunerea sa erau
riverane mării este foarte probabil, prin înfiinţarea acestei Quaestura
exercitus se crea posibilitatea constituirii unei flote, capabile să
intervină rapid şi eficient în oricare din zonele ameninţate,
inclusiv pe Dunăre.
Abandonând
politica ofensivă activă dusă până atunci la
frontiera dunăreană, în raporturile cu migratorii stabiliţi
la nord de fluviu, Justinianus a căutat să rezolve gravele
probleme de aici prin mijloace diplomatice, căutând, aşa cum
remarca istoricul D. Obolensky, „să menţină Dunărea
în plasa complicată a diplomaţiei sale defensive”43. O asemenea politică nu putea avea decât
un impact negativ asupra situaţiei de la frontiera dunăreană,
devenită extrem de permeabilă. Ea nu a făcut altceva decât
să încurajeze acţiunile ostile ale barbarilor împotriva
imperiului. În consecinţă, atacurile barbare asupra
provinciilor balcanice ale Imperiului Romano-Bizantin se intensifică.
În
anul 535 bulgarii trec Dunărea şi pătrund în Moesia II,
dar cetele lor sunt zdrobite de forţele generalului Tzittas, patricius
şi magister militum praesentalis, pe râul Jantrus (Jantra)44. Victoria generalului romano-bizantin a stopat pentru o vreme
invaziile barbare la sud de fluviu.
Atacurile
barbare la frontiera dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin,
reluate însă câţiva ani mai târziu, se succed la intervale
scurte de timp, Peninsula Balcanică având mult de suferit în urma
acestor invazii. În anul 540, hoardele bulgare, secondate de slavi şi
huni, întreprind unul din cele mai devastatoare raiduri la sud de Dunăre.
După ce străpung apărarea imperială de pe linia
fluviului, cetele barbare devastează diocezele Thracia şi
Macedonia, ajungând până în Chersonesul Thracic. În timp ce o
parte redusă a invadatorilor ajunge până în Asia Mică, o
altă parte a lor reuşeşte să treacă peste zidul
cel lung al lui Anastasios pătrunzând chiar în cartierele
periferice ale Constantinopolului, stârnind panică şi îngrijorare
între locuitorii capitalei, după care se îndreaptă spre sudul
Peninsulei Balcanice, devastând Grecia până la Corinth, în
Peloponaz. Treizeci şi două de cetăţi, între care
Cassandrea (vechea Potideia), sunt distruse. Întâlnind o slabă
rezistenţă, invadatorii barbari revin la nord de Dunăre cu
o pradă bogată şi, după afirmaţiile lui Procopius,
cu circa 120.000 de prizonieri45, cifră evident exagerată,
ce ar trebui revizuită şi redusă, după părerea
noastră, la cel mult 1/10 din cea furnizată de cronicarul
romano-bizantin. „Cam în aceeaşi vreme – conchide Al.
Barnea – grupuri de anţi şi de sclavini erau semnalate ca
fiind aşezate vremelnic la Adina şi Ulmetum”, în Scythia
Minor46.
După
alţi câţiva ani de relativă linişte la Dunăre,
atacurile barbare la sud de fluviu sunt reluate la mijlocul deceniului 5
al secolului al VI-lea. De acum înainte însă asistăm, totodată,
atât la o creştere semnificativă a lor în amploare, cât
şi la o diversificare a neamurilor barbare angajate în acţiunile
întreprinse împotriva imperiului. O altă caracteristică a
invaziilor barbare din a doua jumătate a secolului al VI-lea o
reprezintă deplasarea lor în sectorul Dunării bănăţene
şi pannonice, efortul de apărare a frontierei dunărene
revenind, cu precădere, limes-ului provinciilor Moesia I
şi Dacia Ripensis, din dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii
Illyricum, în timp ce limes-ului provinciilor Moesia II şi
Scythia Minor, din Dioceza Thracia, aparţinând Prefecturii
Orientalis, mai puţin expus loviturilor barbare, i-a revenit un rol
secundar.
