1.
Consideraţii generale
Revoluţia
de la 1848 din Transilvania a fost tratată convenţional şi
conciliator în istoriografia tezistă a ultimilor 50 de ani din România,
încercându-se de obicei, atenuarea proporţiilor conflictului româno-ungar,
susţinându-se egalitatea vinovăţiei părţilor, în
cel mai fericit caz, în locul acelei abordări şi analize care să
evidenţieze că insurecţia antihabsburgică ungară
din 1848-1849 n-a fost o revoluţie până la capăt, deoarece
aceasta nu urmărea libertatea, egalitatea şi fraternitatea
pentru toate popoarele din imperiul austriac,ci exclusiv pentru unguri.
În
spatele liberalismului ungar şi al „setei” lor de libertate au
avut loc, „dramatice sacrificii şi martirii umane”.1 Nicolae
Iorga referindu-se la relaţiile dintre români şi unguri
constata cu durere:„De aproape o sută de ani se hrăneşte
o ură neîndreptăţită între două popoare care
locuiesc în parte, pe aceleaşi teritorii, care au în multe privinţe
acelaşi fel de viaţă, a căror istorie a fost sub
anumite raporturi împletită, care au de îndeplinit, pe locurile
unde sunt, aceeaşi misiune şi în faţa cărora se găsesc
aceleaşi primejdii. Este vorba de români şi de unguri”.2
Constituţia
ungară adoptată în martie 1848 prevedea, în articolul 7, încorporarea
Transilvaniei la Ungaria şi decreta aplicarea unor măsuri
drastice faţă de cei „care ar îndrăzni să vorbească
împotriva perfectei unităţi a naţiunii maghiare.”3 Proclamarea
anexării Transilvaniei la Ungaria de către Dieta din Cluj în
care nu era nici un deputat român la 17/29 mai 1848 şi lansarea
sloganului “Unire sau moarte!” de către revoluţionarii
unguri au imprimat chiar de la primele luni ale instaurării noii
puteri în Pesta un curs periculos nu numai pentru relaţiile cu mişcarea
naţională a românilor transilvăneni, dar şi cu a
celorlalte popoare subjugate din imperiul habsburgic, cu urmări
grave, ulterior. La această concluzie va ajunge şi istoricul
american Francisc Bowen, care, în ianuarie 1850, publica următoarele
rânduri, în „North American Rewiev”: „Maghiarii au luptat într-adevăr
cu mare vitejie şi este greu să nu simpatizezi cu un popor care
a luptat atât de curajos împotriva unor imense obstacole. Dar cauza lor
a fost nedreaptă: au căutat să-şi apere învechitele
lor privilegii de clasă şi neam împotriva iureşului,
ideilor libere şi a spiritului de reformă din secolul al
XIX-lea.”4
Nobilimea,
„liberală”, cea care de fapt preluase puterea în Ungaria, situându-se
pe poziţii exclusiviste, în acord cu guvernul Principatului autonom
transilvan, cu aristocraţia ungară de aici, s-au angajat într-o
vastă acţiune represivă împotriva poporului român, care
refuzase energic să recunoască, „unirea”. Aceştia
doreau să-şi asigure supremaţia ameninţată de naţionalităţile
asuprite şi „să transforme majoritatea românească a
Transilvaniei într-o minoritate.”5
Conducătorii
revoluţiei ungare considerau că „a sosit momentul de a întemeia
pe ruinele celorlalte naţionalităţi marea patrie maghiară,
Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan.”6 Unirea
Transilvaniei la Ungaria reprezentând din acest punct de vedere, o primă
etapă. Dar scânteia revoluţiei franceze găsise şi în
Transilvania „tineri generoşi care văzuseră întrînsa un
adevărat foc nimicitor şi ispăşitor”7, care să-şi apere neamul, căci „românii
erau aşa de nearmaţi ca nici una din naţiile privite de
unguri ca o pradă. Ei n-aveau de partea lor decât ceea ce avuseseră
totdeauna pentru ei, fără folos practic, adică numărul
şi conştiinţa că dreptatea e de partea lor.”8
Împotriva
ungurilor, îmbătaţi de libertate, ce vor provoca dezordine în
Transilvania, ucigând, ca petrecere de timp, pe ţăranii,,valahi”
abia socotiţi ca oameni, se va ridica în munţi în Ţara de
Piatră urmaşul lui Horea, prin graţie dumnezeiască,
Avram Iancu, ce va ajunge din avocat şi funcţionar, comandantul
oştirii moţilor.
2.Avram
Iancu - tribun şi conducător necontestat, militant pentru înţelegere
cu revoluţionarii unguri
Avram
Iancu a fost fiu de moţ.,,Aceşti copii ai codrului şi-au
menţinut permanent dorul de libertate, ei au păstrat reflexe întârziate
din gloria străbună. Când tot Ardealul se legăna în tânguire
neputincioasă - insera Octavian Goga - în văgăunele lor
fermenta revolta. Ei ne-au învăţat mai întâi să plătim
cu sânge, nu cu lacrimi, ei au introdus virtuţile războinice pe
un pământ biruit, ei reprezintă acţiunea într-o lume
copleşită de visare mistică. De pe culmile Munţilor
Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un
bucium precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt
Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care
a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horea şi Avram Iancu.”9
Din
primul moment, Avram Iancu aflat în stagiu, ca avocat la Curia de la Târgu
Mureş, s-a dăruit cu trup şi suflet cauzei revoluţiei,
devenind în scurt timp conducătorul ei. Profund preocupat de starea
neamului său, îi va mărturisi prietenului său Iosif
Sterca-Şuluţiu, după ce a participat la o şedinţă
a Dietei din Cluj, în iarna anului 1846/1847, în care nobilimea
conservatoare şi reacţionară se opunea îmbunătăţirii
soartei ţăranilor români: „Când acel nobil baron a zis că
nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după
moarte, nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din
galerie între ei şi să-i izbesc de perete. Nu cu argumente
filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu
lancea lui Horea”.10
Realizând
în persoana sa “o remarcabilă sinteză a inteligenţei,
idealismului şi a forţei aspre a umanităţii ultragiate”,
un organizator experimentat şi un conducător curajos, un rol pe
care puţini dintre revoluţionarii de la 1848, atât în Europa
apuseană cât şi în Europa răsăriteană, au fost
în măsură să-l îndeplinească”11, Avram Iancu a dovedit nu numai maturitate politică,
ci şi o credinţă nestrămutată în cauza şi
dreptatea neamului său. „Ţineţi cu poporul ca să nu
rătăciţi!”, i-a fost deviză şi călăuză
în viaţă.
