România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

160 ani de la Revoluţia Română din Transilvania.

Imaginea conflictului româno-ungar de la 1848-1849 din perspectiva raportului acţiunilor militare întocmit de Avram Iancu şi din alte documente ale vremii

 

   1. Consideraţii generale

Revoluţia de la 1848 din Transilvania a fost tratată convenţional şi conciliator în istoriografia tezistă a ultimilor 50 de ani din România, încercându-se de obicei, atenuarea proporţiilor conflictului româno-ungar, susţinându-se egalitatea vinovăţiei părţilor, în cel mai fericit caz, în locul acelei abordări şi analize care să evidenţieze că insurecţia antihabsburgică ungară din 1848-1849 n-a fost o revoluţie până la capăt, deoarece aceasta nu urmărea libertatea, egalitatea şi fraternitatea pentru toate popoarele din imperiul austriac,ci exclusiv pentru unguri.

În spatele liberalismului ungar şi al „setei” lor de libertate au avut loc, „dramatice sacrificii şi martirii umane”.1 Nicolae Iorga referindu-se la relaţiile dintre români şi unguri constata cu durere:„De aproape o sută de ani se hrăneşte o ură neîndreptăţită între două popoare care locuiesc în parte, pe aceleaşi teritorii, care au în multe privinţe acelaşi fel de viaţă, a căror istorie a fost sub anumite raporturi împletită, care au de îndeplinit, pe locurile unde sunt, aceeaşi misiune şi în faţa cărora se găsesc aceleaşi primejdii. Este vorba de români şi de unguri”.2

Constituţia ungară adoptată în martie 1848 prevedea, în articolul 7, încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi decreta aplicarea unor măsuri drastice faţă de cei „care ar îndrăzni să vorbească împotriva perfectei unităţi a naţiunii maghiare.”3 Proclamarea anexării Transilvaniei la Ungaria de către Dieta din Cluj în care nu era nici un deputat român la 17/29 mai 1848 şi lansarea sloganului “Unire sau moarte!” de către revoluţionarii unguri au imprimat chiar de la primele luni ale instaurării noii puteri în Pesta un curs periculos nu numai pentru relaţiile cu mişcarea naţională a românilor transilvăneni, dar şi cu a celorlalte popoare subjugate din imperiul habsburgic, cu urmări grave, ulterior. La această concluzie va ajunge şi istoricul american Francisc Bowen, care, în ianuarie 1850, publica următoarele rânduri, în „North American Rewiev”: „Maghiarii au luptat într-adevăr cu mare vitejie şi este greu să nu simpatizezi cu un popor care a luptat atât de curajos împotriva unor imense obstacole. Dar cauza lor a fost nedreaptă: au căutat să-şi apere învechitele lor privilegii de clasă şi neam împotriva iureşului, ideilor libere şi a spiritului de reformă din secolul al XIX-lea.”4

Nobilimea, „liberală”, cea care de fapt preluase puterea în Ungaria, situându-se pe poziţii exclusiviste, în acord cu guvernul Principatului autonom transilvan, cu aristocraţia ungară de aici, s-au angajat într-o vastă acţiune represivă împotriva poporului român, care refuzase energic să recunoască, „unirea”. Aceştia doreau să-şi asigure supremaţia ameninţată de naţionalităţile asuprite şi „să transforme majoritatea românească a Transilvaniei într-o minoritate.”5

Conducătorii revoluţiei ungare considerau că „a sosit momentul de a întemeia pe ruinele celorlalte naţionalităţi marea patrie maghiară, Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan.”6 Unirea Transilvaniei la Ungaria reprezentând din acest punct de vedere, o primă etapă. Dar scânteia revoluţiei franceze găsise şi în Transilvania „tineri generoşi care văzuseră întrînsa un adevărat foc nimicitor şi ispăşitor”7, care să-şi apere neamul, căci „românii erau aşa de nearmaţi ca nici una din naţiile privite de unguri ca o pradă. Ei n-aveau de partea lor decât ceea ce avuseseră totdeauna pentru ei, fără folos practic, adică numărul şi conştiinţa că dreptatea e de partea lor.”8

Împotriva ungurilor, îmbătaţi de libertate, ce vor provoca dezordine în Transilvania, ucigând, ca petrecere de timp, pe ţăranii,,valahi” abia socotiţi ca oameni, se va ridica în munţi în Ţara de Piatră urmaşul lui Horea, prin graţie dumnezeiască, Avram Iancu, ce va ajunge din avocat şi funcţionar, comandantul oştirii moţilor.

 

2.Avram Iancu - tribun şi conducător necontestat, militant pentru înţelegere cu revoluţionarii unguri

Avram Iancu a fost fiu de moţ.,,Aceşti copii ai codrului şi-au menţinut permanent dorul de libertate, ei au păstrat reflexe întârziate din gloria străbună. Când tot Ardealul se legăna în tânguire neputincioasă - insera Octavian Goga - în văgăunele lor fermenta revolta. Ei ne-au învăţat mai întâi să plătim cu sânge, nu cu lacrimi, ei au introdus virtuţile războinice pe un pământ biruit, ei reprezintă acţiunea într-o lume copleşită de visare mistică. De pe culmile Munţilor Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horea şi Avram Iancu.”9

Din primul moment, Avram Iancu aflat în stagiu, ca avocat la Curia de la Târgu Mureş, s-a dăruit cu trup şi suflet cauzei revoluţiei, devenind în scurt timp conducătorul ei. Profund preocupat de starea neamului său, îi va mărturisi prietenului său Iosif Sterca-Şuluţiu, după ce a participat la o şedinţă a Dietei din Cluj, în iarna anului 1846/1847, în care nobilimea conservatoare şi reacţionară se opunea îmbunătăţirii soartei ţăranilor români: „Când acel nobil baron a zis că nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după moarte, nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete. Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horea”.10

Realizând în persoana sa “o remarcabilă sinteză a inteligenţei, idealismului şi a forţei aspre a umanităţii ultragiate”, un organizator experimentat şi un conducător curajos, un rol pe care puţini dintre revoluţionarii de la 1848, atât în Europa apuseană cât şi în Europa răsăriteană, au fost în măsură să-l îndeplinească”11, Avram Iancu a dovedit nu numai maturitate politică, ci şi o credinţă nestrămutată în cauza şi dreptatea neamului său. „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi!”, i-a fost deviză şi călăuză în viaţă.

