România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Întâmplări incredibile pe meleagurile Albei dar, totuşi adevărate

   

În decursul istoriei bimilenare a oraşului Alba Iulia şi a altor localităţi din judeţul nostru, mai ales a celor din zona munţilor Apuseni (Zlatna, Roşia Montană, Abrud, Câmpeni etc) s-au petrecut o serie de evenimente istorice la nivelul localităţilor şi nu numai, care astăzi din diverse motive sunt mai puţin cunoscute şi pe care dorim să le aducem la cunoştinţa cititorilor noştrii.

În cadrul acestei teme, „Întâmplări incredibile pe meleagurile Albei dar, totuşi adevărate”, vom prezenta începând cu acest număr al revistei „Dacoromania” astfel de evenimente care au o semnificaţie importantă în contextul respectiv şi a perioadelor de timp în care s-au desfăşurat, mai ales pe plan local şi în zonele limitrofe.

Întâmplările pe care le prezentăm în continuare s-au petrecut în sec. XVIII-lea, XIX-lea şi la începutul sec. XX şi fac parte din întâmplări istorice cu caracter religios.

În acest sens prezentăm o întâmplare petrecută în a doua parte a sec. XVIII-lea în cartierul Lipoveni, nou format în jurul bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” (construită cu materialele rezultate din cea mai veche biserică ortodoxă a românilor din oraşul de jos, demolată de autorităţile habsburgice „justificat” de formarea glacisului cetăţii care s-a construit în Alba Iulia, după ce Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic - 1699).

Locuitorii români din acest cartier al oraşului Alba Iulia au fost toţi de religie ortodoxă şi au rezistat să-şi păstreze biserica străbună până în jurul anului 1754.

După surghiunul episcopului patriot Ion Inocenţiu Micu Klein la Roma (iarna anului 1744) situaţia românilor ortodocşi din Transilvania s-a agravat sub vicarul său Petru Pavel Aaron, înscăunat episcop greco-catolic, la Blaj în 12.11.1752.

În perioada episcopatului lui P.Pavel Aaron s-au produs cele mai multe nelegiuiri cunoscute şi necunoscute împotriva românilor care nu au acceptat să-şi părăsească credinţa străbună şi să treacă la catolicism.  

În perioada de apogeu a episcopului P. Pavel Aaron (1754-1757) după repetatele presiuni zadarnice, credincioşii bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Lipoveni au fost alungaţi din biserică care a fost dată ţiganilor din Alba Iulia.

În perioada mişcării călugărului Sofronie (1759-1761) biserica a fost reluată de credincioşii ortodocşi, însă pentru o perioadă scurtă de timp, fiind retrocedată datorită „tunurilor” bravului baron Bucow. (La această biserică a avut loc în perioada 14-18 februarie 1761 importantul sinod naţional bisericesc, organizat de Sf. Sofronie, hotărâtor pentru neamul românesc din Transilvania).

Locuitorii Lipovenilor, ajunşi în acestă situaţie deosebită, şi-au amenajat un lăcaş de închinăciune într-o şură a unui gospodar din cartier, pe care au fixat o cruce.

În acestă şură s-au desfăşurat toate serviciile religioase a românilor ortodocşi din Alba Iulia până în anul 1787, când sub păstorirea protopopului Ioan Raţiu (duhovnicului martirilor Horea şi Cloşca) s-a construit biserica ortodoxă cu hramul „Bunăvestire”.

În acestă perioadă deosebit de grea pentru credincioşii români, s-a petrecut o întâmplare demnă  de a fi redată cititorilor în forma în care a fost prezentată de către autorul ei, av. Rubin Patiţia, în lucrarea regretatului specialist al Muzeului Naţional al Unirii din Alba-Iulia, Nicolae Josan, intitulată „Memorandistului Rubin Patiţia”. (Rubin Patiţia, avocat din Alba Iulia, a făcut parte din principalii memorandişti, care în anul 1894 a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru activitatea desfăşurată pentru drepturile şi unitatea neamului românesc din Transilvania).  