El
se pronunţă de la bun început, pentru înţelegerea cu forţele
revoluţionare ungare, pretinzând însă, aşezarea acesteia
pe temeiul principiilor sfinte ale libertăţii sociale a
ţărănimii şi ale drepturilor politice ale românilor.
Cu prilejul întrunirilor ce au avut loc în cursul primăverii anului
1848, în cadrul cărora reprezentanţii tineretului ungar susţineau
cu fanatism ,,uniunea” Transilvaniei
cu Ungaria, revoluţionarii români, Avram Iancu în primul rând, îşi
afirmă răspicat poziţia, considerând că „acum sau
niciodată” trebuie înlăturată iobăgia şi
oprimarea naţională. Va
părăsi oraşul Târgu Mureş şi se va întoarce la
Vidra de Sus, în Apuseni, pentru a-i pregăti pe moţi pentru încercările
ce vor urma.
Participă,
în fruntea unei puternice cete de moţi, la prima adunare, din 18/30
aprilie, de la Blaj, convocată de Aron Pumnul, apoi la Adunarea din
3/15 mai de pe Câmpia Libertăţii, unde este alcătuit
şi aprobat programul de revendicări burghezo-democratice,
sociale şi naţionale, care va deveni pentru multă vreme,
programul politic fundamental al românilor din Transilvania. În acesta,
numit „Puncturile naţiunii române transilvane” precum şi în
jurământ, aprobate în unanimitate de participanţii la adunarea
de la Blaj din 3/15 mai 1848, se declară: „Naţiunea română
rezimată pe principiile libertăţii, egalităţii
şi fraternităţii, pretinde independenţa naţională
în respectul politic ca să figureze în numele său, ca naţiunea
română să-şi aibă reprezentanţii săi la
dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi
aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative-judecătoreşti
şi militare în aceiaşi proporţiune, să se servească
cu limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune
cât şi în administraţiune”. „Naţiunea română -
se sublinia în discursul lui Simion Bărnuţiu -ajungând la conştiinţa
drepturilor individuale cere fără întârziere desfiinţarea
de iobăgie fără nici o despăgubire din partea
ţăranilor iobagi.”12
Aici
în mijlocul mulţimii de români chemaţi să-şi hotărască
soarta, Avram Iancu va rosti cuvintele intrate de atunci în memoria
istoriei, consemnate de Alecu Russo, prezent alături de A. I. Cuza la
adunare: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi,
ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e
cu noi!”13 Mulţimea hotărâtă să apere
drepturile românilor va striga: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”
încât un participant la adunare va consemna: ,,Ardealul de acum nu mai e
Ardeal, ci România!”.14
Ungurii
şi saşii şi-au dat seama de consecinţele inevitabile
ale acestei manifestări populare. Contele Dionisie Banffy scriind în
memoriile sale impresii despre adunarea de la Blaj sub titlul „Un
meeting valah”, afirma că „programul politic al acestei adunări
vinovate nu era decât întemeierea apropiată a unui stat valah,
liber şi independent.”15
Avocatul
Ioan Buteanu, unul din tribunii revoluţiei transilvăneni scria
unui prieten la 27 mai 1848: „împăratul austriac foarte a slăbit
şi se vede a se apropia la totala-i desfiinţare... Acum, de-or
fi ei, ungurii, oameni de treabă, ar putea să dea mână frăţească
cu noi, să ne recunoască ca naţiune politică.”16
Ungurii
au refuzat oferta românilor. Ba mai mult, au trecut la represalii împotriva
românilor. Au săvârşit la 21 mai masacrul de la Mihalţ,
au instituit în Transilvania „tribunalele de sânge” pentru judecarea
şi condamnarea valahilor care nu voiau ,,unirea” cu Ungaria. De reţinut
că până la cea de a treia adunare de la Blaj din septembrie
1848, românii nu trecuseră încă la acţiuni armate şi
nu săvârşiseră nici un act de violenţă împotriva
ungurilor.”17
În
momentul în care nobilimea ungară din Transilvania trece la
represalii armate îndeosebi după măcelul de la Mihalţ,
Avram Iancu îşi dă seama că rămânerea în pasivitate
va aţâţa şi mai mult pe asupritori în dispreţul lor
faţă de români şi pleacă în munţi pentru a
organiza forţa militară capabilă să se opună
acestora. La ameninţarea administratorului domeniului Zlatna,
Nemegyei, că dacă nu vor asculta, “voi aduce într-adevăr
soldaţi secui şi dumneata ştii cât de sălbatic se
poartă aceştia”, Iancu îi va răspunde cu fermitate: „în
acest caz şi moţii vor deveni sălbatici."18
În
acelaşi timp Iancu a înţeles, că făurirea unei forţe
capabile să înfrângă trupele de care dispuneau nobilii cere
pregătire şi dotare minuţioasă, antrenament şi
conducători capabili şi că trebuie evitată orice
izbucnire nechibzuită a ciocnirilor. Adresează, la 7 iunie
1848, un apel către sfatul orăşenesc din Abrud, anunţân-du-i
că şi locuitorii români ai domeniului Câmpeni se vor înarma
pentru apărarea ţării şi a lor, la fel ca ungurii, dar
că moţii, nu vor ataca pe nimeni. Îi roagă pe orăşenii
din Abrud să protesteze împotriva aducerii unei puteri înarmate,
deoarece, „ea poate să producă cu uşurinţă
tulburare nu numai în cuprinsul domeniului, ci în toată ţara.”19
În
timp ce îi îndemna pe moţi să se pregătească, să
se înarmeze după putiinţă, Avram Iancu intervine pentru a
stăvili orice izbucnire nechibzuită. A treia zi după
sosirea lui în munţi, adresându-se moţilor aflaţi la târg
în Câmpeni, gata de răzvrătire, Avram Iancu se adresează
poporului cu îndemnul să se înarmeze: „Să vă faceţi
lănci şi să vă îndreptaţi coasăle. Le cere
însă în aceeaşi vreme să nu ameninţe pe nimeni, să
nu se răscoale încă.”20 Aştepta
hotărârea Comitetului din Sibiu care „tot aştepta”, în
acest răstimp, rezultatele demersului făcut pe lângă
guvernul din Pesta dar Kossuth nu acordă nici măcar audienţă
solului român. Între timp, o companie de secui, este adusă în munţi
pentru a-i aresta pe „aţâţători”. Pe Iancu în primul
rând. Acesta se refugiază în păduri, între Vidra, Blăjeni
şi Bulzeşti şi ţine legătura cu oameni de încredere.
