România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istorie şi civilizaţie

I

   În anul 1994 a apărut în Editura Meridiane, în traducerea lui Dinu Moarcăş, lucrarea istoricului Fernand Brandel, volumele "Gramatica civilizaţiilor", o carte-manual în cel mai adevărat sens, în fapt o provocare, un text scris nu pentru egalii săi, ci mai curând pentru auditorii săi, băieţi şi fete între 16 şi 18 ani, pe care vroia să-i sensibilizeze precum şi pentru profesorii săi. Textul era menit să arate, că istoria, cea mai exigentă, cea mai nouă şi, de asemenea, cea mai neobişnuită dintre alte ştiinţe ale omului, poate fi predată şi cum să fie predată, şi anume să păstreze şi să întrunească un principiu fundamental: să-i intereseze pe cei cărora le era destinată şi trebuia să le permită să o înfrunte, făcându-i să înţeleagă lumea în care urmau să trăiască.

Formele şi formulele anterioare propuse mai ales pentru programele şcolare erau de termeni greoi, mereu schimbaţi, uneori forţaţi şi impuşi de o repunere în cauză a unor structuri sociale ale societăţii. Reformele care erau la ordinea zilei, divizau opinia, pe beneficiari, pe specialişti, din care unele vor reuşi precum matematicile, studiile medicale, altele insă vor  suferi un eşec total sau parţial, printre acestea predarea istoriei.

Greşeala majoră în programa istoriei a fost că evenimentele istorice şi cele constituente ale civilizaţiei s-au eşalonat haotic în diviziunile de predare în clasele inferioare, medii, superioare, de liceu şi facultate, s-au întrepătruns, s-au amestecat, evenimentul istoric a trecut pe un plan secund, făcând reforma brutală, făcând loc unor rezistenţe ce n-au întârziat să apară. De aici concesii şi o bulversare a întregului concept logic de prezentare a desfăşurării normale a evenimentului istoric şi prin ce a marcat timpul şi existenţa unor reale evenimente pe care istoria (în fapt şcoala şi subiectul său, "elevul") trebuia să-l reţină.

Apoi, repetatele modificări în modul de predare a istoriei ca şi a celorlalte discipline, reafirmă încă o dată că o schimbare nu se fragmentează, nu se poate limita la urme din etaje - şcoala primară, ciclul întâi sau al doilea al şcolii secundare, Universitate. Este necesar ca ea să fie totală. Trebuie cu necesitate să se ţină seama de faptul că între istorie şi celelalte ştiinţe umaniste există raporturi şi aporturi de valori, mai ales că istoria operează cu elemente de neînlocuit ale trecutului, ce permit o înţelegere mai reală a prezentului. În termenii explicativi şi tehnic demonstrativi cuprinşi în valoroasa sa lucrare, Fernand Brandel rupe nodul gordian cu soluţii aplicative şi constant convingătoare în sensul că atât programa şcolară cât şi extra pedagogică a predării acestei gingaşe şi tot pe atât de importante discipline ce formează temelia deprinderilor culturale a elevilor, îi sunt strict indispensabile câteva opţiuni definitorii şi anume: istoria tradiţională trebuie să se bazeze pe o cronologie precisă,  singura capabilă să reţină în acelaşi timp atenţia elevilor, care trebuie învăţaţi să se deprindă cu "ucenicia indispensabilă a timpului".

Apoi aşa cum este o matematică de vârf deosebită de cea tradiţională, există şi-o istorie de vârf, care trebuie să fie cunoscută  în circumstanţă de cei care vor să se dedice cu precădere studierii şi dedicării prin profesie, în viaţă. Istoria este făcută spre a fi învăţată, pentru care nu există secret decât în simplitatea predării ei care duce la esenţial şi nu prin simplificarea ei care duce la mutilarea adevărului, care enunţă vidul sau care constituie un nume de împrumut pentru mediocritate, ci simplitate limpezită, lumină a inteligenţei.

Gramatica civilizaţiilor, datorită strădaniilor lui Fernand Brandel, reuşeşte să se reaşeze între prima ediţie a Mediteranei din 1949 şi cea de-a doua din 1966, şi primul volum al civilizaţiei materiale din 1967 de pe altă parte, sprijinindu-se pe capitolul V, tomul XX (1959) al Enciclopediei franceze unde: "trecutul explică prezentul". În  esenţă, dacă pentru unii istoria tradiţională fidelă naraţiunii, chiar sclavă ei, în multe ocazii împovărând memoria cu date, numele eroilor, fapte ale marilor personaje, pentru ceilalţi istoria "nouă" care se vrea "ştiinţifică", care cultivă între altele perioada lungă şi neglijează evenimentul, ar fi răspunzătoare de aceste eşecuri didactice care sunt adevărate catastrofe, antrenând uitarea cronologiei.