În
anul 544 se consumă două invazii de proporţii, a anţilor
în Thracia (vara) şi a bulgarilor în Illyricum (toamna)47. Ele sunt urmate în anul 545 de o invazie a
sclavinilor, zdrobită însă, de mercenerii heruli din armata
imperiului48.
Prof.
dr. Vasile Mărculeţ
(continuare
in numărul următor)
NOTE
1 L. Musset, Invaziile,
vol. II: Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele
VII
-XI),
Bucureşti, 2002, p. 70, unde emite îndoieli cu privire la originea
slavă a anţilor. În eea ce ne priveşte, însă, chiar
dacă suntem de acord cu teza istoricului francez, considerăm că
argumentele aduse de el în susţinerea opiniei sale – desele
conflicte ale anţilor cu scalvinii şi posibilele contacte ale anţilor
cu „mediul eleno-iranian al stepei” – nu sunt, totuşi,
suficient de convingătoare. Pentru această problemă vezi de
asemenea: D. Gh. Teodor, în AM, 16, 1993, p. 205-212; I. Coman, în RevArh.,
1, 1993, p. 93-99. Cf. Al. Madgearu, Continuitate şi
discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele
VII
-VIII,
Bucureşti, 1997, pag. 68, unde nu îi consideră o populaţie
pur slavă, ci un amestec etnic în care mai intrau şi alani,
huni, kutriguri etc., însuşi numele lor fiind de origine iraniană
(în continuare: Continuitate şi discontinuitate).
2 Pentru discuţiile privind
rolul şi importanţa Dunării inferioare şi a Daciei
sudice în cadrul politicii externe a Imperiului Romano-Bizantin în
secolul al IV-lea, vezi: V. Mărculeţ, în Interferenţe,
Mediaş, 2002, p. 65-83; Idem, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre
(312-626), Bucureşti, 2003, p. 7-49. Pentru luptele cu barbarii
la Dunăre în timpul lui Justinianus I, vezi şi: Ch. Le Beau, Histoire
du Bas-Empire, tome V, Paris, 1819, p. 1-2, 47-50, 131, 168-169,
178-181, 205-207, 298-307; N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin,
vol. I: Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-610),
Bucureşti, 2000, p. 536-550.
3 Theophanis, Chronographia,
ex recensione Ioannis Classeni, vol. I, Bonnae, 1839, a. 5994 (în
continuare: Theophanes); Cf. Anastasii Bibliothecarii, Historia
ecclesiastica sive Chronographia tripertita, ex recognitione
Immanuelis Bekkeri, Bonnae, 1841, a. 5994 (în continuare: Anastasios).
4 Marcellinus Comes, a. 517, în
FHDR, II, p. 366-367.
5 Procopius, Războiul cu
goţii, ed. H. Mihăescu, Bucureşti, 1963, III, 40.
6 Ioannis Malalae, Chronographia,
ex recensione Ludovici Dindorfii, Bonnae, 1831, p. 437-438, unde afirmă
că pentru răscumpărarea generalului Comentiolus,
Justinianus ar fi plătit „zece mii de nomismata”, sumă
care evident nu corespunde realităţii (în continuare: Malalas);
Cf. Theophanes, a. 6031; Cf. Anastasios, p. 101; Cf. I.I. Russu, Elementele
traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium (secolele III-
VII
), Bucureşti, 1976, p. 114.
7 Marcellinus Comes, a. 530, în loc.
cit., p. 367-369.
8 Procopius, Războiul cu
goţii, III, 14.
9 Idem, Istoria secretă,
ed. H. Mihăescu, Bucureşti, 1972, 18, 20-21.
10 V. Mărculeţ, în Interferenţe,
p. 71-80.
11 Idem, în RIM, 3-4 (67-68),
2001, p. 55.
12 Procopius, Războiul cu
goţii, III, 14; Cf. Al. Barnea, în Istorie şi ideologie,
p. 15-16.