A plecat apoi la Sibiu pentru a se sfătui cu comitetul ales pe Câmpia
Libertăţii, al cărui membru era.
Cursul
evenimentelor se precipită spre sfârşitul lunii august 1848, când
guberniul federal de la Cluj şi comisarul Csanyi, care reprezenta
guvernul de la Pesta au ordonat arestarea Comitetului român din Sibiu.
Masele ţărăneşti de români din jurul Sibiului se
ridică furtunos şi-i eliberează pe cei arestaţi. O mulţime
înarmată s-a îndreptat sub conducerea lui Axente Sever spre Blaj,
unde a avut loc la 2/14-16/28 septembrie a treia Adunare Naţională,
unde se hotărăşte: desfacerea totală de politica
unionistă ungară, restabilirea situaţiei deosebite a
Transilvaniei în cadrul monarhiei habsburgice şi aderarea la
constituţia austriacă de la 25 aprilie 1848. Din acest moment naţiunea
română transilvană a decis să treacă la fapte.
Într-un
manifest intitulat „Fraţilor Români” se consemna :„Ridicaţi-vă
capetele voastre! Zorile unui viitor frumos se revarsă peste voi...Purtaţi-vă
frăţeşte către toate naţiunile, omeneşte
chiar şi către vrăjmaşii voştri şi toată
lumea vă va cinsti şi iubi...Cu tărie şi cu curaj să
mai îmbiem o dată cu pacea pe concetăţenii noştri, pe
unguri şi pe săcui. Dacă nu vor vrea să o primească,
atunci să începem sângerosul război pentru cauza noastră
cea sfântă.”21
Prezent
la adunare, Avram Iancu, sosit în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi,
a fost primit cu un entuziasm general. De la tribună a cuvântat
energic, tulburător: „Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât
de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ.”22 Adunarea
mai pretinde reprezentarea proporţională a românilor în dietă
şi guvernul ţării, condamnă terorismul insurgenţilor
unguri şi hotărăşte înfiinţarea gărzilor naţionale
române, înarmarea poporului. În cadrul noului Comitet naţional, în
frunte cu Bărnuţiu, Bălăşescu, Laurean, Ioan Bran
şi Florian Micaş, Avram Iancu este numit prefect-general, adică
conducător militar (ministru de război) al revoluţiei române
din Transilvania.
Se
vor înfiinţa 15 legiuni: Auraria Gemina (condusă de Avram Iancu),
Legiunea 1 Blăjană (Axente Sever), Leg. Auraria şi Saline-Turda
(Simion Balint), Legiunea Crişana-de Zărand (Ioan Buteanu),
Legiunea a VI-a Submontană (Petre Dobra), Legiunea Clujului (Florian
Micaş), Legiunea de Sebeş (Dionisie Pop Marţian), Legiunea
Făgâraşului (Ioan Brad), Legiunea Haţeg-Hunedoara (Nicolae
Solomon), Legiunea Sibiu (Ioan Brotte), Legiunea Târnavelor - Cetatea de
Baltă (Vasile Moldovan), Legiunea Bistriţa (Papiu Modest Iacob),
Legiunea a V-a a Câmpiei (Florian Micaş, Nicolae Vlăduţ,
AI. Bătrâneanu), Legiunea Reghin (Constantin Roman Vivu) şi
Legiunea Dej (AI. Papiu Ilarian).”23
Este
cu atât mai tragic că lupta românilor în acest „război
barbar”din Transilvania a trebuit să fie condus de Avram Iancu
adept sincer al prieteniei româno-ungare. Avram Iancu credea că „dezarmând
gărzile naţionale ungureşti, alungând dregătorii
impilatori, ocupând păşunile şi pădurile revendicate
de românii munteni, se va instaura domnia poporului şi vor fi
recunoscute drepturile naţionale ale românilor. El n-a urât nicicând
poporul maghiar ci a urât trufia nobililor.”24
„Între
românii lui Avram Iancu şi ungurii revoluţionari s-a început o
luptă de distrugere - consemna Nicolae Iorga - care a însângerat
Ardealul întreg şi în care românii erau îndreptăţiţi
când îşi apărau dreptul de a trăi ca adevărată
naţiune românească, drept care până atunci nu li se
admisese de nimeni.”25
3.
Evoluţia conflictului armat româno-ungar din anii 1848-1849
Fruntaşii
revoluţiei române au subliniat, în repetate rânduri, că prin
aşezarea lor geografică, prin asemănarea intereselor în faţa
aceleiaşi reacţiuni exterioare ameninţătoare, cele două
naţiuni trebuiau ,,să se ajute reciproc şi să lupte
sub acelaşi drapel... pentru apărarea libertăţii.”26
Desfăşurarea
evenimentelor a fost contrară acestor năzuinţe, deşi
conducătorii mişcării naţionale româneşti au
adoptat o atitudine ce permitea dialogul şi iniţierea unor acţiuni
comune împotriva reacţiunii externe, guvernul instaurat la Pesta
şi conducerea mişcării naţionale liberale ungare în
frunte cu Lajos Kossuth, au promovat o politică ostilă, agresivă
faţă de români, ignorând realitatea şi principiile
fundamentale în numele cărora se ridicaseră la luptă.
Teleki Laszlo, reprezentantul guvernului ungar la Paris, care avea legături
cu emigranţii români din Muntenia şi Moldova, a căutat să-l
convingă pe Kossuth să urmeze o politică naţională
justă faţă de sârbi şi români. „Nu numai Austria a
murit, ci şi Ungaria Sfântului Ştefan - scria Teleki lui
Kossuth. Libertate, egalitate şi frăţie singure nu satisfac
popoarele. Ele vor să trăiască viaţa lor naţională.
