Unul dintre cei care a reuşit să facă o radiografie benefică culturii şi civilizaţiei relaţiilor româno-chineze de-a lungul timpului alături de distinsa lui soţie Anna Eva Budura, rămâne prof. univ. Romulus Ioan Budura ambasador al României în R. Chineză autor al mai multor lucrări şi coordonator al recentului volum - “Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze - 1954-1975 - documente” Lucrarea a apărut sub egida Arhivelor Naţionale ale României recent la Bucureşti (iunie 2008). Fragmentul pe care îl publicăm în revista Dacoromania, considerăm a fi edificator în acest sens.  (continuare din DACOROMANIA nr. 37)

         STUDIU INTRODUCTIV (II)

 Convorbirile desfăşurate în intervalul 3-10 martie 1964 s-au concentrat pe „salvgardarea unităţii lagărului socialist şi a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale”, respectiv pe determinarea conducerii Partidului Comunist Chinez de a accepta încetarea polemicii publice. Delegaţia română avea indicaţii precise să evite implicarea sa în dezbaterea problemelor care generau divergenţe, deoarece „de vreme ce cele două partide mari nu au reuşit încă să facă acest lucru, atunci cu atât mai puţin este posibil să o facă un partid ca al nostru”, şi să se limiteze la pledoaria în favoarea încetării polemicii publice. Delegaţia română a recurs la toate argumentele ce i-au stat la dispoziţie ca şi la întreaga abilitate de persuasiune conjugată a membrilor săi spre a-şi atinge scopul propus. Nicolae Ceauşescu, la indicaţia conducerii de la Bucureşti, a cerut o întrevedere specială cu Peng Zhen, în cursul căreia a solicitat o nouă şedinţă de convorbiri între cele două delegaţii. Şedinţa a avut loc. Deşi Ion Gheorghe Maurer aprecia că în programata întâlnire cu Mao Zedong să nu mai fie reluată pledoaria în favoarea încetării polemice publice, totuşi ea a fost iniţiată de Nicolae Ceauşescu. Cu toate acestea, delegaţiei române i s-a declarat ferm că polemica publică nu va înceta până când Partidul Comunist Chinez nu va răspunde tuturor atacurilor împotriva sa; or, până la acea vreme, fuseseră luate în evidenţă peste 2000 de atacuri - hotărâri, articole, cuvântări, declaraţii, scrisori publice ale P.C.U.S, şi hotărârile antichineze a 42 de partide etc.; aceasta cu atât mai mult, cu cât polemica publică nu a fost iniţiată de Partidul Comunist Chinez, iar P.C.U.S. a ameninţat că va publica raportul „anti-chinez” rostit de M.A. Suslov la şedinţa plenară a C.C. al P.C.U.S din luna februarie 1964, va da ,.o ripostă hotărâtă” Partidului Comunist Chinez şi va adopta împotriva acestuia „măsuri colective”. Mao Zedong, în maniera-i specifică, a apreciat că polemica va dura şi „zece mii de ani”, adăugând că în absenta „haosului” creat de polemica publică, Partidul Muncitoresc Român nu şi-ar fi permis libertatea de acţiune de acum şi, între altele, nu ar fi trimis actuala delegaţie la Beijing.

Dată fiind insistenţa cu care a pledat pentru încetarea imediată a polemicii publice, delegaţia română - căreia i se amintise că P.M.R. optase la început pentru polemica publică, iar acum promova o altă poziţie - a simţit nevoia să remarce că şi-a dat seama de faptul că iniţial a săvârşit o greşeală şi a precizat de trei ori că actualul demers îl întreprinde, potrivit spuselor lui Ion Gheorghe Maurer, „ca izvorând din hotărârea noastră, fără a consulta pe nimeni altcineva, decât conştiinţa noastră, ca fiind o expresie a îngrijorării noastre, a dragostei şi prieteniei noastre pentru toate partidele comuniste şi muncitoreşti, a dorinţei noastre de a vedea mergând mai departe şi mai bine cauza revoluţiei”. „După o lungă frământare am ajuns la concluzia că polemica este bine să înceteze. Am încercat să arătăm raţiunile pentru care am ajuns la acest punct de vedere. N-am avut norocul să vă convingem nici pe dumneavoastră, nici pe tovarăşii dumneavoastră, după cum ei au avut poate nenorocul de a nu ne fi convins nici ei”. „Evoluţia lucrurilor ne va arăta cine în această apreciere a avut dreptate” - a subliniat liderul român.

Convorbirile desfăşurate de-a lungul a şapte zile pe acest subiect au adus în atenţia şi spre ştiinţa interlocutori lor-aşa după cum au recunoscut şi Ion Gheorghe Maurer, şi Liu Shaoqi - o sumedenie de informaţii despre cele două partide, despre experienţa lor nefericită în raporturile cu P.C.U.S., despre politica mondială. Este cert că acest schimb substanţial de informaţii a favorizat înfiriparea unor relaţii de simpatie şi solidaritate între conducătorii celor două partide, ce se vor răsfrânge pozitiv şi asupra raporturilor dintre România şi China. Interesul marcat al Republicii Populare Chineze faţă de perspectiva lărgirii C.A.E.R., prin includerea tuturor ţărilor socialiste, în condiţiile în care este de aşteptat modificarea statutului organizaţiei şi a principiilor care îi stau la bază — interes exprimat în acea vreme într-o scrisoare adresată P.C.U.S. - s-a dorit a fi un sprijin acordat României.

Cel de al doilea obiectiv al deplasării delegaţiei la Beijing, aşa cum a fost formulat în scrisoarea adresată de Gheorghe Gheorghiu-Dej lui Mao Zedong, şi anume „ dezvoltarea relaţiilor frăţeşti dintre partidele şi ţările noastre” a fost atins de vreme ce Liu Shaoqi a declarat: „Indiferent cum va fi situaţia, mai bună sau mai grea, între noi, între popoarele noastre, între partidele noastre, între ţările noastre, relaţiile vor fi bune. prieteneşti, vor dezvolta pe mai departe relaţiile de prietenie dintre ţările noastre. Este bine că aţi venit la noi, deoarece am avut prilejul să ne cunoaştem reciproc părerile şi poziţiile noastre. Acesta este un lucru folositor. Oricum se vor desfăşura lucrurile, relaţiile de prietenie dintre noi se vor menţine şi se vor dezvolta pe mai departe. Este important să existe încredere, mai ales în relaţiile dintre state şi partide. Şi aşa va fi. Să respectăm ceea ce spunem.”

Sejurul în Republica Populară Chineză a mai inclus şi vizite într-o unitate industrială, într-o comună populară, la muzee, la monumente şi situri istorice şi culturale etc. Atmosfera statornicită a fost una de înţelegere şi prietenie.

Delegaţia a părăsit China şi, după un sejur în Coreea, s-a oprit la Piţunda, în Uniunea Sovietică, unde - potrivit aranjamentului iniţial - a avut convorbiri cu Nikita S. Hruşciov şi alţi lideri sovietici. Delegaţia promisese că va informa conducerea P.C.U.S. despre convorbirile de la Beijing, în noaptea de 13-14 martie 1964, mass-media chineze reiau polemica publică. Aşa se face că răspunsul încredinţat delegaţiei române de Partidul Comunist Chinez spre a fi transmis conducerii P.C.U.S. ajunge la aceasta cu anticipaţie. Liu Shaoqi îl rugase pe Ion Gh. Maurer să le spună sovieticilor că Partidul Comunist Chinez aşteaptă ca P.C.U.S. să publice hotărârile şi materialele şedinţei plenare a C.C. al P.C.U.S. din februarie 1964, să-i „dea o ripostă hotărâtă” şi să adopte faţă de el „măsuri colective”, deci să continue polemica publică. „Acesta este răspunsul nostru. Noi nu putem da alt răspuns. Noi nu putem să-i cerem să nu publice materialele şedinţei plenare din februarie, să nu ne dea riposta cea mai hotărâtă şi să nu ia măsurile colective. Dumneavoastră aţi spus că, în drum spre ţară. vă veţi opri la Moscova. Vă rugăm să transmiteţi tovarăşului Hrusciov şi celorlalţi tovarăşi răspunsul nostru”. Analistului istoric nu-i poate scăpa observaţia că acest răspuns a fost în fapt - aşa cum remarca şi Nikita S. Hrusciov - formulat de Mao Zedong, deoarece în scrisoarea C.C. al P.C.C. din 29 februarie 1964 adresată C.C. al P.C.U.S. se învedera şi o modalitate de încetare a polemicii publice şi de clarificare a divergenţelor pe baze principiale.