 

Biserica Ortodoxa "Adormirea Maicii Domnului"

„Românii liberi încorporaţi în oraş erau în suburbiul Lipoveni, despărţit de oraş prin râul Ampoiu şi se estindea pona in Mureş, care curgea foarte aproape şi in ţigănimea de acum avea cotitura curgend în linia obliqua catra Ciugudu”. Comuna Drambari pre acel temp avea casile in şesu.

Românii din suburbiul Lipoveni sunt urmaşii colonilor erariali aduşi din Lipova pentru separea şanţurilor dela fortareaţa la cari a lucrat 20 de ani, şi după ce ispravira acea munca grea, graţia Imperateasca s-a revarsat asupra lor - facandui pre toţi libertini şi dandu-le locul pentru cladirea de locuinţe. Biserica acolo cladita da o dovada frumoasa despre bunastare a acestor români, pre atunci toţi de legea romaneasca orientala, in care lege ei a  fost nascuţi şi fiend aduşi din Banat, dupa ce in Ardeal se facuse uniaţia cu Papa - din care imprejurare se esplica ca sub Imperateasa Maria Terezia in Alba Iulia români gr. cath. nu erau. Spre ai sili să treacă la confesiunea unita cu putere brachiala li-a rapit biserica şi o au dat ţiganilor, cari şi-a făcut trecerea. Românii remaşi fora biserica pona la edictul de toleranţă a imperatului Iosif al II-lea făceau sluşba bisericeasca in o şura, din care voiau se-i alunge in urma deselor jalbe ce ridicau călugării uniţi contra acestor sismatici - cum ii numiau. Ai scote din acea şura nu li’a succes, caci mergand comisia esmisa pentru confiscarea tuturor obiectelor menite servitiullui bisericescu mai antaiu a voit a lua crucea de pre sura. Au incredinţat acest lucru unui cismaş reformat, care in momentul cand a pus mana / pe cruce / lovit de guta s-a rostogolit de pre acoperiş şi mort a cazut la pament. Vezend membrii comisiei aceasta intemplare toţi a fugit sistand orice secuestrare. Românii scapara de acea nepasta şi continuara cu morţii in acea şura spre mare necaz a calugarilor uniţi din Blaju. Aceştia ridicara din nou plansoare la guvernul ţarii, ca se puna capet sluşbelor bisericei gr. orientale in oraş, de oarece s-a fost otarit, ca in oraşe gr. orientalilor li-e oprita eserciarea acestor sluşbe, care numai prea sate mai are lor. Un atare decret guvernial aveau calugarii in mânile lor.  Dupa ce dela guvern mai inainte cu un an an s’a fost trimis doi comisari guv. spre confiscarea bisericei neunite din A. Iulia - au ordinat cercetare, ca de ce nu s-a esecuat ordinul ei. Vin dar şi alţi comisari, cari asculta pre mai mulţi martori - dar nime nu spune faptul intemplat la incercarea secuestrarii ustensilelor bisericeşti din şura din suburbiu/l/ Lipoveni. Protocolul despre ascultare acestor martori l-am dat Dr. Il Puşcariu protosincelul; din acest protocol oficios se poate constata, ca românii neuniţi deşi erau persoane libere şi cetaţeni a unui oraş, lor nu li se recunoştea dreptul la eserciţiu liber a religiunei sale, ci in continuu a fost espuşi şicanelor, persecuţielor şi rapirilor a avutului lor. Cumca balgradenii au potut se-şi mantuiască credinţa lor este mare meritul a comercianţilor levantini mebrii ai caompaniei grecească, dintre cari mai mulţi se aşezasere ca neguţători in acest oraş şi erau membrii ai bisericei gr or. din oraş A. Iulia. Cu intreruperi persecuţiile contra gr. or. au durat pona sub fericitul imperat Iosif II lea sub a carui domnie sa cladit biserica gr. or. din oraş, dandui-se locu in curtea ţagaului, adeca a hoheriului, dorind magistratul şi prin aceasta alegere a locului a batjocuri pre Români, insa aceştia iute sa grabit a ocupa locul - l-au curaţit şi l-au sfinţit. In puţini ani biserica sa ridicat frumoasa şi spaţioasa impodobita cu frumoase icoane şi provezuta cu vestminte şi candele de argint, inzestrate aşa cat pot afirma, ca au luat locu de frunte intre biisericile gr. or. din oraşe avend şi turnu cu clopote, de care in oraşele Sibiu şi Braşov bisericile greceşti era oprite. Poţi a te desfata şi azi la privirea icoanelor din aceasta biserica, incunjurata de toate parţile de locuinţe omeneşti, pre cand in anul 1780 locul ei se afla la marginea oraşului.