El se pronunţă de la bun început, pentru înţelegerea cu forţele revoluţionare ungare, pretinzând însă, aşezarea acesteia pe temeiul principiilor sfinte ale libertăţii sociale a ţărănimii şi ale drepturilor politice ale românilor. Cu prilejul întrunirilor ce au avut loc în cursul primăverii anului 1848, în cadrul cărora reprezentanţii tineretului ungar susţineau cu fanatism ,,uniunea”  Transilvaniei cu Ungaria, revoluţionarii români, Avram Iancu în primul rând, îşi afirmă răspicat poziţia, considerând că „acum sau niciodată” trebuie înlăturată iobăgia şi oprimarea naţională.  Va părăsi oraşul Târgu Mureş şi se va întoarce la Vidra de Sus, în Apuseni, pentru a-i pregăti pe moţi pentru încercările ce vor urma.

Participă, în fruntea unei puternice cete de moţi, la prima adunare, din 18/30 aprilie, de la Blaj, convocată de Aron Pumnul, apoi la Adunarea din 3/15 mai de pe Câmpia Libertăţii, unde este alcătuit şi aprobat programul de revendicări burghezo-democratice, sociale şi naţionale, care va deveni pentru multă vreme, programul politic fundamental al românilor din Transilvania. În acesta, numit „Puncturile naţiunii române transilvane” precum şi în jurământ, aprobate în unanimitate de participanţii la adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, se declară: „Naţiunea română rezimată pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative-judecătoreşti şi militare în aceiaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune cât şi în administraţiune”. „Naţiunea română - se sublinia în discursul lui Simion Bărnuţiu -ajungând la conştiinţa drepturilor individuale cere fără întârziere desfiinţarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi.”12

Aici în mijlocul mulţimii de români chemaţi să-şi hotărască soarta, Avram Iancu va rosti cuvintele intrate de atunci în memoria istoriei, consemnate de Alecu Russo, prezent alături de A. I. Cuza la adunare: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”13 Mulţimea hotărâtă să apere drepturile românilor va striga: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” încât un participant la adunare va consemna: ,,Ardealul de acum nu mai e Ardeal, ci România!”.14

Ungurii şi saşii şi-au dat seama de consecinţele inevitabile ale acestei manifestări populare. Contele Dionisie Banffy scriind în memoriile sale impresii despre adunarea de la Blaj sub titlul „Un meeting valah”, afirma că „programul politic al acestei adunări vinovate nu era decât întemeierea apropiată a unui stat valah, liber şi independent.”15

Avocatul Ioan Buteanu, unul din tribunii revoluţiei transilvăneni scria unui prieten la 27 mai 1848: „împăratul austriac foarte a slăbit şi se vede a se apropia la totala-i desfiinţare... Acum, de-or fi ei, ungurii, oameni de treabă, ar putea să dea mână frăţească cu noi, să ne recunoască ca naţiune politică.”16

Ungurii au refuzat oferta românilor. Ba mai mult, au trecut la represalii împotriva românilor. Au săvârşit la 21 mai masacrul de la Mihalţ, au instituit în Transilvania „tribunalele de sânge” pentru judecarea şi condamnarea valahilor care nu voiau ,,unirea” cu Ungaria. De reţinut că până la cea de a treia adunare de la Blaj din septembrie 1848, românii nu trecuseră încă la acţiuni armate şi nu săvârşiseră nici un act de violenţă împotriva ungurilor.”17

În momentul în care nobilimea ungară din Transilvania trece la represalii armate îndeosebi după măcelul de la Mihalţ, Avram Iancu îşi dă seama că rămânerea în pasivitate va aţâţa şi mai mult pe asupritori în dispreţul lor faţă de români şi pleacă în munţi pentru a organiza forţa militară capabilă să se opună acestora. La ameninţarea administratorului domeniului Zlatna, Nemegyei, că dacă nu vor asculta, “voi aduce într-adevăr soldaţi secui şi dumneata ştii cât de sălbatic se poartă aceştia”, Iancu îi va răspunde cu fermitate: „în acest caz şi moţii vor deveni sălbatici."18

În acelaşi timp Iancu a înţeles, că făurirea unei forţe capabile să înfrângă trupele de care dispuneau nobilii cere pregătire şi dotare minuţioasă, antrenament şi conducători capabili şi că trebuie evitată orice izbucnire nechibzuită a ciocni­rilor. Adresează, la 7 iunie 1848, un apel către sfatul orăşenesc din Abrud, anunţân-du-i că şi locuitorii români ai domeniului Câmpeni se vor înarma pentru apărarea ţării şi a lor, la fel ca ungurii, dar că moţii, nu vor ataca pe nimeni. Îi roagă pe orăşenii din Abrud să protesteze împotriva aducerii unei puteri înarmate, deoarece, „ea poate să producă cu uşurinţă tulburare nu numai în cuprinsul domeniului, ci în toată ţara.”19

În timp ce îi îndemna pe moţi să se pregătească, să se înarmeze după putiinţă, Avram Iancu intervine pentru a stăvili orice izbucnire nechibzuită. A treia zi după sosirea lui în munţi, adresându-se moţilor aflaţi la târg în Câmpeni, gata de răzvrătire, Avram Iancu se adresează poporului cu îndemnul să se înarmeze: „Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasăle. Le cere însă în aceeaşi vreme să nu ameninţe pe nimeni, să nu se răscoale încă.”20 Aştepta hotărârea Comitetului din Sibiu care „tot aştepta”, în acest răstimp, rezultatele demersului făcut pe lângă guvernul din Pesta dar Kossuth nu acordă nici măcar audienţă solului român. Între timp, o companie de secui, este adusă în munţi pentru a-i aresta pe „aţâţători”. Pe Iancu în primul rând. Acesta se refugiază în păduri, între Vidra, Blăjeni şi Bulzeşti şi ţine legătura cu oameni de încredere. A plecat apoi la Sibiu pentru a se sfătui cu comitetul ales pe Câmpia Libertăţii, al cărui membru era.