Cu cât mai mult dăm naţionalităţilor, cu atât mai puţin
vom da Austriei şi absolutismului.”27 Dar
sfatul său n-a fost luat în considerare. În loc de a căuta
unele soluţii de împăcare cu românii, de a feri Transilvania măcar
de flagelul luptelor armate, Kossuth, după ce a fost numit preşedinte
al Comitetului pentru apărarea ţării, a publicat la 10
octombrie 1848, textul proclamaţiei „Către poporul valah”, răspândit
în mii de exemplare, în toate ţinuturile Ardealului. Se adresează
în termeni de o brutalitate rară, somând, ca în decurs de opt zile
românii să revină la ordine, la ascultare, aievea unor buni cetăţeni
ai patriei maghiare.,,Altminteri - ameninţa Kossuth - pe Dumnezeu din
ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor
suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată,
care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători
şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de
oricare turbulent, de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost
mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea
parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până
atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice
ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală
împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte
a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii
şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi
trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă
viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim
cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua
pământul, pentru a fi împărţit între fiii credincioşi
ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă,
de aceea, fraţi români, şi nu vă atrageţi urgia
pedepsei.”28
Judecată
în logica istoriei proclamaţia lui Kossuth constituie, neîndoielnic,
mai degrabă un ultimatum, iar instigarea la dezlănţuirea războiului
de exterminare împotriva românilor aminteşte peste veac, de broşurile
propagandei horthyste, din preajma şi din timpul aplicării
Diktatului de la Viena, în vederea stârpirii populaţiei româneşti
majoritare din Ardealul de Nord. 29 De altfel,
şi ziaristul american Milthon B.Lehrer - referindu-se la Proclamaţia
lui Kossuth scria: „Ungurii s-au comportat şi de data aceasta cu
asprimea lor tradiţională. Există în sufletul ungurilor o
ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal, care
nu-şi are absolut nici o justificare, elementul maghiar fiind acel
care, dintotdeauna, s-a situat în postura de element de asuprire şi
de împilare, ură care totuşi îşi găseşte o
explicaţiune în neputinţa ungurilor de a transforma sufletul
Ardealului.”30 Acelaşi
autor consideră că în anii 1848-1849, pe lângă cei 10.000
de români transilvăneni căzuţi în luptele împotriva
intervenţiei armatelor guvernului revoluţionar de la Budapesta,
alţi 30.000 de români au fost ucişi, cu sau fără
judecată, de „tribunalele de sânge”, ceea ce înseamnă că
au fost omorâţi 10-20 de români de sat. Aproape trei sute de sate
au fost şterse de pe suprafaţa pământului. Un alt autor
consideră că din rândul celor ucişi patru au fost prefecţi,
10 tribuni, aproape 100 de centurioni, peste 100 de preoţi şi
protopopi, ceilalţi fiind ţărani. Pagubele s-au cifrat la
imensa sumă de 30 milioane florini aur.31
La
17 octombrie 1848, în condiţiile inerentei primejdii, Comitetul de
pacificaţiune din Sibiu, în frunte cu Simion Bărnuţiu,
emite două proclamaţii, una către „Fraţii Români”,
alta către ,,Naţiunea ungară şi secuie”. Românii
sunt chemaţi la ordine „legea noastră sfântă fiind călcată
în picioare de păgân”. În cea de a doua proclamaţie se face
apel la pace, opusă vărsărilor de sânge. ,,Dacă nu
putem să ne unim sub ideea politică a dreptului şi a libertăţii
- se arată în document - lăsaţi-ne cel puţin ca împreună
să cunoaştem ideea umanităţii.”
Adevărul
istoric relevat de cronica derulării evenimentelor atestă faptul
că proclamaţia lui Kossuth, pe lângă faptul că a fost
lipsită de orice justificare, a constituit un act instigator la
adresa românilor transilvăneni. Cu atât mai mult, cu cât până
în acel moment românii nu se dedaseră la nici un exces, care să
se fi soldat cu victime omeneşti. Românii vor acţiona numai din
momentul în care naţiunea română este profund lezată în
demnitatea sa şi batjocorită. După dezlănţuirea
terorii împotriva satelor româneşti de pe Valea Mureşului,
execuţia celor 26 de români la Iernut, după execuţiile
capitale de la Târgu Mureş, Cluj, şi Someşeni, gărzile
naţionale române invocă răzbunarea celor martirizaţi.
Din acel moment Avram Iancu este convins că o înţelegere paşnică
şi o înfrăţire cu ungurii nu mai era posibilă.
Sub
presiunea evenimentelor, în conformitate cu instrucţiunile
Comitetului naţional şi ale autorităţilor militare
imperiale, se elaborează planul mobilizării generale în
Transilvania vor funcţiona 15 prefecturi, conduse de un prefect cu
atribuţii administrative şi militare. Armata imperială este
trecută în stare de război cu ungurii şi i se ordonă
să colaboreze cu revoluţionarii români.
În
vederea mobilizării generale şi a ridicării poporului la
luptă. Avram Iancu ordonă tuturor aşezărilor şi
comunităţilor din Munţii Apuseni recrutarea, înarmarea
şi organizarea cetelor, conscrierea tuturor bărbaţilor apţi
de luptă de la 18 la 38 de ani, mai apoi, până la 50 de ani. La
19 octombrie 1848, Avram Iancu ordonă mobilizarea cetelor în cadrul
a patru tabere principale: la Câmpeni, sub conducerea tribunului Nicolae
Coarcheş, la Bistra, (centurionul Alexandru Bistran), la
Bucium(vicetribunul Dionisie Popovici) şi la Margina, sub conducerea
viceprefectului Prodan Probu.
Momentul
solemn al constituirii oastei ţărăneşti române îl
reprezintă prestarea şi întărirea jurământului de
credinţă faţă de cauza sfântă a revoluţiei.
Vor jura toţi luptătorii, de la Iancu, la viceprefecţii
şi tribunii săi, lăncierii, vânătorii, tunarii şi
glotaşii.,,Ca român - se spunea în jurământ - voi susţine
totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă
şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în
contra oricărui atac şi asupriri, nu voi lucra niciodată în
contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, voi ţine
şi apăra legea şi limba noastră română, precum
libertatea, egalitatea şi frăţietatea...32
Aşa
cum va arăta tribunul Ioan Ciurileanu, în toamna anului 1848, “românii
s-au sculat cu toţii din propria lor hotărâre, îndată ce
au văzut că ungurii le-au rânduit pieirea”...
“Am fost siliţi a ridica arme - arăta în Memoriul său
Avram Iancu, creierul şi inima războiului de apărare al românilor
din 1848-1849 - a le purta în contra aceluia care mai departe ne tirăneşte
şi se vede a ne apăsa existenţa politică despre ce va
mărturisi istoria, punând vina cui va fi drept.”33
Niciun
document al vremii nu este mai clar, mai obiectiv privind perioada
octombrie 1848 - august 1849, ca Raportul lui Avram Iancu redactat cu
ajutorul lui Ion Maiorescu, venit din delegaţia română de la
Viena, în septembrie-octombrie 1849, în regiunea Munţilor Apuseni,
spre a ajuta la restabilirea adevărului istoric.34 Ion
Maiorescu a stat aproape o lună la Abrud, Câmpeni, Vidra, Zlatna
şi Alba Iulia, de unde a adunat materialul necesar, din acte,
corespondenţă, din mărturiile oamenilor care au participat
şi, mai cu seamă, din relatările prefecţilor
respectivi. Avram Iancu a citit, completat şi corectat raportul întocmit
şi l-a semnat. Raportul a apărut pentru prima oară, în
Austria, în „Viena. Gerold 1850-1852" sub titlul „DIE ROMANEN
DER
ESTERREICHISCHEN MONARCHIE”.