Biserica Ortodoxa "Bunavestirea"

Românii cetaţeni liberi a oraşului, pentru confesiunea lor nu se puteau folosi de drepturile politice in mesura egala - numai trecand la una din confesiunile recepte potea se cuprinda un ofiţiu. Aşa se percepea in Ardeal liberul eserciţiu a religiunei. Rolul principal în viaţa oraşeneasca ‘lu aveau reformaţii, cari aveau şi ei destul de a se apara de preapotintele episcop rom. cath. a carui reşedinţa era in acest oraş.”  

 

 

* *

A doua întâmplare s-a petrecut în zona munţilor Apuseni şi o prezentam în întregime, fiind preluată din lucrarea „Repere monografice”, coordonată de Valer Petru Olea, cof. univ. dr. Vasile Moga, drd. prof. Constantin Inel, protopop Vasila Răscău şi av. dr. I. Valerui Todea şi care a apărut prin Casa de editură Fundaţia PAEM în anul 2005.

La acestă lucrare au mai colaborat prof. Petru Ardeu (Deva), ing. Simion Mariş (primar în Geoagiu), prof. univ. I. Valeriu Martin (Timişoara), P. Gavrilă-Belşa, prof. Valentin Doina Pop (Cluj Napoca), prof. Gavril Hodiş (Alba Iulia), prof. Ioan Nistor (Alba Iulia), ing. geolog Cosmin I. Tat  (Deva), Steliana Lidia Breazu şi ing. dr. Maria Lucia Ilie.  

„Biserica din Glod a fost una de lemn, ca pretutindeni în Transilvania acelor vremuri de subjugare românescă. Cu timpul se ruinase şi era necesară construirea alteia. Cum autorităţile nu dădeau voie a se construi decât biserici din lemn (acelaşi „îndrumări” le-am întâlnit la înalta conducere a României în secolul XXI!) credincioşii s-au hotărât să „rişte” construindu-şi biserica din piatră. După un obicei întâlnit cam peste tot (până şi în veacul XX la Almaşu de Mijloc!), credincioşii au început zidirea pe marginile pereţilor exteriori ai bisericii din lemn. Numai că, fiind înştiinţate autorităţile „şpanului” („uradalmy birö) din Geoagiu de Jos, acesta a venit cu armata peste Bozeş, Băcâia, Cheile Cibului şi sosind în Glod s-au pus să-l bată pe preot şi lucrători, ca să dărâme ce au construit. Îngenunchind preotul Iosif Rob Becar - iobagul / robul - şi rugându-se Sfinţilor Arhangheli, patronii lăcaşului şi ocrotitorii parohiei, a dat Dumnezeu o furtună „din senin” şi fulgerele au lovit câţiva slujitori ai şpanului. Vă închipuiţi, stimaţi cititori, spaima acelor demolatori, dar şi ruga în genunchi, cu lacrimi în ochi, a căpeteniei către preot „să oprească mânia Cerului”. La ruga preotului, s-a făcut senin, comandantul promiţându-le libertatea de a ridica biserica din ce vor ei şi luându-şi morţii trăzniţi s-a retras cu jale la Geoagiu de Jos. Mai mult, la scurt timp, a trimis preotului o importantă sumă de bani, ajutor bisericii, promiţând sprijin episcopului Moga să vină liber să le sfinţească lăcaşul. Aşa s-a şi întâmplat, iar pe piatra prestolului bisericii s-a scris cu litere chirilice: „Stăpânind împăratul Ferdinand, la anul 1841 s-au făcut aceasta, arhiereu fiind Vasile Moga, protopop Petru Pipoş şi preot Iosif Rob Becar”. Nu ştim când a fost sfinţită biserica, dar am aflat că reparându-se în anii 1960 prestolul a fost descoperit, gaura din mijloc deschisă şi conţinutul aruncat. „Erau ceva resturi de hârtii şi miezuri de prescură” (sigur sfintele moaşte!) spunea bătrânul crâsnic Bazil Maniu, fără să-şi dea seama de profanarea făcută din crasa neglijenţă a preotului, care trebuia să atenţioneze lucrătorii că nu au voie să descopere şi să „cureţe” prestolul, acest lucru putând fi făcut doar cu aprobarea episcopului, reprezentat prin delegatul său.  