Toţi sunt de acord cu schimbarea metodologiei şi pentru aceasta este nevoie de o idee directoare, un clasament al exigenţelor şi o inteligenţă prevenitoare. Este nevoie de o naraţiune simplă, imagini, seriale, o istorie tradiţională dar ameliorată, adaptată mijloacelor de informare cu care este obişnuit elevul sau corpul tinerilor ce constituie publicul delicios, care se minunează cu spontaneitate, în faţa căruia poţi face să defileze istoria, precum a-i face-o cu lanterna magică. El găseşte abominabil faptul că un elev mediu nu poate să-l situeze pe Ludovic al XIV-lea în raport cu Napoleon, sau pe Dante în raport cu Machiaveli. Şi aceasta datorită faptului că timpul cunoscut puţin câte puţin, reduce la minim posibilitatea unei confuzii. Şi mai este ceva, definitoriu aproape: alături de ucenicia timpului se impune, de asemenea, şi ucenicia vocabularului, cu alte cuvinte este nevoie să vehiculezi cu precizie cuvintele, noţiunile abstracte, concrete şi nominalizate, proprii categoriei sau obiectului, disciplinei respective.

Cu istoria predată copiilor noştri s-a întâmplat, din nefericire, ceea ce s-a întâmplat cu matematicile sau cu gramatica. De ce să-l înveţi, cu floricele şi nasturi pe un puşti de 10 ani care, astfel, nu va stăpâni niciodată calculul ordinar şi numai unii dintre ei vor aborda, mult mai târziu, matematicile superioare? Lingvistica a dat peste cap gramatica la fel ca năvala unui mistreţ, într-un câmp de cartofi. Ea a îmbrăcat-o într-un limbaj pedant, complicat incomprehensibil şi care, în plus, este şi perfect inadecvat. Rezultatul: niciodată gramatica şi ortografia nu au fost atât de neglijate ca acum. Dar nici lingvistica, nici matematica superioară, nici istoria de vârf nu sunt vinovate de aceste incongruenţe. Ele au făcut ceea ce au de făcut, fără să se preocupe de ceea ce este potrivit de făcut sau nu, la o vârstă sau alta. De vină este ambiţia intelectuală a celor care au făcut programele, ei voind să meargă mai sus, mai departe.

E bine că sunt ambiţioşi, dar să se stăruiască să fie simpli pentru cei de care răspund, chiar dacă şi mai ales atunci când este şi greu.

Problema cea mai grea şi apăsătoare revine pentru clasele terminale, întrucât ea se prezintă ca o explicaţie a lumii actuale, aşa cum se dezvăluie ea, în termeni adesea obscuri, astfel încât să poată fi înţeleasă sub aspecte multiple ale unei istorii care nu dispreţuieşte ştiinţele sociale înrudite: geografia, demografia, economia, sociologia, antropologia, psihologia. Există trei explicaţii succesive. A explica actualitatea rămâne o pretenţie, care cel mult poate nutri ambiţia de a o înţelege mai bine şi pentru care există trei căi:

1. Zilele pe care le trăim se explică, în parte, după zilele care le-au precedat imediat, de care istoria poate vorbi cu uşurinţă. Evenimentele de ieri explică şi nu explică ele însele universul actual. Practic actualitatea prelungeşte gradual alte experienţe mult mai îndepărtate în timp, chiar din secolele trecute chiar din întreaga "evoluţie istorică" trăită de umanitate până în zilele noastre. Faptul  că prezentul implică o asemenea dimensiune a timpului trecut, nu trebuie să ni se pară absurd, deşi avem tendinţa de a considera lumea care ne înconjoară doar  în durata foarte scurtă a propriei noastre existenţe, ca pe un film rapid în care totul se succede şi se îngrămădeşte: războaie, bătălii, întâlniri la nivel înalt, crize politice, zile revoluţionare, revoluţii, dezordini economice, idei, masele intelectuale, artistice.

Între timp ce o istorie apropiată aleargă spre noi cu paşi grăbiţi, o istorie îndepărtată ne însoţeşte cu paşi docili.

2. Această istorie  îndepărtată (tele-istorie) este cea care alege de fapt marile civilizaţii drept "cadre inteligibile” ale lumii actuale. Civilizaţiile sunt personaje aparte, a căror longevitate depăşeşte puterea de înţelegere şi fiind peste măsură de bătrâne ele insistă să trăiască în fiecare dintre noi, supravieţuind încă multă vreme.