Cursul evenimentelor se precipită spre sfârşitul lunii august 1848, când guberniul federal de la Cluj şi comisarul Csanyi, care reprezenta guvernul de la Pesta au ordonat arestarea Comitetului român din Sibiu. Masele ţărăneşti de români din jurul Sibiului se ridică furtunos şi-i eliberează pe cei arestaţi. O mulţime înarmată s-a îndreptat sub conducerea lui Axente Sever spre Blaj, unde a avut loc la 2/14-16/28 septembrie a treia Adunare Naţională, unde se hotărăşte: desfacerea totală de politica unionistă ungară, restabilirea situaţiei deosebite a Transilvaniei în cadrul monarhiei habsburgice şi aderarea la constituţia austriacă de la 25 aprilie 1848. Din acest moment naţiunea română transilvană a decis să treacă la fapte.

Într-un manifest intitulat „Fraţilor Români” se consemna :„Ridicaţi-vă capetele voastre! Zorile unui viitor frumos se revarsă peste voi...Purtaţi-vă frăţeşte către toate naţiunile, omeneşte chiar şi către vrăjmaşii voştri şi toată lumea vă va cinsti şi iubi...Cu tărie şi cu curaj să mai îmbiem o dată cu pacea pe concetăţenii noştri, pe unguri şi pe săcui. Dacă nu vor vrea să o primească, atunci să începem sângerosul război pentru cauza noastră cea sfântă.”21

Prezent la adunare, Avram Iancu, sosit în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi, a fost primit cu un entuziasm general. De la tribună a cuvântat energic, tulburător: „Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ.”22 Adunarea mai pretinde reprezentarea proporţională a românilor în dietă şi guvernul ţării, condamnă terorismul insurgenţilor unguri şi hotărăşte înfiinţarea gărzilor naţionale române, înarmarea poporului. În cadrul noului Comitet naţional, în frunte cu Bărnuţiu, Bălăşescu, Laurean, Ioan Bran şi Florian Micaş, Avram Iancu este numit prefect-general, adică conducător militar (ministru de război) al revoluţiei române din Transilvania.

Se vor înfiinţa 15 legiuni: Auraria Gemina (condusă de Avram Iancu), Legiunea 1 Blăjană (Axente Sever), Leg. Auraria şi Saline-Turda (Simion Balint), Legiunea Crişana-de Zărand (Ioan Buteanu), Legiunea a VI-a Submontană (Petre Dobra), Legiunea Clujului (Florian Micaş), Legiunea de Sebeş (Dionisie Pop Marţian), Legiunea Făgâraşului (Ioan Brad), Legiunea Haţeg-Hunedoara (Nicolae Solomon), Legiunea Sibiu (Ioan Brotte), Legiunea Târnavelor - Cetatea de Baltă (Vasile Moldovan), Legiunea Bistriţa (Papiu Modest Iacob), Legiunea a V-a a Câmpiei (Florian Micaş, Nicolae Vlăduţ, AI. Bătrâneanu), Legiunea Reghin (Constantin Roman Vivu) şi Legiunea Dej (AI. Papiu Ilarian).”23

Este cu atât mai tragic că lupta românilor în acest „război barbar”din Transilvania a trebuit să fie condus de Avram Iancu adept sincer al prieteniei româno-ungare. Avram Iancu credea că „dezarmând gărzile naţionale ungureşti, alungând dregătorii impilatori, ocupând păşunile şi pădurile revendicate de românii munteni, se va instaura domnia poporului şi vor fi recunoscute drepturile naţionale ale românilor. El n-a urât nicicând poporul maghiar ci a urât trufia nobililor.”24

„Între românii lui Avram Iancu şi ungurii revoluţionari s-a început o luptă de distrugere - consemna Nicolae Iorga - care a însângerat Ardealul întreg şi în care românii erau îndreptăţiţi când îşi apărau dreptul de a trăi ca adevărată naţiune românească, drept care până atunci nu li se admisese de nimeni.”25

 

3. Evoluţia conflictului armat româno-ungar din anii 1848-1849

Fruntaşii revoluţiei române au subliniat, în repetate rânduri, că prin aşezarea lor geografică, prin asemănarea intereselor în faţa aceleiaşi reacţiuni exterioare ameninţătoare, cele două naţiuni trebuiau ,,să se ajute reciproc şi să lupte sub acelaşi drapel... pentru apărarea libertăţii.”26

Desfăşurarea evenimentelor a fost contrară acestor năzuinţe, deşi conducătorii mişcării naţionale româneşti au adoptat o atitudine ce permitea dialogul şi iniţierea unor acţiuni comune împotriva reacţiunii externe, guvernul instaurat la Pesta şi conducerea mişcării naţionale liberale ungare în frunte cu Lajos Kossuth, au promovat o politică ostilă, agresivă faţă de români, ignorând realitatea şi principiile fundamentale în numele cărora se ridicaseră la luptă. Teleki Laszlo, reprezentantul guvernului ungar la Paris, care avea legături cu emigranţii români din Muntenia şi Moldova, a căutat să-l convingă pe Kossuth să urmeze o politică naţională justă faţă de sârbi şi români. „Nu numai Austria a murit, ci şi Ungaria Sfântului Ştefan - scria Teleki lui Kossuth. Libertate, egalitate şi frăţie singure nu satisfac popoarele. Ele vor să trăiască viaţa lor naţională. Cu cât mai mult dăm naţionalităţilor, cu atât mai puţin vom da Austriei şi absolutismului.”27 Dar sfatul său n-a fost luat în considerare. În loc de a căuta unele soluţii de împăcare cu românii, de a feri Transilvania măcar de flagelul luptelor armate, Kossuth, după ce a fost numit preşedinte al Comitetului pentru apărarea ţării, a publicat la 10 octombrie 1848, textul proclamaţiei „Către poporul valah”, răspândit în mii de exemplare, în toate ţinuturile Ardealului. Se adresează în termeni de o brutalitate rară, somând, ca în decurs de opt zile românii să revină la ordine, la ascultare, aievea unor buni cetăţeni ai patriei maghiare.,,Altminteri - ameninţa Kossuth - pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent, de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărţit între fiii credincioşi ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă, de aceea, fraţi români, şi nu vă atrageţi urgia pedepsei.”28