Odată încheiată expunerea despre misiunea delegaţiei române la Beijing, primul secretar al C.C. al P.C.U.S. a spus:,.Vreau să vă exprim cea mai sinceră şi frăţească mulţumire pentru efortul depus de dumneavoastră, partidul dumneavoastră şi tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi să vă asigur că noi credem în mod cinstit şi sincer în intenţiile dumneavoastră bune şi avem încredere că partidul dumneavoastră va avea o poziţie revoluţionară, marxist-leninistă. Când dumneavoastră aţi luat această iniţiativă, noi am răspuns imediat că suntem complet de acord cu dumneavoastră’’. Ion Gh.Maurer: „In trei ceasuri am avut răspuns.” Nikita S. Hrusciov: „Deşi noi nu am scontat pe rezultate, pentru că îi ştiam pe chinezi, totuşi am considerat că în orice caz acţiunea partidului dumneavoastră este folositoare. Nu trebuie să dezarmăm, trebuie să vedem ce putem face şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră este tocmai aportul partidului dumneavoastră la cauza generală, pentru unitatea generală/’

Împărtăşind viziunea delegaţiei române despre consecinţele polemicii publice şi imperativele de a-i pune capăt, conducerea sovietică a refuzat sugestia ca P.C.U.S. să înceteze, pentru început unilateral, polemica publică. Nikita S. Hrusciov a spus: „De aceea eu aş fi vrut să vă propun dumneavoastră, întrucât aţi dat dovadă de iniţiativă, să vă adresaţi din partea dumneavoastră chinezilor, referindu-vă la faptul că aţi ţinut seama de dorinţa lor şi aţi informat conducerea P.C.U.S., şi să propuneţi să se elaboreze un document comun, semnat de cele trei partide ale noastre, care să fie adresate tuturor partidelor, în sensul că ne-am înţeles să încetăm polemica şi că luăm asupra noastră angajamentul să ne adresăm către toate partidele frăţeşti pentru a nu da apă la moară duşmanului; după aceea, să discutăm problemele asupra cărora există păreri divergente”’. După cum se ştie, polemica publică a continuat cu şi mai multă intensitate, afectând din ce în ce mai grav relaţiile inter-statale.

Se impune a fi menţionat şi faptul că Nikita S.Hrusciov s-a folosit de împrejurarea în care se discuta de disputa teritorială şi trasarea frontierei dintre U.R.S.S. şi R.P.C. şi a avertizat delegaţia ca România să nu ridice problema Basarabiei - act pe care Emil Bodnăraş îl va califica mai târziu drept provocator, în luna iulie a aceluiaşi an, într-o convorbire cu socialiştii japonezi, Mao Zedong menţionează Basarabia printre teritoriile altor state ocupate cu forţa de Uniunea Sovietică; scopul lui este lesne de înţeles. Liderii români vor continua să-i informeze pe liderii chinezi despre evoluţiile din Basarabia, mai cu seamă despre dislocarea populaţiei româneşti ademenită prin oferte seducătoare să se statornicească în Kazahstan. Logica lucrurilor îi va duce pe români la publicarea, nu peste multă vreme, a scrierii lui Karl Marx:„însemnări despre Români”, care fundamenta apartenenţa la România a teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Ca şi în cazul convorbirilor cu conducerea Partidului Comunist Chinez, şi în acest caz. delegaţia română are şansa să cunoască nemijlocit informaţii cu care opera una din super-puteri, ca şi resorturile deciziilor ei şi intenţiilor ei pe viitor. Familiarizarea conducerii României cu toate acestea îi va fertiliza gândirea politică, plasând-o la nivelul judecăţilor proprii politicii mondiale.

În acea primăvară a anului 1964, când Partidul Muncitoresc Român a dat publicităţii cunoscuta „declaraţie de independenţă’’, ce nu a fost publicată nici la Moscova, nici la Beijing, dar care nu a stârnit reacţii violente nici dintr-o parte, nici dintr-alta, a probat în mod grăitor justeţea orientării Bucureştilor şi măiestria transpunerii ei în viaţă: punctele de vedere ale conducerii României erau cunoscute tuturor părţilor interesate şi întregii lumi, iar România se afla în raporturi amicale cu actorii disputei de anvergură internaţională şi-şi deschisese perspectiva promovării relaţiilor sale cu toate statele lumii, pe baza respectării normelor de drept şi în beneficiul naţiunii române. Practica anilor următori a învederat că afirmarea independenţei României nu a fost un capriciu trecător şi nici un calcul generat de vreo conjunctură ci asumarea libertăţii de a acţiona pozitiv conform intereselor naţionale, a căror legitimitate nu putea fi pusă de nimeni la îndoială. Despre România anilor ’60 se vorbeşte în termeni elogioşi.

După ce la 19 martie 1964, Nicolae Ceauşescu a informat conducerea Partidului Comunist Chinez, prin intermediul ambasadei de la Bucureşti, despre convorbirile româno-sovietice de la Piţunda, între conducerile P.M.R. şi P.C.C., ale României şi Chinei s-a angajat un dialog substanţial, fie direct, fie prin intermediul misiunilor diplomatice de la Bucureşti, respectiv Beijing. Astfel, până în martie 1965, timp în care acest dialog a consacrat solidaritatea româno-chineză, se înregistrează următoarele contacte importante: audienţa la Gheorghe Gheorghiu-Dej a noului ambasador chinez, Liu Fang, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare, 10 aprilie 1964); convorbirea, prilejuită de dejunul oferit de Gheorghe Gheorghiu-Dej ambasadorului Liu Fang, la Snagov (5 iunie 1964); audienţa la Zhou Enlai, PengZhen şi Chcn Yi a ambasadorului Dumitru Gheorghiu (i7 iulie 1964); audienţa la Gheorghe Apostol şi Emil Bodnăraş a ambasadorului Liu Fang, la Snagov (28 iulie 1964); primirea la Gheorghe Gheorghiu-Dej a delegaţiei chineze, conduse de Li Xiannian, prezente la Bucureşti la sărbătorirea zilei de 23 August (3 9 august 1964); convorbirile delegaţiei române, conduse de Ion Gheorghe Maurer, prezente la Beijing la sărbătorirea zilei de l Octombrie, cu Zhou Enlai (29 şi 30 septembrie; 6 şi 7 octombrie 1964), cu Liu Shaoqi (7 octombrie 1964), cu Mao Zedong (8 octombrie 1964); convorbirile dintre delegaţia română, condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi delegaţia chineză, condusă de Zhou Enlai, prezente la Moscova la sărbătorirea zilei de 7 Noiembrie ( 7, 8 şi 12 noiembrie 1964); audienta la Emil Bodnăraş a ambasadorului Liu Fang ( 24 noiembrie 1964); audienţa la Emil Bodnăraş a ambasadorului Liu Fang (l ianuarie 1965); audienţa la Emil Bodnăraş a ambasadorului Liu Fang (9 ianuarie 1965); audienţa la Emil Bodnăraş a ambasadorului Liu Fang (14 ianuarie 1965); audienţa la Ion Gheorghe Maurer a ambasadorului Liu Fang (28 ianuarie 1965); convorbirile dintre Nicolae Ceauşescu şi delegaţia chineză condusă de Zhou Enlai, prezentă la Bucureşti la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Subiectele abordate sunt numeroase şi foarte importante. Comentarea lor prilejuiesc identificarea interesului fiecărei părţi pentru o soluţionare sau alta a problemelor dezbătute, ca şi sugerarea sprijinului pe care părţile şi-l pot acorda în vederea soluţionării lor convenabile. Printre aceste subiecte s-au aflat: încetarea polemicii publice; convocarea reuniunii pregătitoare a conferinţei partidelor comuniste şi muncitoreşti; nemulţumirea conducerii sovietice faţă de măsurile de eliminare a fenomenului de rusificare a societăţii româneşti şi de deschidere a acesteia spre Occident; confruntarea din C.A.E.R şi opoziţia României faţă de intenţiile de promovare a concepţiei valeviste; disponibilitatea Chinei de a favoriza schimburile comerciale româno-chineze, spre a ajuta România să facă faţă presiunilor sovietice; demiterea lui Nikita S. Hruşciov şi viitoarea politică a noii conduceri sovietice; obstrucţionarea de către U.R.S.S. şi alte ţări socialiste a efortului Chinei de a deveni o putere atomică şi apoi nucleară; invitarea Albaniei să-şi ocupe locui legitim în Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ca şi invitarea Chinei. Coreei, Vietnamului şi Mongoliei să-şi ocupe locurile de observatori în Organizaţie; intenţia U.R.S.S. şi a altor ţări socialiste de a institui comandamentul militar unic în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi de a coordona politica externă a ţărilor membre, prin înfiinţarea comitetului miniştrilor de Externe; evoluţia războiului din Vietnam şi corelarea ostilităţilor cu tratativele în vederea atingerii obiectivului legitim al vietnamezilor.