Biserica Ortodoxa "Arhanghelii Mihail si Gavril" din localitatea Glod

Pe un volum din „Sicriul de Aur” al clericului calvinizat Ioan Zoba din Vinţu de Jos, tipărit la Sebeş Alba în 1693, deţinut de învăţătoarea Eugenia, fiica preotului Iosif Hancheş, era notat: „Popa Iosâf Rob Becar născut 1807 m-a popit arhiereu Văsâlie Moga în 1830, muierea mea Raveca”. Pe crucea ruptă de la mormântul său, se putea citi în anul 1950 data morţii: 27 aprilie 1872. Mai venerează cineva mormântul sfântului ctitor al acelei biserici, la a cărui rugi, ca oarecând ale proorocului Ilie, Dumnezeu a dat ploaie şi a oprit-o la cererea lui?

Subliniem că după Iosif Rob Becar, preot între 1830-1872, a urmat preot ginerel său Petru Hancheş, care a procurat unul din cele mai vestite clopote de biserici din zonă, de 266 kg, cu sunet deosebit de armonios şi puternic, răsunând de peste un veac deasupra dealurilor, până în văzduhul satelor vecine. Clopotul este inscripţionat aşa: „Acest clopot s-a cumpărat pe spesele bisericii gr. or. din Glod la anul 1890 prin preotul Petru  Hancheş paroh gr. or. şi Simion Trif învăţător. Turnat Antoniu Novotny Timişoara nr. 778”. Un alt clopot a fost ridicat de armată în 1916, clopotul mare fiind salvat de confiscare cu un „font” de aur. Un altul este inscripţionat aşa: „Acest clopot s-a procurat pe spesele bisericii prin preotul Trif Tascu 1952”.

La acestă bisrică cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din localitatea Glod, predestinată dăinuirii credinţei străbune, care se află într-o zonă mirifică, parcă mai aproape de Dumnezeu, a ajuns preot în anul 2005  Aurel Lucian Bâlc, care împreună cu întreaga familie fac mare cinste credinţei strămoşeşti, fiind un exemplu de urmat.

În scurt timp, doar în cei 3 ani de la instalare, în urma străduinţelor depuse şi a ajutorului financiar şi material primit, clădirea bisericii a fost reparată capital iar în prezent este  pregătită pentru lucrările privind pictura bisericii.

Un fapt deosebit, lăudabil, pe care l-am reţinut la pr. Lucian Bâlc (care a fost inginer constructor) se referă la dorinţa sa de a se reface mormântul preotului Iosif Rob Becar.

Locuitorii din Glod (150) cuprinşi în cele 37 de familii, împreună cu cei din Nădăştie unde mai slujeşte pr. Lucian, pot fi mândrii de un astfel de preot.

 

* * *

Soarta clopotelor bisericilor româneşti din Transilvania în timpul primului război mondial

 

Primul război mondial, provocat de marile puteri europene cu scopul de împărţire a teritoriilor coloniale şi a sferelor de influenţă a avut ca pretext asasinarea la Sarajevo, în Serbia, la 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand moştenitorul tronului Austro-Ungariei...

De la declanşarea primului război mondial, România până în august 1916, a adoptat poziţia de neutralitate şi espectativă militară.

Situaţia de neutralitate a fost determinată în afara cauzelor imediate şi de prevederile tratatului secret de alianţă încheiat de România cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883, tratat la care, în aceiaşi zi, a aderat şi Germania.

Desfăşurarea evenimentelor a determinat însă România, ca la data de 27 august 1916, să declare război Austro-Ungariei, cu scopul declarat de eliberare a teritoriilor româneşti - Transilvania şi Bucovina.