Judecată în logica istoriei proclamaţia lui Kossuth constituie, neîndoielnic, mai degrabă un ultimatum, iar instigarea la dezlănţuirea războiului de exterminare împotriva românilor aminteşte peste veac, de broşurile propagandei horthyste, din preajma şi din timpul aplicării Diktatului de la Viena, în vederea stârpirii populaţiei româneşti majoritare din Ardealul de Nord. 29 De altfel, şi ziaristul american Milthon B.Lehrer - referindu-se la Proclamaţia lui Kossuth scria: „Ungurii s-au comportat şi de data aceasta cu asprimea lor tradiţională. Există în sufletul ungurilor o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal, care nu-şi are absolut nici o justificare, elementul maghiar fiind acel care, dintotdeauna, s-a situat în postura de element de asuprire şi de împilare, ură care totuşi îşi găseşte o explicaţiune în neputinţa ungurilor de a transforma sufletul Ardealului.”30 Acelaşi autor consideră că în anii 1848-1849, pe lângă cei 10.000 de români transilvăneni căzuţi în luptele împotriva intervenţiei armatelor guvernului revoluţionar de la Budapesta, alţi 30.000 de români au fost ucişi, cu sau fără judecată, de „tribunalele de sânge”, ceea ce înseamnă că au fost omorâţi 10-20 de români de sat. Aproape trei sute de sate au fost şterse de pe suprafaţa pământului. Un alt autor consideră că din rândul celor ucişi patru au fost prefecţi, 10 tribuni, aproape 100 de centurioni, peste 100 de preoţi şi protopopi, ceilalţi fiind ţărani. Pagubele s-au cifrat la imensa sumă de 30 milioane florini aur.31

La 17 octombrie 1848, în condiţiile inerentei primejdii, Comitetul de pacificaţiune din Sibiu, în frunte cu Simion Bărnuţiu, emite două proclamaţii, una către „Fraţii Români”, alta către ,,Naţiunea ungară şi secuie”. Românii sunt chemaţi la ordine „legea noastră sfântă fiind călcată în picioare de păgân”. În cea de a doua proclamaţie se face apel la pace, opusă vărsărilor de sânge. ,,Dacă nu putem să ne unim sub ideea politică a dreptului şi a libertăţii - se arată în document - lăsaţi-ne cel puţin ca împreună să cunoaştem ideea umanităţii.”

Adevărul istoric relevat de cronica derulării evenimentelor atestă faptul că proclamaţia lui Kossuth, pe lângă faptul că a fost lipsită de orice justificare, a constituit un act instigator la adresa românilor transilvăneni. Cu atât mai mult, cu cât până în acel moment românii nu se dedaseră la nici un exces, care să se fi soldat cu victime omeneşti. Românii vor acţiona numai din momentul în care naţiunea română este profund lezată în demnitatea sa şi batjocorită. După dezlănţuirea terorii împotriva satelor româneşti de pe Valea Mureşului, execuţia celor 26 de români la Iernut, după execuţiile capitale de la Târgu Mureş, Cluj, şi Someşeni, gărzile naţionale române invocă răzbunarea celor martirizaţi. Din acel moment Avram Iancu este convins că o înţelegere paşnică şi o înfrăţire cu ungurii nu mai era posibilă.

Sub presiunea evenimentelor, în conformitate cu instrucţiunile Comitetului naţional şi ale autorităţilor militare imperiale, se elaborează planul mobilizării generale în Transilvania vor funcţiona 15 prefecturi, conduse de un prefect cu atribuţii administrative şi militare. Armata imperială este trecută în stare de război cu ungurii şi i se ordonă să colaboreze cu revoluţionarii români.

În vederea mobilizării generale şi a ridicării poporului la luptă. Avram Iancu ordonă tuturor aşezărilor şi comunităţilor din Munţii Apuseni recrutarea, înarmarea şi organizarea cetelor, conscrierea tuturor bărbaţilor apţi de luptă de la 18 la 38 de ani, mai apoi, până la 50 de ani. La 19 octombrie 1848, Avram Iancu ordonă mobilizarea cetelor în cadrul a patru tabere principale: la Câmpeni, sub conducerea tribunului Nicolae Coarcheş, la Bistra, (centurionul Alexandru Bistran), la Bucium(vicetribunul Dionisie Popovici) şi la Margina, sub conducerea viceprefectului Prodan Probu.

Momentul solemn al constituirii oastei ţărăneşti române îl reprezintă prestarea şi întărirea jurământului de credinţă faţă de cauza sfântă a revoluţiei. Vor jura toţi luptătorii, de la Iancu, la viceprefecţii şi tribunii săi, lăncierii, vânătorii, tunarii şi glotaşii.,,Ca român - se spunea în jurământ - voi susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri, nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, voi ţine şi apăra legea şi limba noastră română, precum libertatea, egalitatea şi frăţietatea...32

Aşa cum va arăta tribunul Ioan Ciurileanu, în toamna anului 1848, “românii s-au sculat cu toţii din propria lor hotărâre, îndată ce au văzut că ungurii le-au rânduit pieirea”...  “Am fost siliţi a ridica arme - arăta în Memoriul său Avram Iancu, creierul şi inima războiului de apărare al românilor din 1848-1849 - a le purta în contra aceluia care mai departe ne tirăneşte şi se vede a ne apăsa existenţa politică despre ce va mărturisi istoria, punând vina cui va fi drept.”33

Niciun document al vremii nu este mai clar, mai obiectiv privind perioada octombrie 1848 - august 1849, ca Raportul lui Avram Iancu redactat cu ajutorul lui Ion Maiorescu, venit din delegaţia română de la Viena, în septembrie-octombrie 1849, în regiunea Munţilor Apuseni, spre a ajuta la restabilirea adevărului istoric.34 Ion Maiorescu a stat aproape o lună la Abrud, Câmpeni, Vidra, Zlatna şi Alba Iulia, de unde a adunat materialul necesar, din acte, corespondenţă, din mărturiile oamenilor care au participat şi, mai cu seamă, din relatările prefecţilor respectivi. Avram Iancu a citit, completat şi corectat raportul întocmit şi l-a semnat. Raportul a apărut pentru prima oară, în Austria, în „Viena. Gerold 1850-1852" sub titlul „DIE ROMANEN DER ESTERREICHISCHEN MONARCHIE”.