Priveau direct independenţa României nemulţumirea conducerii sovietice faţă de evoluţiile din România, ca şi intenţia P.C.U.S. şi a U.R.S.S. de a întări controlul asupra ţărilor socialiste prin ridicarea competenţei C.A.E.R. şi O.T.V. deasupra statelor suverane membre, în cursul întrevederii din 28 iulie 1964, Emil Bodnăraş a spus: „Acum, înainte de a vorbi de alte probleme, vrem să mulţumim din partea Biroului nostru Politic pentru cuvintele adresate conducerii noastre de partid de către conducătorii Partidului Comunist Chinez-cu prilejul primirii ambasadorului român — şi îndeosebi să mulţumim pentru sprijinul pe care Partidul Comunist Chinez socoteşte că ni-l poate da în rezolvarea problemelor nu uşoare ce le avem în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi în această „încercuire” în care ne găsim.”

Nemulţumirii conducerii sovietice i-au dat expresie Mikoian, Podgornâi şi Andropov în faţa unei delegaţii conduse de Stoica Chivu, aflată în vizită în U.R.S.S. în vara anului 1964. Românii au fost acuzaţi că; „publicând Declaraţia P.M.R. din aprilie 1964 am dezvăluit anumite probleme din C.A.E.R. care nu trebuiau dezvăluite; am prelucrat această declaraţie în partid, dezbătând pe larg o serie de aspecte ale relaţiilor dintre Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste; în rândul activiştilor de partid şi de stat s-a creat o atmosferă antisovietică; s-a scos limba rusă ca obiect de studiu din şcoli; s-a desfiinţat Institutul de Limba Rusă „Maxim Gorki”; au fost schimbate numele străzilor; femeile sovietice căsătorite cu români au fost obligate să adopte cetăţenia română; în România nu se mai vorbeşte de rolul eliberator al Armatei Sovietice; în România are loc o revizuire a bazei relaţiilor cu Uniunea Sovietică; în domeniul comerţului ne orientăm tot mai mult spre Occident, fără a vedea că prin aceasta ne vindem sufletul dracului; tovarăşul Hruşciov este aspru criticat la şedinţele de prelucrare din partid. Indirect, prin ambasadorul iugoslav la Moscova, s-a aflat că Hruşciov i-a spus lui Tito, aflat în trecere prin Uniunea Sovietică, că ‘în România atmosfera antisovietică a evoluat aşa de mult, a căpătat forme atât de ascuţite încât manifestările cu caracter naţionalist au mers până acolo încât în cadrul prelucrărilor Declaraţiei s-a pus problema Basarabiei şi Bucovinei de nord. Tovarăşul Hruşciov şi-a exprimat faţă de Tito îngrijorarea sa faţă de această problemă.’ “ Deşi acuzaţiile aminteau de unele formulate în 1956 sau prevesteau pe cele ce vor fi auzite în 1968, Uniunea Sovietică nu s-a gândit să intervină în România. Dincolo de absenţa din revendicările României a ieşirii unilaterale din Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi a recuperării teritoriilor cotropite de U.R.S.S. în iunie 1940, precum şi de măsurile de apărare adoptate de conducerea României, au contat, fără îndoială, şi avertismentele Republicii Populare Chineze şi Statelor Unite ale Americii.

Cât priveşte C.A.E.R.-ui. sunt semnificative pentru sprijinul ce intenţiona să-1 acorde României, raţionamentele lui Mao Zedong dezvăluite delegaţiei române în octombrie 1964. Dacă perspectiva prăbuşirii C.A.E.R. nu este reală, „să facem după părerea dumneavoastră, adică la C.A.E.R. să participe toate ţările socialiste. Să fie incluse China. Coreea. Vietnam. Albania şi Cuba.[...j El (Hruşciov N.E.) ştie că lărgirea C.A.E.R.-ului nu-i este favorabilă, deoarece trebuie să-şi schimbe metodele de lucru. El trebuie să ţină seama cu adevărat de egalitatea în drepturi si ajutorul reciproc. Nu se va mai putea merge pe drumul creării de organisme suprastatale pentru a controla alte ţări. în această privinţă părerile noastre sunt identice. [...] După ce am ridicat problema revizuirii statutului C.A.E.R., Hruşciov nu s-a mai referit la această problemă în corespondenţa cu noi. [...] Faptul că nu a mai menţionat acest lucru constituie o problemă. Lui îi este teamă.[...]. în viitor, dacă vom avea ocazie, vom menţiona problema aceasta - trebuie schimbat Statutul C.A.E.R. [...] Noi ne vom consulta cu tovarăşii din Vietnam, din Coreea ca să ridicăm împreună problema schimbării Statutului C.A.E.R. şi a participării la această organizaţie pe baza liberului consimţământ.[...] Peste o jumătate de an, un an sau mai mult, noi vom dezlănţui o ofensivă şi ne vom pronunţa pentru organizarea unei comisii de ajutor economic reciproc între cele 13 ţări socialiste, pe baza egalităţii.” După ce s-a constatat că reacţia chineză intervine prea târziu, în replică Emil Bodnăraş a reafirmat poziţia României: „Până atunci noi vom merge pe acest drum şi pe această poziţie, oricât de greu ar fi. pentru că nu este uşor.”” Se ştie că România şi-a apărat interesele şi a promovat propria-i poziţie cu consecvenţă şi fermitate.

În cazul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. România a depus eforturi pentru a-şi apăra independenţa recurgând la aceeaşi reţetă: reactivarea Albaniei în Organizaţie şi înnoirea invitaţiilor adresate Chinei, Coreei. Vietnamului de a lua parte la lucrările Comitetului Politic Consultativ în calitatea lor de observator. Conducerea chineză a apreciat iniţiativa, a agreat demersurile României în acest sens, socotind că ar putea avea anumite efecte, însă a remarcat că revenirea acestor ţări la lucrările Comitetului Politic Consultativ este improbabilă. România a fost nevoită să recurgă la alte iniţiative pentru a-şi proteja independenţa şi libertatea de mişcare pe arena internaţională. La 24 noiembrie 1964, Emil Bodnăraş. care subliniase respingerea, în 1963, de către România a intenţiei U.R.S.S. de a introduce Republica Populară Mongolă în Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi dezacordul României cu propunerea U.R.S.S., din 1964, de a se înfiinţa un organ permanent al miniştrilor Afacerilor Externe, dezvăluie ambasadorului Chinei că ,,în documentul pe care îl pregătim vrem să abordăm problema blocurilor militare, să propunem desfiinţarea lor, precum şi a bazelor militare de toate felurile.” „Vrem ca acesta să fie bine documentat şi să exprime problemele la nivelul situaţiei actuale, a situaţiei din anul 1964 sau 1965, nu la nivelul situaţiei din 1960-1961, conform rezoluţiilor Adunării Generale a O.N.U. Prin aceasta vrem să scurtăm puţin aripile celor care vor să restabilească hegemonia.”*4

Solidaritatea româno-chineză este alimentată, în ultimele luni ale anului 1964 şi primele luni ale anului 1965, de interesul comun faţă de identificarea orientării noii conduceri a P.C.U.S. şi U.R.S.S. după demiterea lui Nikita S.Hruşciov, fată de încercarea Uniunii Sovietice de a pune sub comanda sa armatele ţărilor socialiste, faţă de boicotarea convocării consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti menite a excomunica Partidul Comunist Chinez, faţă de rezolvarea echitabilă a problemei nediseminării armelor nucleare şi obstrucţionarea Chinei de a accedea la arma nucleară, ca şi faţă de încheierea intervenţiei americane din Vietnam, conform năzuinţelor legitime ale poporului vietnamez.