3.  Însuşite fiind noţiunile de istorie îndepărtată şi istorie recentă, trebuie să stăruim în deprinderea de a sugera, în confuzia timpului prezent, înţelegerea viitorului apropiat, prin ceea ce economiştii definesc "futurologia", care poate fi în prezent plasat într-un viitor apropiat, sau altfel spus "lumea actuală este o lume în devenire". Faptul că istoria se pretează la aceste păreri la aceste speculaţii, că ea se vrea, pe scurt ştiinţa prezenţei, viitorului destul de ambiguie, poate uimi. Evidenta multitudine a modurilor de explicare a istoriei, distanţa dintre punctele de vedere diferite chiar contradicţiile dintre ele converg de fapt într-o dialectică particulară a istoriei, a cărei diversitate reprezintă însăşi timpul rapid al evenimentelor, timpul prelungit al episoadelor, timpul leneş al civilizaţiilor. Putem rămâne de partea oricărui timp atunci când este vorba de un studiu particular, dar atunci când dorim să dăm o explicaţie istorică globală, precum, istoria civilizaţiilor, te obligă să multiplici aceste fotografii, diverse prin timpul lor de expunere, apoi să asamblezi timpul şi imaginile multiple într-o unitate, aşa cum culorile, spectrului solar amestecate cum trebuie recompun obligatoriu lumina albă.

Cuvântul “civilizaţie” trebuie definit cu claritate şi simplitate, mai ales că vocabularul ştiinţelor umaniste nu permite în nici un fel definiţii categorice, majoritatea termenilor, putând varia de la un autor la altul. "Cuvintele, afirmă Lévi-Strauss, sunt instrumente  cărora fiecare dintre noi este liber să le dea întrebuinţarea pe care o doreşte, cu condiţia să-şi explice intenţiile".

Cuvântul “civilizaţie” este un neologism care apare în Franţa, în Secolul al XVIII-lea şi are la început o semnificaţie restrânsă, fiind format pornind de la cuvintele "civilizat", "a civiliza", existente de multă vreme. "Civilizaţie" nu este în 1732 decât un termen de jurisprudenţă şi desemnează un act de justiţie sau o hotărâre care conferă un caracter "civil" unui proces penal.

Expresia modernă, în sensul de "trecere la o condiţie civilizată", vine mai târziu, lansată în 1752 de către Turgot, dar intrarea oficială în circulaţie a cuvântului într-un text tipărit, este marcat fără îndoială de publicarea lucrării Traité de la population din 1756 de Mirabeau, părintele tribunului revoluţionar; se pune problema "resorturilor civilizaţiei" şi chiar a "luxului unei civilizaţii false".

În noul său sens, "civilizaţie" se opune în mare barbariei, existând pe de o parte popoarele civilizate, de cealaltă popoarele sălbatice, primitive sau barbare. În orice caz, cuvântul a apărut fiindcă era nevoie de el. Până atunci, "poli" (politicos, civilizat”, policé (persoană care a ajuns la un grad de civilizaţie), civil (persoană care respectă convenienţele, bunele maniere în relaţiile sociale) civilisé (civilizat) care se foloseau pentru cineva care avea maniere frumoase şi uşurinţa de a se purta în lume, nu corespundea niciunui substantiv. Pornind din Franţa, cuvântul civilizaţie face rapid înconjurul Europei, iar cuvântul cultură îl însoţeşte. De pildă, el există în Anglia din 1772, sub formă de "civilization", care câştigă teren în faţa cuvântului civility (politeţe) folosit totuşi multă vreme. Apoi "zivilisation" se instalează fără dificultate în Germania, faţă de vechiul cuvânt "Bildung" (cultură). La fel în Olanda, Italia şi alte ţări europene, unde cuvântul civilizaţie face înconjurul, însoţit de cuvântul cultură. Multă vreme, "cultură" nu va fi decât dublura "civilkizaţiei", cum se întâmplă în 1890 lui Hegel, Karl Marx etc.