Conţinutul acestui raport întocmit într-un stil sobru, expozitiv, şi mai cu seamă, într-o ţinută obiectivă, lipsită de exagerări, publicat mai târziu,când lucrurile s-au mai aşezat, putând să se tragă concluziile adecvate, constituie o oglindă destul de fidelă a faptelor, un izvor documentar extrem de preţios. Raportul a fost înaintat Curţii Imperiale şi guvernului Transilvaniei pentru a cunoaşte contribuţia românilor în evenimentele din 1849-1849, credincioşi împăratului. Pentru că a publicat în anul 1850 Raportul lui Avram Iancu, George Bariţiu a fost îndepărtat, pentru ,,cerbicie” din funcţia de redactor, iar gazetele sale „Foae pentru minte, inimă şi literatură” şi „Gazeta de Transilvania” au fost suspendate.36

Din conţinutul Raportului de luptă rezultă:

a) Modul în care Avram Iancu şi luptătorii săi au trecut la aplicarea Proclamaţiei de la 18 octombrie 1848 către poporul Transilvaniei a generalului baron Puchner şi modul în care prefectul general a conceput planul dezarmării ungurilor.37

Sunt descrise acţiunile de la Abrud (21 oct), Alba Iulia, Zlatna (23 oct.), Cricău (26 oct), Aiud, Valea Mureşului, Turda, Cluj şi Huedin. Peste tot „purtarea poporului armat român a fost atât de exemplară încât a ştiut să-şi câştige chiar încrederea ungurilor, care aveau pe conştiinţă atâtea barbarii comise contra românilor.”38 La Şard, Iancu salvează o femeie şi un copil ungur de furia luptătorilor săi. „Iancu a fost inamic uman şi el a luptat pentru principii” scria Urmossy Lajos în Budapesta Hirlap, la 25 iulie 1895, iar Nemeş Odon scria în Hazank es a Kulfold: ,,Iancu cel onest şi serios a fost inamicul faptelor neomenoase, acei maghiari care au căutat scut la el, au avut parte de cea mai cinstită tratare. Acesta este un fapt pe care nimeni nu-l poate nega. Iancu lupta pe faţă, el s-a războit ca soldat”39

b) Luptele duse de moţi împotriva trupelor ungare conduse de generalul Bem (decembrie1848 - iunie 1849)

Spre sfârşitul lunii decembrie l848, situaţia din Transilvania se schimbă prin pătrunderea armatei ungare, comandate de generalul de origine poloneză Iosif Bem, ataşat revoluţiei ungare. Acesta, îndată după ocuparea, în 25 decembrie, a capitalei Transilvaniei, Clujul, a emis o proclamaţie prin care asigura populaţia că n-a venit cu gând de asuprire a popoarelor, ci de a lupta împotriva despotismului habsburgic. Din nefericire, dispoziţiile lui Bem, ce urmăreau o împăcare a popoarelor din Transilvania, au fost deseori nesocotite de conducătorii politici şi militari unguri, aceştia fiind în multe cazuri legaţi de interesele nobilimii şi moşierimii. Astfel, comisarul guvernului ungar, Csanyi, a declarat nevalabilă amnistia acordată de Bem şi a instituit pretutindeni „tribunalele de sânge” pentru pedepsirea „trădătorilor de ţară”, primii vizaţi fiind românii.40 Tribunalele au pronunţat mii de condamnări la moarte şi confiscări de bunuri, tensionând relaţiile cu populaţia majoritară românească a Transilvaniei.

S-a creat o situaţie deosebită. După izgonirea trupelor imperiale, într-o parte a Transilvaniei a continuat revoluţia ungară, iar în centrul acesteia, se desfăşura revoluţia română, cu baza în Munţii Apuseni, unde se retrase şi o parte a legiunilor române de pe Câmpie, sub conducerea lui Avram Iancu şi a tribunilor săi. În raportul său, Avram Iancu descrie acţiunea de încercuire a forţelor sale de către armatele ungare, modul în care au fost organizate expediţiile militare ale lui Gyelei (3 ian.1849), pe râul Calatei-Mărişel41, maiorului Beka Jozsef (în Zarand, pe 19 ian.), maiorului Csutak Kalman (Hălmagiu, Baia de Criş şi Brad, la 20 febr.), colonelului Agloffstein (în Munţii Trascăului, la Bedeleu şi Ponor, Geomal, Piatra Tăiată şi Remeţi, mart.-apr.1849), maiorului Emerik Hatvany, comandantul Diviziei a IX-a ungare din Zărand la Abrud începând cu 5- până pe 20 mai)43, colonelului Farkaş Kemeny (dinspre Zărand, pe 11 iunie 1849 până la Abrud)44, a lui Vásváry Pal, poreclit “Micul Kossuth” (învins la Fântânele, lângă Mărişel, la 6 iulie 1848, coleg de facultate al lui Avram Iancu).45

Cu multă obiectivitate în Raport sunt prezentate faptele de vitejie ale oştenilor săi. Sunt amintiţi: Ioan Buteanu, Matei Filip, tribunul Clemente Aiudeanu, prefectul Balint, Palaghia Roşu, Axente Sever, Vasile Tudor, Dobra, Ioan Corteş, Simion Groza, Nicolae Chorcheş, tribunul Andreica, Ioan Gomboş, Ciurileanu, Jurca Teodoruţ, Vlăduţ, Vasile Fodor ş.a. Aceştia au manifestat ingeniozitate şi vitejie în lupta cu forţele inamice, mai bine dotate şi instruite, dârzenie în apărarea zonei Munţilor Apuseni, singura „cetate naturală”, ce a rezistat năvălitorilor unguri, pretinşi revoluţionari.46 Moţii, sub conducerea fermă a lui Avram Iancu au demonstrat că „Ţara Moţilor nu poate fi supusă de nimeni.”47