Participarea delegaţiei Partidului Comunist Chinez, condusă de Deng Xiaoping, la Congresul al IV-lea al P.M.R., în iulie 1965, consacră relaţiile speciale româno-chineze şi demonstrează menţinerea de relaţii normale între România şi Uniunea Sovietică, de vreme ce delegaţia P.C.U.S. este condusă de Leonid I. Brejnev. Noua conducere a României cultivă solidaritatea chineză, însă se arată mai încrezătoare în posibilităţile sale de a-şi promova punctele de vedere în Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

Primirea ambasadorului Chinei la 21 septembrie 1965 de către secretarul general al C.C. al P.C.R., este iniţiată de Nicolae Ceauşescu spre a informa conducerea chineză despre convorbirile prilejuite de vizita delegaţiei române în Uniunea Sovietică. Astfel conducerii chineze i se face cunoscut întregul inventar al litigiilor româno-sovietice. dovedindu-se disponibilitatea pentru un schimb sincer de informaţii şi opinii şi încrederea că liderii chinezi vor simpatiza cu poziţiile României. Aceştia află că. în hotărârea lor de a proteja atributele statului român independent şi suveran, conducătorii români au solicitat încetarea livrării de uraniu către Uniunea Sovietică, returnarea tezaurului României depozitat în U.R.S.S., anularea articolului de Convenţie care prevedea administrarea comună a Dunării de Jos pe teritoriul României, îmbunătăţirea activităţii Consiliului Politic Consultativ ai Organizaţiei Tratatului dela Varşovia (pregătirea din timp a ordinei de zi. acceptarea unanimităţii, organizarea unui secretariat tehnic, admiterea ca ţările să fie reprezentate şi de delegaţii împuternicite de Guvern, precum şi invitarea Albaniei şi acceptarea observatorilor) şi îmbunătăţirea activităţii Comandamentului Unic (înlocuirea Comandamentului prin Consiliu în care să fie luate hotărâri prin unanimitate, comandantul să nu facă parte din Ministerul vreunei ţări, armatele să rămână sub comandă naţională, comandantul urmând să aibe doar rolul de coordonare), şi altele. Totodată, liderul român a relatat pledoaria ce a făcut-o în favoarea normalizării relaţiilor dintre P.C.U.S. şi P.C.C., insistând asupra greşelilor săvârşite de partea sovietică.

Cultivarea dialogului cu conducătorii chinezi este marcată de invitarea în audienţă a ambasadorului Chinei, 28 octombrie 1965, la Emil Bodnăraş. Audienţa readuce în dialogul româno-chinez, cu date substanţiale, problema ne-diseminării nucleare, raportată la iniţiativele sovietice şi la dezbaterile din O.N.U., problema războiului din Vietnam, raportată la intenţiile americane de a ieşi din conflict prin negocieri şi dorinţa Washington-ului de a fi încunoştinţat de eventuale semnale venite din partea Hanoi-ului, ca şi problema Kashmir-ului, raportată la ambiţiile inacceptabile ale Indiei. Audienţa, a cărei tematică se lărgeşte considerabil şi care face trimiteri la convorbiri cu oficialităţi americane, se va constitui ca un precedent care va favoriza extinderea dialogului româno-chinez la ampla problematică a lumii. De pe acum liderii români şi chinezi se vor simţi tentaţi să se consulte frecvent în definitivarea poziţiilor lor fată de agenda internaţională.

O dovadă în acest sens o oferă oprirea la Beijing în mai 1966 a delegaţiei române, conduse de Emil Bodnăraş. ce se întorcea în patrie venind de la Hanoi. Convorbirile îmbrăţişează problematica vastă a relaţiilor fiecăreia din cele două ţări cu celelalte ţări ale lumii, cu un anume accent pe relaţiile cu Vietnamul şi solidaritatea cu lupta poporului vietnamez, în spiritul într-ajutorării şi al preîntâmpinării actelor adversarilor de a izola România şi China, împrejurarea prilejuieşte, de asemenea, confirmarea vizitei oficiale pe care premierul Zhou Enlai o va efectua în România peste câteva săptămâni.

Vizita premierului Zhou Enlai în România, avută în vedere de mai mulţi ani, era concepută ca un eveniment cu o semnificaţie deosebită şi de natură hotărâtoare în evoluţia relaţiilor româno-chineze. După mareşalul Zhu De, care întreprinsese o vizită în România în 1955, Zhou Enlai era a doua figură proeminentă din conducerea superioară a Chinei, care vizita România. Convorbirilor cu liderul chinez li s-au alocat şapte zile, iar oaspetelui i s-a organizat un program bogat şi divers, menit a-i edifica asupra progreselor şi realizărilor României. Convorbirile, desfăşurate la Bucureşti şi la Neptun, au pus din nou în evidenţă disponibilitatea şi dorinţa părţilor de a se informa fără rezerve despre evoluţiile din propriile ţări, situaţia internaţională şi perspectivele relaţiilor bilaterale. Starea de spirit solidară, chiar dacă au fost constatate şi câteva deosebiri de păreri, a dominat ansamblul contactelor româno-chineze. Partea română a informat oaspeţii despre iniţiativele şi mutaţiile din C.A.E.R. şi din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, inclusiv despre acelea care aduceau atingere suveranităţii şi independenţei României. Deşi a învederat simpatia Chinei cu România, liderul chinez a lăsat să se înţeleagă că Beijing-ul nu mai dispune de mijloace de a înrâuri din interior evoluţiile din cele două formaţiuni. Pe de altă parte, liderii români, care doar cu câteva săptămâni în urmă avuseseră convorbiri cu Leonid I. Brejnev care vizitase România, deşi constatau pericolele pe care le reprezentau iniţiativele vizând unificarea planurilor de dezvoltare a economiilor naţionale, formarea comandamentului unit, a comisiei miniştrilor de Externe şi a secretariatului unic, învederau credinţa că, odată cu depăşirea izolării în care se plasase România, va putea determina adoptarea de soluţii, care să nu afecteze atributele statului român. Vizita se prefigura ca un succes remarcabil. Condiţionat de divergenţele sino-sovietice ca şî de starea de spirit proprie ,,revoluţiei culturale”, discursul pe care premierul Zhou Enlai se pregătea să-1 citească la mitingul prieteniei din Sala Palatului conţinea referiri critice la adresa Uniunii Sovietice. Negocierile pentru scoaterea acestor referiri, uneori aprinse, au întârziat începerea mitingului, care totuşi a avut loc într-o atmosferă de prietenie. Incidentul a condus la anularea intenţiei de a se da publicităţii un comunicat comun şi, mai apoi, la răcirea, pentru o vreme, a relaţiilor bilaterale. Conducerea României demonstrase că înţelege să nu se implice în disputa sovieto-chineză şi că doreşte să-şi menţină imparţialitatea şi să dezvolte relaţii normale cu ambele mari puteri.

Dialogul la nivel înalt va fi reluat, după câteva ezitări, semnificative de altfel, ale părţii chineze, în toamna aceluiaşi an, 1966. Reluarea va fi prilejuită de întoarcerea prin Beijing a delegaţiei de partid şi guvernamentale române conduse de Ion Gheorghe Maurer, care vizitase Republica Democrată Vietnam. Au prevalat - este de presupus-atât interesul liderilor chinezi faţă de cele discutate la Hanoi, cât şi ascendenta argumentelor avansate în conducerea Partidului Comunist Chinez de gruparea reprezentată de premierul Zhou Enlai. Reluarea va fi consolidată de vizita neoficială întreprinsă în China, în iulie 1967, de delegaţia de partid şi guvernamentală condusă de Ion Gheorghe Maurer, ca şi de trecerea prin Beijing a unei delegaţii române în toamna aceluiaşi an, la ducerea şi întoarcerea din Vietnam.

Vizita neoficială s-a desfăşurat atât pe fondul ascensiunii în poziţiile superioare ale P.C.C. a promotorilor „marii revoluţii culturale”, ceea ce indica disponibilitatea şi interesul acestora de a întreţine dialogul cu conducerea României, fapt de altfel evidenţiat de premierul Zhou Enlai în toastul său la recepţia oferită în onoarea delegaţiei române, cât şi pe fondul afirmării cu vigoare a politicii Partidului Comunist Român, aşa cum fusese ea îmbogăţită şi modernizată de noua lui conducere călăuzită de c gândire independentă. Expunerea delegaţiei române se impune cercetătorului prin ampla ei cuprindere, prin orientările-i constructive şi prin argumentele-i solide, din care nu lipsesc opiniile liderilor de frunte ai lumii.