Această acţiune, a agravat mult situaţia românilor din Transilvania, iar autorităţile austro-ungare au luat măsuri  drastice.

Una din aceste măsuri ordonate de la Viena şi Budapesta, mai puţin cunoscută, a fost cea de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti din Trasilvania, precum şi a unor învelitori ale bisericilor acoperite cu folie de cupru sau de plumb, pentru a fi topite şi folosite în industria de armament.

După acţiunea diabolică a Curţii de la Viena, din a doua perioadă a secolului al XVIII-lea, când sub comanda baronului Bucow a început dărâmarea şi incendierea celor aproximativ 300 de lăcaşuri de cult ortodoxe (biserici, mănăstiri şi schituri) din Transilvania, în localităţile în care românii s-au opus catolicizării, pentru a-şi păstra credinţa strămoşească, s-au săvârşit noi acte de profanare a bisericilor româneşti.

Aceste acte au fost cu atât mai reprobabile cu cât au fost săvârşite de un stat considerat creştin şi care, în plus, pretindea a fi în fruntea statelor civilizate din Europa.

Ordinele date cu privire la acestă acţiune, prevedeau ca în localităţile unde erau mai multe biserici româneşti să fie lăsate clopotele doar la o singură biserică, la cea greco-catolică, iar la celelalte biserici româneşti să fie rechiziţionate toate clopotele.

Din exemplele ce urmează se pot trage cu uşurinţă concluziile ce se cuvin.

În oraşul Alba Iulia s-a stabilit să rămână clopotele de la biserica Maieri II, deţinută de greco-catolici.

După cum se ştie biserica a fost construită în anii 1714-1715 din materialele rezultate ca urmare a demolării de către autorităţile austriece a clădirilor în care a funcţionat mitropolia construită de Mihai Viteazul în anul 1597 pentru românii ortodocşi din Transilvania.

Trei din clopotele existente de la această biserică confirmă vechimea şi provenienţa lor, prin anii înscrişi la turnare 1620, 1624, 1677, deci cu mult înainte de apariţia la români a religiei greco-catolice.

Celelalte trei biserici româneşti existente în Alba Iulia, (Lipoveni, Centru şi Maieri I) la fel ca şi altele din Transilvania, au funcţionat câţiva ani fără clopote.

În localităţile rurale în care a existat o singură  biserică, ordinele prevedeau a se rechiziţiona toate clopotele mari, fiind lăsat în funcţiune doar unul singur, cel mai mic.

O situaţie mai deosebită s-a înregistrat în satul Ampoiţa din apropierea oraşului Alba Iulia.

Locuitorii acestui sat de munte fiind cu toţii români ortodocşi, la aflarea „poruncii” cu privire la rechiziţioarea clopotelor au hotărât să le coboare din turnul bisericii şi să le ascundă în pădurea satului până trece „primejdia”. În acest fel, clopotele bisericii care au fost aduse cu cheltuiala credincioşilor din Grecia în anul 1800, au fost salvate. Locul unde au fost ascunse clopotele a rămas până în zilele noastre cu denumirea de „Huda Clopotelor”.

Atmosfera generală a acestei perioade nefaste, de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti, a fost consemnată admirabil de către preotul bisericii ortodoxe din satul Pâclişa (lângă Alba Iulia) Nicolae Cado, în cronica bisericii sale iniţiată în anul 1901.

Pentru amănuntele consemnate şi pentru frumuseţea exprimării, redăm în întregime un  extras din textul respectiv.

"Recvirarea clopotelor de la biserică pentru scopuri de război

Încă în anul trecut 1916 s'a dat poruncă de la Stăpânirea ţării, ca să se recvireze clopotele de la toate bisericile din ţară, pentru ca să se facă din ele material de războiu De la cele mai multe biserici încă în anul trecut sau luat clopotele.