Prezent peste tot, unde duce se greul luptei, Avram Iancu, aşa cum scria George Bariţiu, “a fost om născut pentru acţiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali, care dacă ar fi trecut peste noi lăsând numai urme de simple adunări, de cereri, deputaţiuni, petiţii şi proteste, poate că naţiunea română ar sta în aceste zile de încercare nouă încă mai rău decât a stat până la anul 1848. Zică inamicii noştri ce or vrea despre Avram Iancu, el a fost pentru noi unul dintre acei bărbaţi adevărat providenţiali, ale căror merite pentru libertate nu vor fi în stare a le întuneca toţi fanfaronii din lume.”48

Nu a vrut vărsări de sânge. Dar n-a aprobat nedreptatea pentru neamul său, indiferent din partea cui a venit. Primind vestea morţii în luptă a lui Vásváry se spune că Iancu ar fi exclamat cu durere: ,,Aş fi dat zece ani din viaţa mea ca să-l pot mântui. Pagubă de el că tânăr talent a fost.”49.  Într-un articol pe care-l scrisese în aprilie 1949, Vásváry Pal, după ce participase la prima campanie împotriva românilor,  îşi manifesta poziţia faţă de situaţia zguduitoare a românilor. Acesta scria că ,,frânarea răsculaţilor ardeleni este o glorie plină de cruzime” deoarece ei s-au ridicat la luptă îndeosebi din vina nobilimii maghiare care, i-a dispreţuit, i-a desconsiderat şi i-a folosit ca vite de pus în jug. Această situaţie a continuat şi după izbucnirea revoluţiei, căci nobilimea a dorit ,,să rămână tiranul iobagilor de neam românesc” aşa că „atunci când în Ungaria fusese deja proclamată ştergerea urbariilor,  moşierii ardeleni îi mânau şi atunci fără milă la robote.”50 Totuşi, revoluţionarul ungur nu a tras concluziile ce se impuneau din constatările sale expuse cu atâta lăudabilă sinceritate, s-a întors la compania sa de voluntari să lupte împotriva românilor, căzând în lupta de la Fântânele.

c) Încercarea de ,,pacificare” a moţilor de către Ioan Dragoş în numele lui Kossuth. Reacţia moţilor, a lui Avram Iancu.

În Raport sunt descrise acţiunile deputatului din parlamentul ungar, Ioan Dragoş - emisarul lui Kossuth, de a-i determina pe români să depună armele, să accepte hotărârile acestuia, în condiţiile în care Avram Iancu şi oştenii săi rezistau în Munţii Apuseni, atacurilor armatelor ungare. Jocul dublu al acestuia, pe de o parte, de a „convinge” pe români să depună armele, deşi iniţial nu avea nici o împuternicire oficială de la Kossuth, pe de altă parte, acţiunea armatelor lui Hatvany şi încercarea de a-i prinde pe conducătorii revoluţiei române, vor duce la uciderea cu furie a acestuia, la 10 mai 1849.51

Dezastrul suferit de trupele lui Hatvany şi sfârşitul tragic al emisarului său Ioan Dragoş, îl determină pe Kossuth, acum preşedintele Ungariei52, pentru a spăla ruşinea înfrângerii sate şi a salva onoarea naţiei ungare, să ceară comandanţilor militari lichidarea cu orice preţ a rezistenţei române din Munţii Apuseni. "Suntem nevoiţi-spunea Kossuth - să reprimăm cât mai curând această revoltă. Să piară cine nu vrea să se supună!"53

La 23 mai 1849, generalul Bem îi ordonă col. baron Kemeny Farcaş, să execute o nouă invazie asupra Munţilor  Apuseni. Se instituie blocada totală asupra căilor de acces în munţi, satele trebuiau pacificate cu forţa, conducătorii români lichidaţi. O adevărată expediţie de exterminare la care sunt angajaţi peste 15.000 soldaţi unguri.

În Raportul său, Avram Iancu descriind noua situaţie va consemna: ,,Acum starea noastră este mai critică decât oricând altădată, pentru că acum trebuia atât să ne îndoim posturile de cordon pe dinafară, cât şi să adăugăm în sânul munţilor un însemnat număr de braţe armate". Era convins ,că dacă inamicul ar străbate până la Abrud, atunci "s-ar putea să-l închidem între munţi, să-i tăiem aprovizionarea, să-l conturbăm neîncetat şi aşa să-l răpunem cu totul."54

În această situaţie dramatică, la 15 iunie 1849, din Câmpeni, Avram Iancu îi va trimite lt. col. Joszef  Simonffy o scrisoare intitulată ,,Fraţilor maghiari!", "cuvinte purcese din adâncul sufletului unui român sincer" în care va sublinia fermitatea şi intransigenţa revoluţionarilor români faţă de deciziile samavolnice ale lui Kossuth, vinovat principal de vărsările de sânge. "Poporul înşelat de atâtea ori - scria Iancu - nu va depune niciodată armele, nici nu va îngădui vreodată ocuparea satelor şi oraşelor de munte cu soldaţi. Firea ne-a aşezat în una patrie ce împreună să asudăm cultivând-o şi împreună să gustăm dulceaţa fructelor ei. Şi încheie: "de aveţi în cer un Dumnezeu şi pre pământ o patrie, luaţi alte mijloace de a trata cu noi, convingeţi-vă deplin că între noi şi voi armele niciodată nu pot mărgini. Însă nu întârziaţi, ca să nu se împlinească în voi cuvintele Scripturei: "Va intra mirele şi voi nu veţi avea untdelemn în candelele voastre."55