13 Ibidem.
14 V. Mărculeţ, în RIM,
3-4 (67-68), 2001, p. 55-56; Idem, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre,
p. 76.
15 Idem, în Interferenţe,
p. 71-73.
16 Novella, XI.
17 Novellae, Edictum XIII.
18 Procopius, De aedificiis,
IV, 5, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele
istoriei românilor), vol. XIV, Bucureşti, 1939; Pentru discuţii,
vezi: Sofia Patoura-Hatzopoulos, în RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 96-108.
19 Ibidem, IV, 6.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem, IV, 7.
23 Al. Madgearu, în EB, 2000, 3,
p. 132-136, cu bibliografia problemei.
24 Procopius, De aedificiis,
IV, 6.
25 E. Popescu, Inscripţiile
greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,
Bucureşti, 1976, p. 309-348, nr. 300-392, 394-398G (în continuare: Inscripţiile
greceşti şi latine); L. Bârzu, S. Brezeanu, Originea
şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică,
Bucureşti, 1991, p. 193-194.
26 Sofia Patoura-Hatzopoulos, în
RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 95, datează moartea lui Chilbudios în anul
533.
27 Procopius, Războiul cu
goţii, III, 14; Cf. Al. Barnea, în Istorie şi ideologie,
p. 16.
28 Ibidem.
29 Pentru asemenea opinii, vezi: L.
Marcello, Sălbatica „civilizaţie” a stepelor, Bucureşti,
2002, p. 73; V. Mărculeţ, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre,
p. 58-59.
30 Procopius, Istoria secretă,
18, 20-21.
31 Novellae, Edictum XIII.
32 Procopius, De aedificiis,
IV, 1.
33 Ibidem.
34 Ibidem, IV, 5.
35 Sofia Patoura-Hatzopoulos, în
RESEE, XVIII, 1980, 1, p. 96.
36 Procopius, De aedificiis,
IV, 5.
37 Ibidem, IV, 11.
38 A.Aricescu, Armata în
Dobrogea romană, Bucureşti, 1971, p. 172.
39 I. Barnea, în I. Barnea, O.
Iliescu, C. Niculescu, Cultura bizantină în România – La
culture byzantine en Roumanie, Bucureşti, 1971, p. 28, nr. 10; E.
Popescu, op. cit., p. 133-134, nr. 87: „ôďő öéëůęôíóôďő”.
40 Idem, în SCIV, VIII, 1957, 1-4,
p. 351.
41 Novella, XLI; Cf. I.
Barnea, în SCIV, VIII, 1957, 1-4, p. 350; Cf. E. Popescu, op. cit.,
p. 84, nr. 47; Cf. A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Românilor
dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p.
124; ; Cf. Em. Băbuş, Bizanţul istorie şi
spiritualitate, Bucureşti, 2003, p. 144, unde nu exclude
posibilitatea ca sediul acestei quaestor Justinianus exercitus „să
fi fost la Odessos ori la Tomis”.
42 I. Barnea, în SCIV, VIII, 1957,
1-4, p. 351.
43 D. Obolensky, în CIEB, XII, I,
p. 49.
44 Marcellinus Comes, a. 535, în
FHDR, II, p. 368-369; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 117: consideră
incursiunea, pe care o datează în 536, ca fiind huno-bulgară.
45 Procopius, Războiul cu
goţii, II, 4, 1-7; Malalas, p. 490; Cf. L. Bréhier, Le monde
byzantin, tome I: Vie et mort de Byzance, Paris, 1948, p. 31;
Cf. O. Bârlea, în Perspective, XII, 1990, 47-48, p. 85; Cf. D.
Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Bucureşti,
2002, p. 59: îi consideră pe bulgarii menţionaţi de
cronicarii bizantini ca fiind huni kutriguri.
46 Al. Barnea, în Istorie
şi ideologie, p. 16.
47 Procopius, Războiul cu
goţii, III, 11.
48 Ibidem,
III, 14.
|
|