Ideile independenţei şi suveranităţii au fost prezente în dialogul reluat, într-o lumină oarecum diferită de cea din trecut. Delegaţia română a dezvăluit pe larg eforturile ce le-a depus atât în C.A.E.R. şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia, cât şi în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională şi în procesul construirii sistemului de securitate şi cooperare în Europa, evidenţiind faptul că aceste eforturi le-a făcut şi le face singură şi că totuşi a obţinut rezultate notabile. Adăugând la vechile iniţiative adverse cărora trebuie să le facă faţă, de pildă, în Organizaţia Tratatului de la Varşovia, pe aceea de a transforma Consiliul Politic Consultativ într-o structură suprastatală, care să adopte hotărâri obligatorii pentru toate statele membre prin votul majorităţii, delegaţia română a pledat din nou pentru implicarea Partidului Comunist Chinez şi a Republicii Populare Chineze în această luptă pentru independenţă şi suveranitate, pentru egalitate în drepturi şi împotriva amestecului în treburile interne, relevând că în mod evident rezultatele pozitive ar fi mult mai mari. Delegaţia chineză şi-a reafirmat poziţia anterioară potrivit căreia se eschiva de la implicare, apreciind că lupta hotărâtă ce o desfăşoară din afară împotriva imperialismului, revizionismului şi şovinismului este mult mai amplă şi mai eficace. Totodată, delegaţia s-a folosit de această împrejurare spre a informa partea chineză că România intenţionează „să-şi construiască o bază proprie de producţie militară”, spre a nu mai depinde de livrările din U.R.S.S. şi Cehoslovacia, şi să-şi dezvolte ramurile industriale-electronică şi electrotehnică, solicitând în acest sens colaborarea Chinei. Reprezentanţii chinezi şi-au arătat disponibilitatea de a examina cu bunăvoinţă propunerile scrise ale părţii române, au indicat că sunt gata să ia în considerare cu promptitudine orice solicitare concretă a României privind schimburile comerciale şi cooperarea economică, arătându-se însă nepregătiţi să încheie acorduri pe termen lung, dată fiind incertitudinea în ceea ce priveşte menţinerea păcii.

Amplul schimb de informaţii s-a dovedit deosebit de util pentru ambele părţi, dar mai ales pentru partea chineză, învederând, totodată, că părţile sunt interesate în a-şi armoniza pe cât posibil poziţiile: vis a vis de ceea ce nu cunoaştem sau nu înţelegem din atitudinea celeilalte părţi să nu ne pronunţăm public, a conchis Zhou Enlai, constatând şi existenta unor deosebiri de păreri. Schimbul de informaţii s-a referit nu numai la situaţiile interne ale celor două ţări, ci mai cu seamă la relaţiile cu celelalte ţări socialiste, în special cu Uniunea Sovietică, cu accente pe învăţămintele înfrângerii ţărilor arabe în războiul cu Israelul, la lărgirea frontului de luptă împotriva imperialismului, cu deosebire a celui american, la mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, cu accente pe conferinţele internaţionale, normele chemate să reglementeze raporturile dintre partide şi loviturile de stat din Indonesia, Brasilia, Ghana, Grecia etc.. la interzicerea parţială a experienţelor nucleare şi la elaborarea unui acord echilibrat privind ne-disemninarea nucleră, la construirea unui sistem de securitate colectivă în Europa etc. Totodată, se cere a fi menţionate în mod special expunerea de către delegaţia română a informaţiilor privind interesul cercurilor guvernante americane de a normaliza relaţiile cu China, evidenţiindu-se gândul că situaţia internaţională ar dobândi un plus de stabilitate şi moralitate, pledoaria delegaţiei române pentru coordonarea, fie şi printr-o conferinţă, a ajutorului material acordat poporului vietnamez şi pentru intensificarea sprijinului diplomatic acordat acestuia în vederea obţinerii victoriei, ca şi întrebarea delegaţiei române dacă guvernul de la Beijing doreşte vreo acţiune specială în vederea restabilirii drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la O.N.U., de vreme ce România va deţine preşedinţia sesiunii Adunării Generale. Partea chineză a reţinut aparent cu scepticism expunerea privind interesul cercurilor americane, a precizat că nu se opune coordonării ajutorului acordat vietnamezilor, menţionând că ea, care acordă ajutorul cel mai substanţial, va acţiona în continuare independent, a încurajat partea română să militeze ca şi în trecut pentru restabilirea drepturilor legitime ale R.P.C. la O.N.U., observând că nu există noi motive în favoarea unei soluţionări corecte a problemei.

Vizita din toamnă a delegaţiei române, conduse tot de Ion Gheorghe Maurer, a prilejuit reafirmarea intenţiei de a intensifica sprijinul politico-diplomatic acordat luptei poporului vietnamez împotriva intervenţiei americane, dar mai ales consultarea între părţi în legătură cu oportunitatea participării la consfătuirea mondială a partidelor comuniste şi muncitoreşti ce se preconiza a fi organizată la Moscova cu ocazia aniversării Revoluţiei din Octombrie. Partea română şi-a argumentat hotărârea de a participa la preconizata consfătuire, ca şi opinia că ar fi oportună prezenţa delegaţiei P.C.C., iar partea chineză şi-a argumentat refuzul de a se deplasa la Moscova, ca şi hotărârea de a sărbători cum se cuvine evenimentul aniversar la Beijing. Se impune a semnala, alături de disponibilitatea la dialog şi reputata curtoazie a gazdelor chineze, prezenţa unei oarecare nervozităţi, ce-şi poate găsi explicaţia în evoluţia „revoluţiei culturale”, şi a sublinia că liderii chinezi s-au dovedit, şi în acele împrejurări particulare, a fi consecvenţi în prietenia şi solidaritatea cu România.

Intrată în anul 1968, evoluţia relaţiilor româno-chineze înregistrează o creştere a schimburilor materiale dintre România şi China, acceptarea de către România a reprezentării intereselor Chinei în Indonesia şi Ghana şi alte semne semnificative pentru consolidarea solidarităţii dintre cele două ţări. Intervenţia armată a celor cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de Ia Varşovia în Cehoslovacia introduce o notă dramatică în această evoluţie. Conducerea chineză, la al cărei ataşament s-a apelat în eventualitatea invadării României, a reacţionat prompt, în această reacţie fiind implicaţi direct Zhou Enlai şi Mao Zedong. Deşi condiţionată de mentalitatea proprie „revoluţiei culturale”, potrivit căreia cehoslovacii - pe care românii îi sprijineau — erau tot atât de vinovaţi de intervenţie datorită orientărilor lor care s-au îndepărtat de marxism-leninism şi au îmbrăţişat capitularea, conducerea chineză, prin declaraţia premierului Zhou Enlai, a condamnat vehement „invazia sovietică” şi a reafirmat solidaritatea poporului chinez cu poporul român. In convorbirea particulară avută cu ambasadorul României, înainte de începerea recepţiei de 23 August, premierul Zhou Enlai a recomandat românilor să reziste, asigurându-i că le va furniza şi tunuri la nevoie. Declaraţia chineză, căreia i s-a alăturat imediat şi avertismentul formulat public de preşedintele S.U.A.. Lyndon Johnson, a avut un efect pozitiv asupra stării de spirit a românilor, care între timp îşi adoptaseră propriile măsuri de apărare. Deja între China şi Uniunea Sovietică se înregistraseră conflicte militare de-a lungul frontierei, dar este greu de presupus ca vreuna din părţi să fi fost dispusă în acele împrejurări să se ajungă la o extindere a acestora.

Invadarea Cehoslovaciei s-a constituit într-un moment de reflecţie mai amplă asupra solidarităţii româno-chineze. Chiar dacă documentele disponibile nu lămuresc reacţia părţii chineze la propunerea părţii române de a se realiza imediat o întâlnire la nivel înalt, totuşi se poate constata o sporire a disponibilităţii Chinei de a sprijini România prin schimburile materiale. Nu lipsită de semnificaţie în acest context este vizita în România a delegaţiei guvernamentale şi militare chineze, conduse de şeful Marelui Stat Major, Huang Yongsheng, pentru a cărei primire Zhou Enlai a ţinut să exprime personal mulţumiri guvernului român.

Perseverând în realizarea proiectului ei diplomatic de a-şi asigura solidaritatea Chinei în protejarea şi afirmarea independenţei României, conducerea de la Bucureşti a întreţinut de-a lungul anului 1969 dialogul politic cu conducerea de la Beijing, implicată în ,,revoluţia culturală’”, valorificând în acest scop schimburile de mesaje prilejuite de congresele celor două partide de guvernământ şi zilele naţionale, informarea liderilor chinezi despre evenimente ca vizita în România a preşedintelui S.U.A., Richard Nixon sau sesiunea Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ori consfătuirea de la Moscova a partidelor comuniste şi muncitoreşti, ca şi trecerea prin Beijing a delegaţiei române care participase la funeraliile lui Ho Chi Minh. In această ultimă împrejurare poate fi reţinută şi pledoaria premierului român, Ion Gheorghe Maurer pentru detensionarea raporturilor sino-sovietice şi adoptarea de măsuri pentru preîntâmpinarea vreunei conflagraţii.