La 21 iunie 1849, Simonffy şi deputatul Ioan Grozman, aflaţi la Vaşcău, îi scriu lui Avram Iancu pentru a-i propune restabilirea armoniei cu ungurii. Drept urmare, îl invită ca, în înţelegere cu Nicolae Bălcescu, să exprime dorinţele naţiunii române, deputaţii români oferindu-se ca intermediari. Iancu a răspuns acestor apeluri în 27 iunie şi pe 13 iulie cu următorul mesaj verbal: ,,Ce a fost, a fost, acum e prea târziu ." La 14 iulie 1849 Kossuth îl trimite pe Bălcescu în Munţii Apuseni la Avram Iancu, cu propunerea de a-i acorda gradul de general în armata ungară. Între timp, armatele ungare, după înfrângeri repetate în faţa armatelor austriaco-ruse,  se aflau în pragul dezastrului. Tratativele româno-ungare nu mai aveau nici un sens. La 3 august Bălcescu obţine semnarea unei convenţii de neutralitate faţă de armata ungară. Bălcescu va duce, la Arad, mesajul lui Kossuth, care, la 8 august în calitate de guvernator al Ungariei, va ordona armatei să înceteze orice operaţiune militară împotriva românilor. Era, însă, un ordin pur simbolic, lipsit de putere, Kossuth se refugiase din calea forţelor austro-ruse către Orşova, predând puterea generalului Görgey, care la 13 august 1849, recunoscând înfrângerea Ungariei, capitulează la Şiria, lângă Arad.

În a doua jumătate a lunii august 1849, în această parte a Europei răsăritene rămânea liberă şi biruitoare o singură armată revoluţionară: oastea ţărănească a lui Avram Iancu, cu o orientare proprie în vârtejul evenimentelor revoluţionare, conformă cu programul votat de poporul român pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.

 

4. Concluzii finale

Revoluţia română din 1848-1849 în Transilvania a constituit o parte din mişcarea general europeană a oamenilor şi ideilor în acel an de mare însemnătate istorică. La aceasta a participat aşa cum afirma Mihail Eminescu „generaţia trecută a ţării româneşti, binevoitoare, patriotica generaţie, care forma floarea ţării.”57 Deşi românii formau populaţia cea mai numeroasă în Transilvania la 1848, ei „aveau statutul unor paria.”58

În Transilvania revoluţia a avut o durată cu mult mai mare decât în celelalte ţări române (mai 1848 - august 1849), ea fiind ultima revoluţie pe plan european. Orientarea şi desfăşurarea ei i-au dat un caracter antifeudal şi naţional. Deşi revoluţia a fost înfrântă, reacţiunea habsburgică nu a mai putut reveni asupra unor drepturi câştigate de popor. Astfel, iobăgia a fost desfiinţată, a fost înlăturat monopolul nemeşimii asupra pământurilor din Transilvania, au fost şterse unele privilegii ale nobilimii.

Revoluţia a dus, în primul rând, aşa cum va scrie G. Bariţiu, “nu numai la conştiinţa individualităţii naţionale (a poporului român) n.n dar şi la conştiinţa demnităţii şi a valorii sale”.59 Dar, marea problemă nerezolvată de revoluţiile de la 1848 din Europa centrală şi sud-estică a fost tocmai nerecunoaşterea reciprocă a egalităţii ca bază a luptei pentru dobândirea libertăţii în ansamblul libertăţii comune. Înfrângerea suferită de revoluţia ungară a dovedit că vârfurile conducătoare ale nobilimii ungare nu se pot elibera de sub dominaţia habsburgică încercând să-şi menţină propria dominaţie asupra naţiunilor subjugate care au dovedit în luptă, aşa cum au făcut-o românii în deplina lor conştiinţă naţională şi a faptului că pentru apărarea intereselor lor naţionale sunt gata să lupte cu înverşunare.

Meritul victoriei şi gloria nepieritoare revin, deopotrivă, tuturor revoluţionarilor români, de la glotaşi la tribuni şi prefecţi, graţie eroismului exemplar şi dragostei neţărmurite pentru neamul şi ţara lor. „Am studiat pe români din patru unghiuri - scria Iosif Şterca Şuluţiu - dar nicăieri n-am aflat atâta însufleţire pentru ţară şi naţiune, ca la românii din Munţii Apuseni, un popor pe cât de brav ca soldat pe atât de blând în timp de pace.”60

Avram Iancu a întruchipat, prin destinul său, icoana poporului român, a propriilor sale lupte pecetluite cu atâtea jertfe de sânge şi răsplătite cu atâtea speranţe înşelate. Lupta pentru libertatea naţională se împletea la Iancu, cu sentimentul creştinesc pentru suferinţele de-aproapelui, indiferent cărei naţii ar aparţine. Socotim, de aceea dreaptă constatarea căpitanului austriac Gratze, care spunea în raportul său că Iancu se bucura de o popularitate nemărginită şi că n-a făcut nimănui vreo nedreptate. Personalitatea lui armonioasă, superioritatea intelectuală şi morală, spontaneitatea şi sinceritatea lui îl exercita nu numai asupra românilor, ci şi asupra elementelor străine, care au avut prilej să-l cunoască mai de aproape.

Încheind Raportul, Avram Iancu, concluziona peste timp: „Acestea sunt faptele memorabile ale gloatelor de sub comanda mea. Separate de restul lumei, părăsite, ele au făcut cu mijloace puţine în statornicia credinţei lor către monarh, mai mult decât te puteai aştepta. Multe vieţi omeneşti au pierit în timpul războiului din ambele părţi, îndrăznesc să afirm şi mă angajez să dovedesc, cu toate calomniile numeroşilor vrăjmaşi ai naţiunei româneşti că represaliile comise de nevoie ici şi acolo de români, nici nu merită să fie menţionate. În comparaţie cu extraordinarele devastări de foc şi sabie, comise de rebeli contra vieţii şi averii românilor şi invit pe fiecare calomniator să iasă din întunericul linguşirilor şi al intrigilor şi să pună faptă contra faptă, să nu atace însă şi să nu întunece pe ascuns, cu răutate, meritele altora.”61

 

                              Constantin C. GomboŞ

 

NOTE

 

1. Ion Coja. Transilvania - Invincibile Argumentum, Ed. Atheneum, Bucureşti, 1990, p.165

2. Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus, Buc.1991, p.28

3. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu. De la statul geto-dac la statul unitar român. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc, 1883, p.249

4. Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia.Un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Ed. Militară, Buc., 1993, p.162

5. Alesandru Duţu. Constantin Botoran. Mihai Retegan. Transilvania în evoluţia relaţiilor româno-ungare, Ed. Militară, Buc., 1993, p. 24