Dela biserica noastră din Pâclişa sau luat clopotele în 24 octobre (6 noembre) a.c. 1917 pela 9 ceasuri înainte de amiazi, şi anume sau luat cele două mai mari, lăsându-ne numai cel mai mic. Noi am avut 3 clopote: cel mai mare l'am fost dăruit eu subscrisul preot în anul 1903, când s'a reparat biserica şi s'a zidit turn nou la biserică. Pe clopot a fost următoarea inscripţie: "Dăruitu-sa acest clopot de cătră parohul slujitor al acestei sfinte biserici, Nicolae Cado în al 26-lea an al păstorirei sale, în anul 1903, câns s'a zidit turnul bisericii din temelii". Clopotul cel mijlociu a fost din timpuri vechi necunoscute, dar crepându-se au fost de nou vărsat în anul 1825, în cohurile de la Zlatna, iar cel mai mic are anul gravat: 1764.

În ziua, când s-au luat din turn cele două mai mari, recvirate, am dispus ca să se mai tragă odată toate trei deodată, ca un semn de luare adio de la ele. Le-au tras timp de o jumătate de ceas: Iosa Ştefan, Cerb Chifor şi Duţu Petru. Eu cu mai mulţi oameni, cari se adunaseră la auzul clopotelor - între cari erau şi cantorul bătrân Costan Dănilă şi învăţătorul Ştefan Cotoară, - am ascultat cu lacrimi în ochi dulcele sunet din urmă al iubitelor noastre clopote. După acea s-au suit două cătane în turn şi au aruncat pe fereastră cele două clopote recvirate. În 26 octobre, în ziua de Sâmedru le-am dus apoi cu un car la staţiunea de căi ferate de la Alba Iulia, unde în fiinţa mea de faţă le-a cântărit un oficieru. Cel mai mare  a tras 128.5 kg iar celălalte 58.5 kg. Amândouă laolaltă deci: 187 kilograme."

 

După terminarea primului război mondial şi făurirea României Mari, credincioşii români din parohiile vitregite, în funcţie de posibilităţile lor financiare, au înlocuit clopotele jefuite.

La bisericile româneşti exemplificate, din Alba Iulia, noile clopote au fost turnate şi instalate astfel:

- la biserica din cartierul Lipoveni, 3 clopote în anul 1925 iar al 4-lea în anul 1926;

- la biserica din Centru clopotele au fost turnate şi instalate în anul 1926. Unul din ele a fost donat de către Dominic Medrea, membru al familiei căpitanului Florian Medrea care a fost comandantul Consiliului Militar Român constituit la Alba Iulia pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a marelui act de la 1 Decembrie 1918;

- noile clopote din Maieri I, au fost turnate la Sibiu, fiind instalate în anul 1921.

 

Aceste clopote au o valoare desoebită, confirmând prin înscrisul turnat în relief, acţiunea diabolică săvârşită împotriva bisericilor româneşti în perioada 1916-1918.

Pe fiecare din cele trei clopote sunt înscrise în relief.

„TURNAT GRATUIT ÎN LOCUL

CELOR JEFUITE  ÎN ANUL 1916,

DIN BRONZUL TUNURILOR VRĂJMAŞE

CAPTURATE ÎN ANUL 1919”

 

 

Valoarea şi importanţa istorică a acestor clopote, unice de altfel în felul lor din ţară, justifică cu prisosinţă aşezarea lor la loc de frunte în Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia sau la cel al Arhiepiscopiei Ortodoxe.

Cu regret şi întristare a trebuit să constatăm că asemenea samavolnicii s-au repetat şi după Dictatul de la Viena, în Ardealul de nord-vest, cedat Ungariei.

Pe lângă cele 145 de biserici româneşti care au fost dărâmate şi devastate s-a început şi jefuirea clopotelor de la alte biserici româneşti.

Avertismentul mareşalului Ion Antonescu dat autorităţilor maghiare în sensul că va proceda la fel cu clopotele de la bisericile maghiare aflate pe teritoriul României, nu a fost luat în considerare, decât în momentul când s-a trecut la realizarea lui faptică, când de la Catedrala Episcopiei Romano-Catolice maghiare din Alba Iulia, clopotele au fost coborâte din turnul bisericii.

 

Cele mai de sus au rămas ca o filă tristă în istoria românilor din Transilvania, confirmând, în acelaş timp, importanţa actului de la 1 Decembrie 1918, convinşi că asemenea fapte anacronice şi necreştineşti nu se vor mai repeta niciodată.