Conţinutul
acestui raport întocmit într-un stil sobru, expozitiv, şi mai cu
seamă, într-o ţinută obiectivă, lipsită de
exagerări, publicat mai târziu,când lucrurile s-au mai aşezat,
putând să se tragă concluziile adecvate, constituie o oglindă
destul de fidelă a faptelor, un izvor documentar extrem de preţios.
Raportul a fost înaintat Curţii Imperiale şi guvernului
Transilvaniei pentru a cunoaşte contribuţia românilor în
evenimentele din 1849-1849, credincioşi împăratului. Pentru că
a publicat în anul 1850 Raportul lui Avram Iancu, George Bariţiu a
fost îndepărtat, pentru ,,cerbicie” din funcţia de redactor,
iar gazetele sale „Foae pentru minte, inimă şi literatură”
şi „Gazeta de Transilvania” au fost suspendate.36
Din
conţinutul Raportului de luptă rezultă:
a)
Modul în care Avram Iancu şi luptătorii săi au trecut la
aplicarea Proclamaţiei de la 18 octombrie 1848 către poporul
Transilvaniei a generalului baron Puchner şi modul în care prefectul
general a conceput planul dezarmării ungurilor.37
Sunt
descrise acţiunile de la Abrud (21 oct), Alba Iulia, Zlatna (23 oct.),
Cricău (26 oct), Aiud, Valea Mureşului, Turda, Cluj şi
Huedin. Peste tot „purtarea poporului armat român a fost atât de
exemplară încât a ştiut să-şi câştige chiar încrederea
ungurilor, care aveau pe conştiinţă atâtea barbarii comise
contra românilor.”38 La Şard,
Iancu salvează o femeie şi un copil ungur de furia luptătorilor
săi. „Iancu a fost inamic uman şi el a luptat pentru principii”
scria Urmossy Lajos în Budapesta Hirlap, la 25 iulie 1895, iar Nemeş
Odon scria în Hazank es a Kulfold: ,,Iancu cel onest şi serios a
fost inamicul faptelor neomenoase, acei maghiari care au căutat scut
la el, au avut parte de cea mai cinstită tratare. Acesta este un fapt
pe care nimeni nu-l poate nega. Iancu lupta pe faţă, el s-a războit
ca soldat”39
b)
Luptele duse de moţi împotriva trupelor ungare conduse de generalul
Bem (decembrie1848 - iunie 1849)
Spre
sfârşitul lunii decembrie l848, situaţia din Transilvania se
schimbă prin pătrunderea armatei ungare, comandate de generalul
de origine poloneză Iosif Bem, ataşat revoluţiei ungare.
Acesta, îndată după ocuparea, în 25 decembrie, a capitalei
Transilvaniei, Clujul, a emis o proclamaţie prin care asigura populaţia
că n-a venit cu gând de asuprire a popoarelor, ci de a lupta împotriva
despotismului habsburgic. Din nefericire, dispoziţiile lui Bem, ce
urmăreau o împăcare a popoarelor din Transilvania, au fost
deseori nesocotite de conducătorii politici şi militari unguri,
aceştia fiind în multe cazuri legaţi de interesele nobilimii
şi moşierimii. Astfel, comisarul guvernului ungar, Csanyi, a
declarat nevalabilă amnistia acordată de Bem şi a instituit
pretutindeni „tribunalele de sânge” pentru pedepsirea „trădătorilor
de ţară”, primii vizaţi fiind românii.40 Tribunalele
au pronunţat mii de condamnări la moarte şi confiscări
de bunuri, tensionând relaţiile cu populaţia majoritară
românească a Transilvaniei.
S-a
creat o situaţie deosebită. După izgonirea trupelor
imperiale, într-o parte a Transilvaniei a continuat revoluţia ungară,
iar în centrul acesteia, se desfăşura revoluţia română,
cu baza în Munţii Apuseni, unde se retrase şi o parte a
legiunilor române de pe Câmpie, sub conducerea lui Avram Iancu şi a
tribunilor săi. În raportul său, Avram Iancu descrie acţiunea
de încercuire a forţelor sale de către armatele ungare, modul
în care au fost organizate expediţiile militare ale lui Gyelei (3
ian.1849), pe râul Calatei-Mărişel41, maiorului Beka Jozsef (în Zarand, pe 19 ian.),
maiorului Csutak Kalman (Hălmagiu, Baia de Criş şi Brad, la
20 febr.), colonelului Agloffstein (în Munţii Trascăului, la
Bedeleu şi Ponor, Geomal, Piatra Tăiată şi Remeţi,
mart.-apr.1849), maiorului Emerik Hatvany, comandantul Diviziei a IX-a
ungare din Zărand la Abrud începând cu 5- până pe 20 mai)43, colonelului Farkaş Kemeny (dinspre Zărand,
pe 11 iunie 1849 până la Abrud)44,
a lui Vásváry Pal, poreclit “Micul Kossuth” (învins la Fântânele,
lângă Mărişel, la 6 iulie 1848, coleg de facultate al lui
Avram Iancu).45
Cu
multă obiectivitate în Raport sunt prezentate faptele de vitejie ale
oştenilor săi. Sunt amintiţi: Ioan Buteanu, Matei Filip,
tribunul Clemente Aiudeanu, prefectul Balint, Palaghia Roşu, Axente
Sever, Vasile Tudor, Dobra, Ioan Corteş, Simion Groza, Nicolae
Chorcheş, tribunul Andreica, Ioan Gomboş, Ciurileanu, Jurca
Teodoruţ, Vlăduţ, Vasile Fodor ş.a. Aceştia au
manifestat ingeniozitate şi vitejie în lupta cu forţele inamice,
mai bine dotate şi instruite, dârzenie în apărarea zonei Munţilor
Apuseni, singura „cetate naturală”, ce a rezistat năvălitorilor
unguri, pretinşi revoluţionari.46 Moţii,
sub conducerea fermă a lui Avram Iancu au demonstrat că „Ţara
Moţilor nu poate fi supusă de nimeni.”47
Prezent
peste tot, unde duce se greul luptei, Avram Iancu, aşa cum scria
George Bariţiu, “a fost om născut pentru acţiune, venise
tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali, care dacă ar fi trecut
peste noi lăsând numai urme de simple adunări, de cereri,
deputaţiuni, petiţii şi proteste, poate că naţiunea
română ar sta în aceste zile de încercare nouă încă mai
rău decât a stat până la anul 1848. Zică inamicii noştri
ce or vrea despre Avram Iancu, el a fost pentru noi unul dintre acei bărbaţi
adevărat providenţiali, ale căror merite pentru libertate
nu vor fi în stare a le întuneca toţi fanfaronii din lume.”48
Nu
a vrut vărsări de sânge. Dar n-a aprobat nedreptatea pentru
neamul său, indiferent din partea cui a venit. Primind vestea morţii
în luptă a lui Vásváry se spune că Iancu ar fi exclamat cu
durere: ,,Aş fi dat zece ani din viaţa mea ca să-l pot mântui.