Confirmarea în poziţiile de conducere de către Congresul al IX-lea al P.C.C. a promotorilor „revoluţiei culturale” a adus în faţa conducerii României o echipă dispusă să acţioneze viguros în consens cu propriile precepte şi obiective. Disponibilitatea a fost pusă în evidentă de vizita în Republica Populară Chineză a delegaţiei Marii Adunări Naţionale şi a Consiliului de Stat, condusă de Emil Bodnăraş, în iunie 1970. Ea şi-a găsit o primă expresie în interesul conducerii chineze pentru dialog, mai cu seamă pentru obţinerea de informaţii despre Uniunea Sovietică, partidele comuniste şi muncitoreşti, atitudinea S.U.A. faţă de China, perspectivele încheierii războiului din Indochina şi contracararea efectelor loviturii de stat din Cambodgia etc. Apoi, ea şi-a găsit expresia în intensificarea propagandei chineze peste hotare şi în activarea factorilor de influenţă ai Chinei în lume, în intenţia de a spori contactele cu partidele dispuse a comunica cu comuniştii chinezi şi a conlucra cu acestea, în vederea extinderii ariei de contact cu lumea exterioară a P.C.C., în dorinţa de a normaliza relaţiile de stat cu U.R.S.S. şi a reglementa problemele de frontieră, începând prin detensionarea situaţiei de-a lungul graniţei, în reacţia pozitivă la iniţiativa americană de a fi reluate convorbirile ambasadoriale de la Varşovia etc. Mai apoi, ea şi-a găsit expresia în hotărârea conducerii chineze de a acorda ajutor forţelor de stânga, anti-imperialiste, aflate în nevoie.

Delegaţia română, căreia i-a fost rezervată o primire pe cât de onorantă pe atât de caldă, a avut bucuria să constate manifestarea unui plus de solidaritate faţă de România din partea Chinei. Astfel, delegaţia a avut şansa să mulţumească părţii chineze pentru creşterea cu 30% a volumului schimburilor comerciale, creştere prevăzută a fi realizată în anul 1970. (La sfârşitul acelui an se va constata că schimburile comerciale româno-chineze vor fi crescut de 2,5 ori în ultimii cinci ani). Delegaţia, care prezentase părţii chineze o listă de mărfuri necesare României pentru a diminua efectele inundaţiilor - o listă ce se adăuga ajutoarelor umanitare constând din echipamente medicale, medicamente etc. - şi care aflase în timpul convorbirilor cu premierul Zhou Enlai că unele mărfuri vor putea fi livrate integral, altele - parţial, iar altele nu vor putea fi furnizate datorită penuriei lor şi obligaţiilor la export, este încunoştinţată în ajunul plecării că, din indicaţia preşedintelui Mao Zedong, cu care avusese o întrevedere, „mărfurile solicitate de partea română vor fi acordate <integral> în mod  gratuit de către R.P.Chineză”, „şi că transportul acestor mărfuri în R.S.România va fi efectuat, de asemenea, în mod gratuit”. „Valoarea acestui ajutor nerambursabil este de 52.000.000 yuani” se preciza în raportul delegaţiei, ea reprezentând o treime din valoarea ajutoarelor primite de România din străinătate. Semnificaţia acestui gest este înţeleasă pe deplin atunci când se ia în considerare remarca lui Mao Zedong la spusele lui Emil Bodnăraş: „nu am ştiut că o asemenea declaraţie ( ca cea formulată de premierul Zhou Enlai la recepţia oferită la 23 august 1968 de ambasadorul României la Beijing n.e.) va avea o asemenea importanţă’’ şi mai ales comentariul, formulat în maniera-i specifică spre amuzamentul celor din jur: „Zhou Enlai a rostit vorbe goale la recepţia dumneavoastră”. Era evident că Republica Populară Chineză era gata să-şi onoreze solidaritatea prin ajutoare substanţiale. Această disponibilitate este notabilă şi în plan militar. Subiectul este introdus în discuţie de premierul Zhou Enlai care afirmând că „tovarăşii Mao Zedong şi Lin Biao acordă o mare atenţie situaţiei de la dumneavoastră ( cea pricinuită de inundaţiile devastatoare din primăvară, care indusese la Beijing temerea că sub presiunea dificultăţilor românii vor ceda în faţa Moscovei n.e.), oferă delegaţiei următoarea explicaţie: „In expunerea dumneavoastră aţi spus că indiferent de atitudinea Uniunii Sovietice, puteţi să discutaţi cu noi probleme privind cooperarea în domeniul producţiei militare. In trecut, noi am luat în consideraţie situaţia dumneavoastră de încercuire. Acum vom putea reanaliza această problemă, constatând că aţi rezistat cu succes presiunilor din ultimii doi ani.” Premierul Zhou Enlai, care şi-a confirmat deplasarea ministrului român al Forţelor Armate în R.P.D. Coreeană, a subliniat că demnitarul român este aşteptat cu plăcere în China, adăugând că „problemele privind colaborarea în domeniul militar vor putea fi discutate detaliat cu prilejul acestei vizite”. Se ştie că, peste ani, această iniţiativă se va materializa într-o amplă operaţiune de cooperare. O semnificaţie implicit militară a avut-o şi propunerea formulată de Emil Bodnăraş ca între România şi China să se deschidă o linie aeriană prin sud, care să nu treacă prin U.R.S.S., propunere care a fost reţinută imediat atât de Zhou Enlai, cât şi de Mao Zedong.

Ambele părţi sunt satisfăcute să constate că în gândirea politică a fiecăreia dintre ele este prezentă ideea bizuirii pe propriile forţe în lupta pentru apărarea atributelor statului, protejarea avuţiei naţionale, asigurarea prosperităţii populaţiei şi exercitarea libertăţii de a acţiona în consens cu interesele naţionale.

Acelaşi an înregistrează alte câteva momente semnificative în consolidarea solidarităţii româno-chineze. Premierul Zhou Enlai adresează mulţumiri României pentru activitatea fructuoasă a delegaţiei române în favoarea restabilirii drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze în Organizaţia Naţiunilor Unite; ministrul român al Forţelor Armate este informat că toate solicitările României în contextul colaborării militare au fost satisfăcute de partea chineză. O importanţă aparte o are însă vizita la Beijing, spre sfârşitul lunii noiembrie, a delegaţiei guvernamentale române, conduse de Gheorghe Rădulescu, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. Din însărcinarea Iui Nicolae Ceauşescu, demnitarul român aduce la cunoştinţa conducerii chineze dorinţa expresă a preşedintelui american Richard Nixon de a întreprinde o vizită în China spre a discuta cu liderii chinezi problematica normalizării relaţiilor dintre R.P.C şi S.U.A. Oficialităţii române i se încredinţează răspunsul: dacă doreşte să vină, este bine venit. Această misiune conferă deja vizitei o importanţă aparte, de vreme ce României i se recunoaşte un rol particular în viaţa internaţională, rol la care vor recurge în acea vreme şi alte state,- şi îi oferă acesteia certitudinea prieteniei a două mari puteri, capabile să consolideze securitatea României. Dar importanţa acesteia nu se rezumă doar la îndeplinirea acestei misiuni. Vice-preşedintele Consiliului de Stat este, de asemenea, actorul unor negocieri ce conduc la sporirea schimburilor materiale dintre România şi China, ce-şi va găsi expresie mai cu seamă în semnarea acordurilor privind acordarea a două credite României, în condiţii avantajoase, în yuani şi în valută liber convertibilă, a căror destinaţie va fi întărirea bazei industriale a României. Peste doar câteva luni, va fi semnat acordul privind livrarea către România a echipamentelor şi instalaţiilor complete ale unităţilor industriale avute în vedere.