6. Revista de Istorie Militară I (12), 1992, p. 24

7. Nicolae Iorga. Istoria Poporului Românesc. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1985, p.605

8. Op.cit., p.611

9. Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, Buc., 1989, p.64

10. Ştefan Pascu, Avram Iancu, Ed. Meridiane, Buc., 1972, p.44

11. Keith Hitchins, Avram Iancu şi revoluţia europeană din 1848, în revista Transilvania nr. 5 1972, Sibiu, p.21

12. Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.l, Sibiu, 1904, p.330

13. xxx Blajul - vatră de istorie şi cultură, Ed. Albatros, Buc., 1986, p.236

14. Ioan Lupaş. Din istoria Transilvanie, Ed. Eminescu, Buc., 1988, p.165

15. Op.cit., p.167

16. Victor Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj-3/5 (15-17) mai 1848.Începuturile şi alcătuirea programului revoluţiei din 1848 din Transilvania, Buc., 1966, p.495

17. Silviu Dragomir, Avram Iancu, Buc, 1924, p.56

18. Francisc Păcurariu. Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferenţe, convergenţe şi contradicţii în cursul istoriei, Ed. Minerva, Buc., 1988, p. 229

19. Silviu Dragomir, Op. cit. p. 57

20. Francisc Păcurariu, Op.cit, p. 230

21. Simion Bărnuţiu. Discursul de la Blaj şi scrieri de la 1848, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p.62

22. Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Ed. Facla, Timişoara, 1989, p. 67.

23.xxx Istoria militară a poporului român, vol.IV, Ed. Militară, Buc., 1987, p. 294

24. Silviu Dragomir, Op.cit, p.83

25. Nicolae Iorga. Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri. Buc., 1932, p. 53

26. Dumitru Preda, Atitudini între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî!, în Revista de istorie Militară Il,(12) 1992, p.24

27. xxx Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Ed.Academiei, 1968, p. 212

28. Florian Dudaş, Op.cit, p.68

29.xxx Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României. Septembrie 1940-octombrie 1944, Buc., 1985, p.31

30. Milton G-Lehrer, Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Ed. Vatra Românească, Cluj-Napoca,1991, p.231

31. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada Dualismului (1867-1918), Sibiu,1986, p.8

32. xxx Carpaţii-Braşov, IV, 1924, nr.244, p.1

33. Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.139

34. În legătură cu aceste evenimente mai pot fi consultate: Cronica Mărgăului şi Viaţa lui Ioan Ungur, parohul greco-catolic al Mărgăului,începând de la anul domnului şi naşterii mele 1801 până la anul 1858 cu toate întâmplările decursului vieţii mele de 57 ani, text manuscris în păstrarea lui Iuliu Ungur; Rubin Patiţia, Anul 1848/1849 în Câmpeni, text manuscris păstrat la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, inv.4480/1 Raportul lui Axente Sever, în „Observatorul”, 1884, nr.60-65

35. Horia Ursu, Avram Iancu, Ed. Tineretului, Buc., 1966, p.123

36. David Prodan. Din Istoria Transilvaniei, Studii şi Evocări, Ed. Enciclopedică, Buc., p.328

37. Avram Iancu,Ghinda şi Sabia - Jurnal de război cu ungurii, îngrijit de Eugen Evu, Ed.Călăuza, Deva,1995, p.9-30.Fragmente din acest raport publică I. Rusu-Abrudeanu în lucrarea,,Moţii.Calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit”, Buc., 1928, Cornelia Bodea în volumul II al lucrării 1848 la Români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1982 cu titlul,,Avram Iancu -Despre faptele oastei poporane care a stat sub comanda sa”.

38. Op.cit, p.19

39. Horia Ursu, Op.cit, p.129

40. Ştefan Pascu, Op.cit., p.138

41. Avram Iancu,Op.cit, p.32

42. Idem, p.45

43. Ibidem, p.47-73

44. Ibidem, p.75-90

45. Ibidem, p.91-93

46. Gheorghe Romanescu, Marile bătălii ale Românilor, Editura Sport-Turism, Buc., 1982, p.151

47. Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, Ed.Sport-Turism, Buc., 1982, p.14

48. Florian Tucă, Constantin Ucrain,Locuri şi monumente paşoptiste, Ed. Sport-Turism, Buc., 1978, p.128

49. Horia Ursu,Op.cit, p.178

50. Francisc Păcurariu, Op.cit, p. 244

51. Avram Iancu, Op.cit, pag. 44-62

52. Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, S.C.„Murion-Impex” SRL, Cluj-Napoca, 1994, p.99., “Parlamentul unguresc -specifică autorul - la 14 aprilie 1848, în Debreţin chiar detrona familia Habsburgilor şi alese pe Kossuth guvernator”.

53. Florian Dudaş, Op.cit, p.118

54. Avram Iancu, Op.cit, p.76

55.XXX, Carmen Saeculare Valachicum, Ed. Minerva, Buc., 1979, p.254

56. Dacă din partea lui Bălcescu tentativa a avut un caracter idealist şi vizionar, din partea lui Kossuth a fost vorba de o politică precisă şi de calcule imediate. Kossuth nu dorea emanciparea reală a românilor din Transilvania şi n-a fost cinstit cu Nicolae Bălcescu care dorea, din tot sufletul,atât susţinerea revoluţiei ungare,cât şi o situaţie demnă pentru românii transilvăneni. Istoriografia marxistă din România şi Ungaria a exploatat foarte mult tentativa lui Bălcescu, fără a înfăţişa faptele până la capăt şi în adevărata lor lumină. Kossuth nu voia libertate şi egalitate pentru nemaghiari.

57. M. Eminescu, Scrieri politice şi literare - Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste, vol.I,(1870-1877), Ediţie critică, Buc. Institutul de arte şi editură „Minerva”, Buc., 1892, p.180

58.xxx România-Documente străine despre români, Direcţia generală a Arhivelor Statului din România, Ed.II-a Buc, 1992, p.180

59. G.Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei, vol.II, Sibiu, 1890, p.621

60. I. Şterca-Şuluţiu, Avram Iancu, p. 1

61. Avram Iancu, Op.cit., p. 98