Pagubă de el că tânăr talent a fost.”49.
Într-un articol pe care-l scrisese în aprilie 1949, Vásváry
Pal, după ce participase la prima campanie împotriva românilor,
îşi manifesta poziţia faţă de situaţia
zguduitoare a românilor. Acesta scria că ,,frânarea răsculaţilor
ardeleni este o glorie plină de cruzime” deoarece ei s-au ridicat
la luptă îndeosebi din vina nobilimii maghiare care, i-a dispreţuit,
i-a desconsiderat şi i-a folosit ca vite de pus în jug. Această
situaţie a continuat şi după izbucnirea revoluţiei, căci
nobilimea a dorit ,,să rămână tiranul iobagilor de neam
românesc” aşa că „atunci când în Ungaria fusese deja
proclamată ştergerea urbariilor,
moşierii ardeleni îi mânau şi atunci fără milă
la robote.”50 Totuşi,
revoluţionarul ungur nu a tras concluziile ce se impuneau din constatările
sale expuse cu atâta lăudabilă sinceritate, s-a întors la
compania sa de voluntari să lupte împotriva românilor, căzând
în lupta de la Fântânele.
c)
Încercarea de ,,pacificare” a moţilor de către Ioan Dragoş
în numele lui Kossuth. Reacţia moţilor, a lui Avram Iancu.
În
Raport sunt descrise acţiunile deputatului din parlamentul ungar,
Ioan Dragoş - emisarul lui Kossuth, de a-i determina pe români să
depună armele, să accepte hotărârile acestuia, în condiţiile
în care Avram Iancu şi oştenii săi rezistau în Munţii
Apuseni, atacurilor armatelor ungare. Jocul dublu al acestuia, pe de o
parte, de a „convinge” pe români să depună armele, deşi
iniţial nu avea nici o împuternicire oficială de la Kossuth, pe
de altă parte, acţiunea armatelor lui Hatvany şi încercarea
de a-i prinde pe conducătorii revoluţiei române, vor duce la
uciderea cu furie a acestuia, la 10 mai 1849.51
Dezastrul
suferit de trupele lui Hatvany şi sfârşitul tragic al
emisarului său Ioan Dragoş, îl determină pe Kossuth, acum
preşedintele Ungariei52,
pentru a spăla ruşinea înfrângerii sate şi a salva
onoarea naţiei ungare, să ceară comandanţilor militari
lichidarea cu orice preţ a rezistenţei române din Munţii
Apuseni. "Suntem nevoiţi-spunea Kossuth - să reprimăm
cât mai curând această revoltă. Să piară cine nu
vrea să se supună!"53
La
23 mai 1849, generalul Bem îi ordonă col. baron Kemeny Farcaş,
să execute o nouă invazie asupra Munţilor
Apuseni. Se instituie blocada totală asupra căilor de
acces în munţi, satele trebuiau pacificate cu forţa, conducătorii
români lichidaţi. O adevărată expediţie de
exterminare la care sunt angajaţi peste 15.000 soldaţi unguri.
În
Raportul său, Avram Iancu descriind noua situaţie va consemna:
,,Acum starea noastră este mai critică decât oricând altădată,
pentru că acum trebuia atât să ne îndoim posturile de cordon
pe dinafară, cât şi să adăugăm în sânul munţilor
un însemnat număr de braţe armate". Era convins ,că
dacă inamicul ar străbate până la Abrud, atunci "s-ar
putea să-l închidem între munţi, să-i tăiem
aprovizionarea, să-l conturbăm neîncetat şi aşa să-l
răpunem cu totul."54
În
această situaţie dramatică, la 15 iunie 1849, din Câmpeni,
Avram Iancu îi va trimite lt. col. Joszef
Simonffy o scrisoare intitulată ,,Fraţilor maghiari!",
"cuvinte purcese din adâncul sufletului unui român sincer" în
care va sublinia fermitatea şi intransigenţa revoluţionarilor
români faţă de deciziile samavolnice ale lui Kossuth, vinovat
principal de vărsările de sânge. "Poporul înşelat de
atâtea ori - scria Iancu - nu va depune niciodată armele, nici nu va
îngădui vreodată ocuparea satelor şi oraşelor de
munte cu soldaţi. Firea ne-a aşezat în una patrie ce împreună
să asudăm cultivând-o şi împreună să gustăm
dulceaţa fructelor ei. Şi încheie: "de aveţi în cer
un Dumnezeu şi pre pământ o patrie, luaţi alte mijloace de
a trata cu noi, convingeţi-vă deplin că între noi şi
voi armele niciodată nu pot mărgini. Însă nu întârziaţi,
ca să nu se împlinească în voi cuvintele Scripturei: "Va
intra mirele şi voi nu veţi avea untdelemn în candelele voastre."55
La
21 iunie 1849, Simonffy şi deputatul Ioan Grozman, aflaţi la Vaşcău,
îi scriu lui Avram Iancu pentru a-i propune restabilirea armoniei cu
ungurii. Drept urmare, îl invită ca, în înţelegere cu Nicolae
Bălcescu, să exprime dorinţele naţiunii române,
deputaţii români oferindu-se ca intermediari. Iancu a răspuns
acestor apeluri în 27 iunie şi pe 13 iulie cu următorul mesaj
verbal: ,,Ce a fost, a fost, acum e prea târziu ." La 14 iulie 1849
Kossuth îl trimite pe Bălcescu în Munţii Apuseni la Avram
Iancu, cu propunerea de a-i acorda gradul de general în armata ungară.