Vizita liderului de partid şi de stat, Nicolae Ceauşescu, în fruntea unei importante delegaţii, în iunie 1971 s-a impus atenţiei publice nu numi ca un eveniment în relaţiile bilaterale ci şi ca un eveniment de semnificaţie internaţională. Această atenţie nu se explica doar prin aceea că vizita avea loc în condiţiile desfăşurării „revoluţiei culturale” în China, deşi şi acest fapt avea o încărcătură politică semnificativă, ci mai cu seamă poziţiilor celor două state în configuraţia puterii în lume. Situaţia internă din China se stabilizase într-atâta încât conducerea îşi putea exercita autoritatea în sensul atingerii obiectivelor constructive, economia tării, cu deosebire producţia agricolă, se redresase, înregistra creşteri şi, în particular, se angajase pe calea modernizării. Capacitatea de apărare se întărise spectaculos, mai cu deosebire pe seama armelor nucleare, rachetelor şi, în general, a tehnologiilor de vârf. Influenţa Chinei în lume crescuse, inclusiv prin apariţia multor formaţiuni care îmbrăţişaseră „gândirea lui Mao Zedong” ca ideologie directoare. Deşi nu slăbiseră criticile dure la adresa imperialismului şi social imperialismului, riscurile unei confruntări militare cu S.U.A. sau cu U.R.S.S. se diminuaseră considerabil, apărând semne evidente ale perspectivei normalizării relaţiilor cu acestea: „diplomaţia ping-pong-ului” şi reglementarea situaţiei de-a lungul frontierei sino-sovietice. Rezultatul votului la O.N.U. din toamna anului 1970 în privinţa restabilirii drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze, în condiţiile expulzării reprezentanţilor jiangkaişişti, demonstraseră că în scurtă vreme Republica Populară Chineză îşi va ocupa locul ce i se cuvine în organizaţia mondială. România atrăgea atenţia lumii prin evoluţii nu mai puţin spectaculoase. Menţinându-şi fidelitatea faţă de C.A.E.R. şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia, România îşi asigurase în ultimii cinci ani o evidentă libertate de mişcare în consens cu promovarea intereselor naţionale. România impusese soluţiile de compromis care îi protejau atributele statului suveran şi independent în cele două structuri, se eliberase de dependenţa obedientă de U.R.S.S., mergându-se până la desfiinţarea agenturii sovietice din România, se afirmase ca un actor de sine stătător pe arena internaţională reuşind să stabilească şi să dezvolte relaţii substanţiale cu mai toate statele lumii, alegerea ministrului român de Externe ca preşedinte al sesiunii Adunării Generale a O.N.U constituind un exemplu elocvent în acest sens. în condiţiile unor divergenţe cu U.R.S.S. sau cu S.U.A., cele două mari puteri cultivau dialogul cu România în vederea soluţionării unor probleme de anvergură internaţională sau mondială, în acelaşi timp situaţia internă a României evolua îmbucurător. România îşi dezvolta economia într-un ritm de peste 10%, reuşind să planifice învestirea în anii 1971-1975 a 500 miliarde lei în dezvoltarea economico-socială, de zece ori mai mult decât în anii primului plan cincinal, şi acordând o atenţie sporită modernizării producţiei şi diversificării ei în beneficiul producerii bunurilor de consum. România abolise detenţia politică, introdusese practica deferirii injustiţie a statutului, pentru abuzurile săvârşite de funcţionarii publici, redusese considerabil restricţionarea călătoriilor în străinătate, aşezase administraţia României, conform unei tradiţii, pe o nouă împărţire şi structură teritorială, adoptase măsuri în consens cu exigentele democraţiei participative. Rezistenţa la invadarea Cehoslovaciei sporeşte, de asemenea, prestigiul României peste hotare.*5 Or, în aceste împrejurări demersul conducerii României era firesc să se bucure de atenţie.

Vizita s-a constituit într-o demonstraţie convingătoare a prieteniei româno-chineze şi a solidarităţii dintre conducerile celor două ţări.

Deşi liderul român a pledat pentru implicarea nemijlocită a Chinei în problematica C.A.E.R. şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, inclusiv pentru a sprijini lupta României din interiorul organizaţiilor date - pledoarie la care s-a primit acelaşi răspuns ca şi în ultimii ani şi anume că lupta Chinei din afară împotriva social-imperialismului poate fi mai viguroasă şi mai eficace, răspuns ce nu era lipsit de temei - era limpede că România se simţea mai puţin ameninţată, cu deosebire după convorbirile cu conducerea U.R.S.S. din 1970, şi că dorea mai degrabă să se ajungă la reconcilierea dintre părţile aflate în divergenţă. Sprijinul pentru consolidarea şi afirmarea României şi-a găsit însă expresia în confirmarea aranjamentelor anterioare privind schimburile comerciale şi cooperarea economică, ca şi în acceptarea de către guvernul Chinei de a mai acorda un credit în condiţii avantajoase României.

Convorbirea privind interesul pentru normalizarea relaţiilor sino-americane - perspectivă evident favorabilă consolidării independenţei României — a fost mai substanţială, ea depăşind practica de până atunci potrivit căreia partea română expunea pe larg mesajele americane, la care se primeau informaţii sau comentarii laconice. De această dată Mao Zedong însuşi a dorit să-şi confirme, folosind metafora dacă liderului român îi place jocul de ping-pong, dacă România are o atitudine favorabilă normalizării relaţiilor sino-americane. S-a declarat satisfăcut când a primit un răspuns pozitiv. Premierul chinez, în schimb, a făcut o expunere privind ruperea relaţiilor cu S.U.A. în 1949, în ajunul triumfului deplin al revoluţiei populare, care invită la o examinare mai profundă a părerii ce circulă de decenii cum că ..administraţia Truman a pierdut China”, subliniindu-se anti-comunismul înverşunat al acestuia. Potrivit lui Zhou Enlai, ambasadorul american nu s-a retras asemenea ambasadorului sovietic la Guangzhou odată cu trupele naţionaliste ci a rămas la Nanjing, în capitala de atunci a Chinei. Conştient că în pofida ajutorului de 2 miliarde de dolari acordat regimului lui Jiang Jieshi. acesta nu va supravieţui confruntării cu comuniştii, Leighton Stuart a propus Congresului S.U.A. sprijinirea comuniştilor şi finanţarea reconstrucţiei Chinei sub guvernarea acestora oferindu-le 5 miliarde de dolari. Propunerea ar fi fost încredinţată unei personalităţi chineze democratice ca să o aducă la cunoştinţa conducerii Partidului Comunist Chinez. Aceasta a întârziat în îndeplinirea misiunii sale* şi, atunci când ambasadorul american a venit la Beijing spre a se întâlni cu liderii comunişti, opţiunea acestora pentru alianţa cu U.R.S.S., ţările de democraţie populară şi cauza socialismului fusese deja fundamentată în lucrarea lui Mao Zedong ..Despre dictatura democraţiei populare”. In aceeaşi vreme, Mao Zedong va mai scrie şi alte articole, inclusiv „Adio domnule Stuart Leighton”, în care va confirma ruptura cu S.U.A şi ralierea la blocul condus de Uniunea Sovietică. Dezvăluind aceste fapte, premierul chinez învedera de fapt disponibilitatea conducerii chineze de a se angaja în discuţii privind normalizarea relaţiilor sino-americane. De altfel, condiţionat fiind de aranjamentul făcut cu americani de a nu dezvălui nimănui pregătirile pentru apropiata vizită secretă la Beijing a consilierului Henry Kissinger, premierul Zhou Enlai nu a scăpat prilejul de a observa că. devreme ce a venit în China, echipa americană de tenis de masă, pot veni şi alte echipe. In iulie 1971. va avea loc vizita la Beijing a consilierului Henry Kissinger, iar cu prilejul vizitei în S.U.A. a preşedintelui României. Nicolae Ceauşescu, preşedintele S.U.A., Richard Nixon, va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane.

Convorbirea privind raporturile sino-sovietice au fost marcate de o atitudine mai constructivă a părţii chineze, care, de altfel, a solicitat delegaţiei române să transmită preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., Alexei Kosâghin, salutări, odată cu reiterarea paşilor ce s-ar cuveni a fi făcuţi pentru detensionarea situaţiei la graniţa sino-sovietică, începerea reglementării problemelor de frontieră şi normalizarea relaţiilor pe linie de stat între Republica Populară Chineză şi U.R.S.S. Argumentând că polemica publică, aşa cum a afirmat Mao Zedong, mai poate dura 9000 de ani. se impun*6 a proceda la normalizarea relaţiilor pe linie de stat şi la valorificarea acestora spre binele ambelor state. Evident şi această evoluţie era de natură să favorizeze independenţa şi securitatea României.

Vizita prilejuieşte reactivarea publică a tuturor canalelor de comunicare între România şi China, inclusiv a celor de partid, ca şi plasarea României pe primul loc în ierarhia ţărilor din Europa cu care Republica Populară Chineză întreţinea relaţii diplomatice, urmând doar R.D.Vietnam şi R.P.D.Coreene.