Pentru a reda cât mai fidel starea de spirit a românilor din zona Hunedoarei şi a Albei în perioada acestor samavolnicii incredibile, săvârşite de autorităţile austro-ungare, prezentăm în continuare poeziile „Clopotele tac - 1916” şi „Altarele plâng” a preotului ortodox Victor Ungur Zlăsteanu (din Zlaşti - Hunedoara) prezentate în anul 1994 de prof. univ. Victor Isac în lucrarea „Naţionalism luminist, reforma teologică şi comori poetice”.

 

 

Clopotele tac

- 1916 -

 

Vă schimbă azi menirea sfântă păgânul, căci nu-l doare,

Că lasă clopotniţa mută, pe noi fără sărbătoare.

Cu voi se duce cea din urmă a noastră mângâiere,

Pe buze, azi e-ncremenită şi rugăciunea piere.

 

La glasul vost, am alergat noi, cu tăinuita jale

Să ne-o prosternăm la altare, pe-a rugăciunii cale.

Voi aţi fost prin veacuri grele, credinţei noastre pază,

Şi-al vostru dangăt a fost crezul, că Dumnezeu veghează.

 

Prin voi ne trimitem amarul, nălţimii necuprinse,

Când pumnul ne silea, să fie şi lacrimile stinse.

Cu voi ne mângâiam şi truda, cu a noastră roadă,

În plânsul vost spera răsplată, năpăstuita gloată.

 

Şi-acum când mult ne lipseşte a voastră mângâiere,

Plecaţi şi voi, din nesătula Cezarului putere.

Plecaţi, ca-n loc de rugăciune, câmpiilor de lupte,

Să duceţi urletul sălbatic, al morţii ne-ntrerupte.

 

De voi se sfărmau furtune şi fulgere nebune,

Voi nu puteţi să fiţi tovarăşi puterilor păgâne.

Şi dacă mâna criminală vă sfarmă astăzi zvonul,

Să fiţi şi-acolo veşnic mute, să v-audă numai Domnul.

 

Copiii noştrii ce-şi sting viaţa, sub flamure străine,

Vor şti atunci că prin tăcere voi sunteţi soli de bine.

Şi-or înţelege cei în viaţă, mai cu puţină teamă,

Că au să apere de-acuma

Drapelul scumpei Mame.

 

 

Altarele plâng

 

 E sărbătoarea Adormirii. Prea Sfânta Născătoare!

Pe buza noastră azi sunt mut duioasele-ţi tropare.

Altarele se-mbracă-n negru şi plâng în văduvie.

Păstorii nu i-a dus păgânul, la temniţi, în robie.

 

Nu-i destul că le-am dat totul: copii, părinţi şi frate,

Dar ne-au luat din tinda noastră, muncitele bucate.

Ei astăzi vin să ne răpească şi muta închinare,

Să n-avem temple fără lacrimi, la Praznicul Tău mare.

 

Dar nu căuta că astăzi tace irmosul de închinare,

Ce-adună „neamurile toate” la sfânta-nmormântare.

Prefă-ne ziua ta senină, în Vinerea de patimi,

Să plângi cu noi la răstignire, s-avem mai multe lacrimi.

 

Bărbaţi bătrâni, bătrâne mame, soţii învăduvite,

Şi-atâţi orfani cu grea povară, a zilelor trudite.

Ce-am putea să facem astăzi, decât închişi în casă,

Să ne rugăm, să plângem Ţie, Tu Maică Prea aleasă?

 

Calvarul e la cel din urmă popas al suferinţei,

Iar crucile aşteaptă jertfa, pe dealul Căpăţânii.

Şi-acum la clipele din urmă, a Fiului de cruce,

Stai şi-acum pază, când marea jertfă, pentru noi s-aduce.

 

Iar voi, preoţi, priviţi Golgota, cu fruntea ridicată!

Un neam întreg vă însoţeşte şi-un Dumnezeu v-aşteaptă.

E cea din urmă încercare a iadului putere.

Noi ne gătim de-a treia zi de Sfânta Înviere.

Ec. Ion Străjan