Între timp, armatele ungare, după înfrângeri repetate în faţa
armatelor austriaco-ruse, se
aflau în pragul dezastrului. Tratativele româno-ungare nu mai aveau nici
un sens. La 3 august Bălcescu obţine semnarea unei convenţii
de neutralitate faţă de armata ungară. Bălcescu va
duce, la Arad, mesajul lui Kossuth, care, la 8 august în calitate de
guvernator al Ungariei, va ordona armatei să înceteze orice operaţiune
militară împotriva românilor. Era, însă, un ordin pur
simbolic, lipsit de putere, Kossuth se refugiase din calea forţelor
austro-ruse către Orşova, predând puterea generalului Görgey,
care la 13 august 1849, recunoscând înfrângerea Ungariei, capitulează
la Şiria, lângă Arad.
În
a doua jumătate a lunii august 1849, în această parte a Europei
răsăritene rămânea liberă şi biruitoare o singură
armată revoluţionară: oastea ţărănească
a lui Avram Iancu, cu o orientare proprie în vârtejul evenimentelor
revoluţionare, conformă cu programul votat de poporul român pe
Câmpia Libertăţii de la Blaj.
4.
Concluzii finale
Revoluţia
română din 1848-1849 în Transilvania a constituit o parte din mişcarea
general europeană a oamenilor şi ideilor în acel an de mare însemnătate
istorică. La aceasta a participat aşa cum afirma Mihail Eminescu
„generaţia trecută a ţării româneşti,
binevoitoare, patriotica generaţie, care forma floarea ţării.”57 Deşi
românii formau populaţia cea mai numeroasă în Transilvania la
1848, ei „aveau statutul unor paria.”58
În
Transilvania revoluţia a avut o durată cu mult mai mare decât
în celelalte ţări române (mai 1848 - august 1849), ea fiind
ultima revoluţie pe plan european. Orientarea şi desfăşurarea
ei i-au dat un caracter antifeudal şi naţional. Deşi revoluţia
a fost înfrântă, reacţiunea habsburgică nu a mai putut
reveni asupra unor drepturi câştigate de popor. Astfel, iobăgia
a fost desfiinţată, a fost înlăturat monopolul nemeşimii
asupra pământurilor din Transilvania, au fost şterse unele
privilegii ale nobilimii.
Revoluţia
a dus, în primul rând, aşa cum va scrie G. Bariţiu, “nu
numai la conştiinţa individualităţii naţionale (a
poporului român) n.n dar şi la conştiinţa demnităţii
şi a valorii sale”.59 Dar,
marea problemă nerezolvată de revoluţiile de la 1848 din
Europa centrală şi sud-estică a fost tocmai nerecunoaşterea
reciprocă a egalităţii ca bază a luptei pentru dobândirea
libertăţii în ansamblul libertăţii comune. Înfrângerea
suferită de revoluţia ungară a dovedit că vârfurile
conducătoare ale nobilimii ungare nu se pot elibera de sub dominaţia
habsburgică încercând să-şi menţină propria
dominaţie asupra naţiunilor subjugate care au dovedit în luptă,
aşa cum au făcut-o românii în deplina lor conştiinţă
naţională şi a faptului că pentru apărarea
intereselor lor naţionale sunt gata să lupte cu înverşunare.
Meritul
victoriei şi gloria nepieritoare revin, deopotrivă, tuturor
revoluţionarilor români, de la glotaşi la tribuni şi
prefecţi, graţie eroismului exemplar şi dragostei neţărmurite
pentru neamul şi ţara lor. „Am studiat pe români din patru
unghiuri - scria Iosif Şterca Şuluţiu - dar nicăieri
n-am aflat atâta însufleţire pentru ţară şi naţiune,
ca la românii din Munţii Apuseni, un popor pe cât de brav ca soldat
pe atât de blând în timp de pace.”60
Avram
Iancu a întruchipat, prin destinul său, icoana poporului român, a
propriilor sale lupte pecetluite cu atâtea jertfe de sânge şi răsplătite
cu atâtea speranţe înşelate. Lupta pentru libertatea naţională
se împletea la Iancu, cu sentimentul creştinesc pentru suferinţele
de-aproapelui, indiferent cărei naţii ar aparţine. Socotim,
de aceea dreaptă constatarea căpitanului austriac Gratze, care
spunea în raportul său că Iancu se bucura de o popularitate nemărginită
şi că n-a făcut nimănui vreo nedreptate.
Personalitatea lui armonioasă, superioritatea intelectuală
şi morală, spontaneitatea şi sinceritatea lui îl exercita
nu numai asupra românilor, ci şi asupra elementelor străine,
care au avut prilej să-l cunoască mai de aproape.
Încheind
Raportul, Avram Iancu, concluziona peste timp: „Acestea sunt faptele
memorabile ale gloatelor de sub comanda mea. Separate de restul lumei, părăsite,
ele au făcut cu mijloace puţine în statornicia credinţei
lor către monarh, mai mult decât te puteai aştepta. Multe vieţi
omeneşti au pierit în timpul războiului din ambele părţi,
îndrăznesc să afirm şi mă angajez să dovedesc,
cu toate calomniile numeroşilor vrăjmaşi ai naţiunei
româneşti că represaliile comise de nevoie ici şi acolo de
români, nici nu merită să fie menţionate. În comparaţie
cu extraordinarele devastări de foc şi sabie, comise de rebeli
contra vieţii şi averii românilor şi invit pe fiecare
calomniator să iasă din întunericul linguşirilor şi
al intrigilor şi să pună faptă contra faptă, să
nu atace însă şi să nu întunece pe ascuns, cu răutate,
meritele altora.”61
Constantin C. GomboŞ
NOTE
1.
Ion Coja. Transilvania - Invincibile Argumentum, Ed. Atheneum, Bucureşti,
1990, p.165
2.
Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus,
Buc.1991, p.28
3.
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu. De la statul geto-dac la statul unitar
român. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc,
1883, p.249
4.
Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia.Un mileniu de istorie românească
în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Ed. Militară,
Buc., 1993, p.162
5.
Alesandru Duţu. Constantin Botoran. Mihai Retegan. Transilvania în
evoluţia relaţiilor româno-ungare, Ed. Militară, Buc.,
1993, p. 24
6.
Revista de Istorie Militară I (12), 1992, p. 24
7.
Nicolae Iorga. Istoria Poporului Românesc. Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Buc., 1985, p.605
8.
Op.cit., p.611
9.
Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, Buc., 1989, p.64
10.