Civilizaţia are deci cel puţin două etaje, de unde intenţia multor autori de a face deosebire între cele două cuvinte, cultură şi civilizaţie, într-un mod în care unul se încarcă cu demnitatea spiritului celălalt cu trivialitatea materialului. Din fericire, nimeni nu a căzut de acord asupra distincţiei care trebuie făcută: ea va varia de la ţară, sau chiar în interiorul aceleiaşi ţări, după o epocă şi autori. În Germania, după o oarecare ezitare, distincţia va trece la un fel de întâietate acordată culturii (kultur) şi la o devalorizare conştientă a "civilizaţiei", ea nefiind altceva decât un ansamblu de cunoştinţe tehnice şi practice, un ansamblu de mijloace folosite pentru a acţiona asupra naturii, "cultura", dimpotrivă, reprezintă principiile normative, valorile, idealurile, întrun cuvânt: spiritul (Alfred Weber, 1935). Aceste reflecţii distincte în Germania şi Franţa,  unde, de pildă Mommsen spune: "Este de datoria omului ca în zilele noastre (1951) civilizaţia să nu distrugă cultura, nici tehnica fiinţa umană", frază care uimeşte, pentru că în Franţa cuvântul civilizaţie rămâne dominant, aşa cum este în Anglia şi Statele Unite, în timp ce în Polonia şi Rusia, cuvăntul cultură, ca în Germania (şi din cauza acesteia)s-a impus. Iată ce multe încurcături sunt deja; să le-o adăugăm pe ultima, cea mai importantă. Antropologii anglo-saxoni începând cu Tylor (1874) au căutat pentru a-l explica apreciativ la societăţile primitive pe care le studiau, un cuvânt diferit de cel de civilizaţie, pe care limba engleză îl foloseşte în mod obişnuit pentru societăţile moderne. Ei vor folosi, şi aproape toţi antropologii vor sfârşi prin a face ca ei "culturi" primitive în opoziţie cu "civilizaţiile" societăţilor evoluate. Ca regulă de acum se va folosi frecvent dubla utilizare de fiecare dată când se va compara civilizaţia cu cultura.

Adjectivul "cultural" înventat în Germania (în 1850), a cărui folosire este atât de comodă, nu comportă nici una din aceste complicaţii, el desemnând practic "ansamblul" resurselor care acopera în acelaşi timp civilizaţia şi cultura. În aceste condiţii se va spune despre o civilizaţie (sau despre o cultură) că este un ansamblu de "bunuri culturale", a căror "locuire geografică" este o "arie culturală", istora s-a culturală, că împrumuturile de la o civilizaţie la alta cunt "împrumuturi" sau "transferuri culturale" atât materiale cât şi culturale.

Deşi pare un adjectiv nu prea comod, i se aduce acuzaţia că nu este corect format, dar atâta vreme cât nu i se va găsi rival, viitorul lui rămâne asigurat, căci pentru funcţia sa, el este singurul. În jurul anului 1819, cuvântul civilizaţie până atunci la singular (civilizaţia), trece la plural, începând să caute un sens nou, cu totul diferit, ca find ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup sau a unei epoci. A lămuri această problemă a singularului şi a pluralului cuvântului civilizaţie însemnaă să ajungi într-o nouă încurcătură, nu mai puţin importantă. În realitate, în mentalitatea omului secolului XX prevalează pluralul care, mai mult decât singularul, este în mod direct accesibil experienţelor noastre personale. Muzeele ne trimit în timp, adâncindu-ne mai mult sau mai puţin în civilizaţii trecute spre realizarea pluralului cuvântului nostru, fiind vorba de civilizaţii. În aceste condiţii, civilizaţia la singular şi-a pierdut strălucirea. Ea nu mai este înalta, foarte înalta valoare morală şi intelectuală pe care o remarca secolul al XVIII-lea. De exemplu, în accepţiunea limbii, se va spune mai degrabă astăzi că un act abominabil este o crimă împotrica umanităţii decât împotriva civilizaţiei, deşi sensul poate fi acelaşi, însă limba modernă încearcă o anumită reticienţă în a o folosi cuvântul civilizaţie în vechea lui accepţiune de perfecţiune, de superioritate umană.

Însă despre noua conceptualitate şi şi fenomenologia civilizaţiei şi a pluralităţii ei în numărul următor.

***

P.S. Doresc să subliniez un fapt asigurativ şi anume că prezentarea de faţă nu se vrea a fi un comentariu, o formă interpretativă sau originală, asupra unui subiect de un asemenea nivel şi aceasta din două considerente majore:

1. Pe un Fernand Brandel n-ai cum să-l concurezi nici prin imitaţie şi cu atât mai mult prin plagiat;

2. Textul său nu poate fi făcut cunoscut decât a-l reda în impunătoarea sa măreţie şi spectaculozitate, adică sub formă identică şi neprelucrată.

Bucureşti 05.07.2008

                                          ing. Carol Selea

(Continuare în numărul următor)