Ştefan Pascu, Avram Iancu, Ed. Meridiane, Buc., 1972, p.44
11.
Keith Hitchins, Avram Iancu şi revoluţia europeană din
1848, în revista Transilvania nr. 5 1972, Sibiu, p.21
12.
Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale
ale românilor de sub coroana ungară, vol.l, Sibiu, 1904, p.330
13.
xxx Blajul - vatră de istorie şi cultură, Ed. Albatros, Buc.,
1986, p.236
14.
Ioan Lupaş. Din istoria Transilvanie, Ed. Eminescu, Buc., 1988, p.165
15.
Op.cit., p.167
16.
Victor Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj-3/5
(15-17) mai 1848.Începuturile şi alcătuirea programului revoluţiei
din 1848 din Transilvania, Buc., 1966, p.495
17.
Silviu Dragomir, Avram Iancu, Buc, 1924, p.56
18.
Francisc Păcurariu. Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor.
Paralelisme, interferenţe, convergenţe şi contradicţii
în cursul istoriei, Ed. Minerva, Buc., 1988, p. 229
19.
Silviu Dragomir, Op. cit. p. 57
20.
Francisc Păcurariu, Op.cit, p. 230
21.
Simion Bărnuţiu. Discursul de la Blaj şi scrieri de la
1848, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p.62
22.
Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Ed.
Facla, Timişoara, 1989, p. 67.
23.xxx
Istoria militară a poporului român, vol.IV, Ed. Militară, Buc.,
1987, p. 294
24.
Silviu Dragomir, Op.cit, p.83
25.
Nicolae Iorga. Contra duşmăniei dintre naţii. Români
şi unguri. Buc., 1932, p. 53
26.
Dumitru Preda, Atitudini între noi şi voi armele niciodată nu
pot hotărî!, în Revista de istorie Militară Il,(12) 1992, p.24
27.
xxx Unitate şi continuitate în istoria poporului român,
Ed.Academiei, 1968, p. 212
28.
Florian Dudaş, Op.cit, p.68
29.xxx
Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României. Septembrie
1940-octombrie 1944, Buc., 1985, p.31
30.
Milton G-Lehrer, Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută
de un american, Ed. Vatra Românească, Cluj-Napoca,1991, p.231
31.
Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica
românească din Transilvania în perioada Dualismului (1867-1918),
Sibiu,1986, p.8
32.
xxx Carpaţii-Braşov, IV, 1924, nr.244, p.1
33.
Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană
în cadrul civilizaţiei româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1983, p.139
34.
În legătură cu aceste evenimente mai pot fi consultate: Cronica
Mărgăului şi Viaţa lui Ioan Ungur, parohul
greco-catolic al Mărgăului,începând de la anul domnului şi
naşterii mele 1801 până la anul 1858 cu toate întâmplările
decursului vieţii mele de 57 ani, text manuscris în păstrarea
lui Iuliu Ungur; Rubin Patiţia, Anul 1848/1849 în Câmpeni, text
manuscris păstrat la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia,
inv.4480/1 Raportul lui Axente Sever, în „Observatorul”, 1884,
nr.60-65
35.
Horia Ursu, Avram Iancu, Ed. Tineretului, Buc., 1966, p.123
36.
David Prodan. Din Istoria Transilvaniei, Studii şi Evocări, Ed.
Enciclopedică, Buc., p.328
37.
Avram Iancu,Ghinda şi Sabia - Jurnal de război cu ungurii, îngrijit
de Eugen Evu, Ed.Călăuza, Deva,1995, p.9-30.Fragmente din acest
raport publică I. Rusu-Abrudeanu în lucrarea,,Moţii.Calvarul
unui popor eroic dar nedreptăţit”, Buc., 1928, Cornelia Bodea
în volumul II al lucrării 1848 la Români, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Buc.1982 cu titlul,,Avram Iancu -Despre
faptele oastei poporane care a stat sub comanda sa”.
38.
Op.cit, p.19
39.
Horia Ursu, Op.cit, p.129
40.
Ştefan Pascu, Op.cit., p.138
41.
Avram Iancu,Op.cit, p.32
42.
Idem, p.45
43.
Ibidem, p.47-73
44.
Ibidem, p.75-90
45.
Ibidem, p.91-93
46.
Gheorghe Romanescu, Marile bătălii ale Românilor, Editura
Sport-Turism, Buc., 1982, p.151
47.
Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, Ed.Sport-Turism,
Buc., 1982, p.14
48.
Florian Tucă, Constantin Ucrain,Locuri şi monumente paşoptiste,
Ed. Sport-Turism, Buc., 1978, p.128
49.
Horia Ursu,Op.cit, p.178
50.
Francisc Păcurariu, Op.cit, p. 244
51.
Avram Iancu, Op.cit, pag. 44-62
52.
Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, S.C.„Murion-Impex” SRL,
Cluj-Napoca, 1994, p.99., “Parlamentul unguresc -specifică autorul
- la 14 aprilie 1848, în Debreţin chiar detrona familia Habsburgilor
şi alese pe Kossuth guvernator”.
53.
Florian Dudaş, Op.cit, p.118
54.
Avram Iancu, Op.cit, p.76
55.XXX,
Carmen Saeculare Valachicum, Ed. Minerva, Buc., 1979, p.254
56.
Dacă din partea lui Bălcescu tentativa a avut un caracter
idealist şi vizionar, din partea lui Kossuth a fost vorba de o
politică precisă şi de calcule imediate. Kossuth nu dorea
emanciparea reală a românilor din Transilvania şi n-a fost
cinstit cu Nicolae Bălcescu care dorea, din tot sufletul,atât susţinerea
revoluţiei ungare,cât şi o situaţie demnă pentru românii
transilvăneni. Istoriografia marxistă din România şi
Ungaria a exploatat foarte mult tentativa lui Bălcescu, fără
a înfăţişa faptele până la capăt şi în
adevărata lor lumină. Kossuth nu voia libertate şi
egalitate pentru nemaghiari.
57.
M. Eminescu, Scrieri politice şi literare - Manuscrise inedite şi
culegeri din ziare şi reviste, vol.I,(1870-1877), Ediţie critică,
Buc. Institutul de arte şi editură „Minerva”, Buc., 1892,
p.180
58.xxx
România-Documente străine despre români, Direcţia generală
a Arhivelor Statului din România, Ed.II-a Buc, 1992, p.180
59.
G.Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei, vol.II,
Sibiu, 1890, p.621
60.
I. Şterca-Şuluţiu, Avram Iancu, p. 1
61.
Avram Iancu, Op.cit., p. 98
|
|