Dispariţia mareşalului Lin Biao din conducerea chineză în septembrie 1971 nu v-a simplifica lucrurile la nivelul factorilor superiori de decizie. De altfel,,.trădarea” acestuia şi „încercarea lui de a fugi în U.R.S.S.” nu au fost aduse la cunoştinţa publicului şi partenerilor străini decât peste câţiva ani, deoarece acreditarea acestor teze ar fi fost absurde pentru populaţia îndoctrinată în sensul că Lin Biao era „cel mai apropiat tovarăş de luptă al preşedintelui Mao Zedong, succesorul sigur al acestuia’’. Lucrurile se vor complica atunci când campania de criticare a lui Lin Biao va acroşa şi criticarea lui Kong Zi (Confucius), care de fapt îl viza pe premierul Zhou Enlai. „Gruparea celor patru”, cum va fi cunoscută mai târziu, milita cu înverşunare pentru impunerea dominaţiei ei în conducerea chineză. Totuşi Zhou Enlai a reuşit să se menţină în graţiile lui Mao Zedong şi, totodată, să-şi consolideze raporturile cu cercurile conducătoare ale armatei, ceea ce i-a permis să înrâurească hotărâtor politica Republicii Populare Chineze, în toamna anului 1971, Republica Populară Chineză îşi ocupă locul legitim ce i se cuvenea în Organizaţia Naţiunilor Unite, iar în februarie 1972, odată cu vizita în China a preşedintelui american Richard Nixon, inaugurează procesul normalizării relaţiilor sino-americane şi tendinţa de destindere şi dezangajare în Asia de Sud-Est.

Conducătorii români, consecvenţi în realizarea proiectului lor, vor întreţine cu perseverenţă pe căi diplomatice dialogul cu conducerea chineză. In septembrie 1973, s-a apreciat oportun ca la Beijing să se deplaseze o delegaţie a Partidului Comunist Român, condusă de Emil Bodnăraş. Delegaţia a avut convorbiri cu Zhou Enlai în calitate de vice-preşedinte al C.C. al P.C.C., asistat de Zhang Chunqiao, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al C.C. al P.C.C. Invocând drept argument dorinţa de a da o amplă şi întinsă perspectivă relaţiilor româno-chineze, Emil Bodnăraş a propus părţii chineze: a. examinarea posibilităţii încheierii unui acord de colaborare economică pe termen lung, care să prevadă atât colaborarea bilaterală, cât şi colaborarea pe terţe pieţe, şi b. încheierea unui tratat de prietenie şi colaborare şi semnarea unei Declaraţii Solemne, a căror perfectare să se realizeze cu prilejul eventualei vizite de răspuns în România a vice-preşedintelui Zhou Enlai. Partea chineză a manifestat rezerve faţă de acest gen de propuneri ale părţii române. Apreciind că acestea nu mai sunt de natura celor făcute anul trecut sau acum doi ani, ci sunt iniţiative de lungă durată şi complexe, şeful delegaţiei chineze a conchis că ele nu pot fi luate imediat în consideraţie. ,,Să creştem necontenit schimburile comerciale şi, pe parcurs, s-ar putea ivi situaţii noi, când va fi posibilă şi o dezvoltare planificată a schimburilor economice”, a explicat Zhou Enlai. Cât priveşte încheierea şi semnarea unor documente politice, observând că hotărâri în această privinţă nu pot lua doar cei de faţă, premierul chinez şi-a început argumentaţia atitudinii rezervate faţă de această propunere prin interogaţia retorică: ,,Mă gândesc însă dacă încheierea unui tratat de prietenie şi semnarea unei Declaraţii Solemne ar fi în folosul dumneavoastră?” la care a răspus: „Cred că în condiţiile actuale, nu.” în continuare liderul chinez s-a explicat: „în eventualitatea unui atac împotriva Chinei, sovieticii vor porni la început împotriva dumneavoastră. Sunt convins că dacă veţi fi pregătiţi ca în 1968. veţi fi de neînfrânt.[...] Dacă se va ivi o asemenea situaţie, pregătirile dumneavoastră vor juca un mare rol.” Pe de altă parte, şi-a continuat premierul chinez explicaţia: „Dacă ne vor ataca pe noi, aşa cum am mai spus. dacă vor intra în China, nu vor mai ieşi de aici”. „Deci - a sumarizat Zhou Enlai - să nu vă puneţi prea devreme într-o situaţia nefavorabilă prin semnarea unui document. [...] Credem că un tratat politic ar fi o povară în plus pentru dumneavoastră, încheierea de acorduri comerciale, culturale etc. nu constituie o problemă. Un acord politic ar trebui să înscrie o platformă politică comună şi asta nu va fi în favoarea dumneavoastră; noi nu ne temem de acest lucru, am îndrăznit să înscriem asemenea elemente în comunicatul cu americanii”. După mai multe discuţii şi explicaţii, s-a convenit ca partea română să trimită părţii chineze, ca modele pentru orientarea lor, tratate de prietenie şi colaborare ca şi acorduri de colaborare economică pe termen lung încheiate cu ţările socialiste din Europa. Rezerva exprimată de partea chineză, motivată fie prin argumentele ce le-a invocat, fie prin invocarea oricăror alte argumente învedera că liderii responsabili ai Chinei erau conştienţi că echipa conducătoare se află într-un anume provizorat şi că încheierea şi semnarea unor documente de genul celor propuse de partea română reclamă existenţa unui partener chinez durabil şi o situaţie internă clarificată şi consolidată. Peste ani, asemenea documente vor fi semnate şi încheiate de conducerile celor două ţări.

Vizita, care a prilejuit şi un amplu schimb de informaţii şi opinii şi a avut meritul de a consacra noi canale de comunicare între cele două părţi, se constituie şi ca un eveniment politico-diplomatic semnificativ pe fondul interesului crescând al statelor lumii de a iniţia contacte şi stabili relaţii cu Republica Populară Chineză.

Iniţiativa ingenioasă a premierului Zhou Enlai, îmbrăţişată de preşedintele Mao Zedong, a readus în vara anului 1974 în conducerea superioară a Chinei pe Deng Xiaoping, care fusese ostracizat de promotorii „revoluţiei culturale”’. Apariţia sa în public este, între altele, prilejuită de două evenimente ce ţin de relaţiile româno-chineze: primirea delegaţiei militare conduse de şeful Marelui Stat Major, Ion Gheorghe. şi participarea la recepţia oferită de ambasadorul român în ziua de 23 August. Preluând în fapt rolul lui Zhou Enlai - a cărui boală se agravase - liderul chinez a apreciat că ,,în actuala situaţie internaţională, cât şi în viitor, România va fi supusă în continuare unor presiuni externe.” In acest context, vice-premierul Consiliului de Stat a dat asigurări că „R.P.Chineză a fost şi va rămâne un prieten de nădejde al poporului român în lupta pentru asigurarea independenţei şi suveranităţii naţionale, că sprijină poziţiile exprimate în această direcţie de conducerea de partid şi de stat a României, a relevat sprijinul reciproc pe care şi-1 acordă cele două state, partide şi popoare ale noastre, arătând că R.P.Chineză se simte obligată să sprijine şi mai mult România pe toate planurile”. De vreme ce se adresa delegaţiei militare, Deng Xiaoping a adăugat: „Intre armatele Chinei şi României există relaţii foarte bune, care se dezvoltă continuu, <iar> R.P.Chineză va face toate eforturile pentru întărirea lor în continuare.” Este de presupus ca revenirea lui Deng Xiaoping să fi determinat schimbarea în ultimul moment a hotărârii conducerii chineze de a nu trimite la Bucureşti, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la actul de la 23 august 1944, o delegaţie de partid şi guvernamentală. Delegaţia chineză, condusă de Li Xiannian, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.C. şi vice-premier al Consiliului de Stat, a dat un plus de semnificaţie sărbătoririi evenimentului, cu atât mai mult cu cât Uniunea Sovietică era reprezentată de o delegaţie condusă de Alexei Kosâghin, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R,S.S.. Convorbirile, consacrate mai ales problematicii internaţionale, relevă o adâncire a cunoaşterii între cele două părţi şi a disponibilităţii de a-şi armoniza poziţiile, cu atât mai mult cu cât în 1973-1974 sporiseră schimburile comerciale, se realizaseră progrese însemnate în valorificarea creditelor obţinute în 1970, se detaliase utilizarea creditului de 200 de milioane de yuani solicitat în 1971, făcuse paşi considerabili înainte colaborarea tehnico-ştiinţifică, se extinsese colaborarea ştiinţifică şi culturală, se încheiaseră formalităţile pentru deschiderea liniei aeriene Bucureşti-Beijing şi se perfectaseră aranjamentele privind construirea pe bază de reciprocitate a sediilor celor două ambasade la Beijing, respectiv la Bucureşti.

Triumful luptei popoarelor din Indochina oferă părţii române - care avusese merite incontestabile în atingerea acestui obiectiv — un nou prilej de a continua dialogul cu conducerea Republicii Populare Chineze. Delegaţia condusă de Paul Niculescu-Mizil se opreşte la întoarcerea din Vietnam, în mai 1975, la Beijing unde are convorbiri cu Li Xiannian. Apoi, în perspectiva pregătirii noului plan cincinal 1976-1980. partea română iniţiază deplasarea în Vietnam şi în China a delegaţiei de partid, condusă de Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R., din care face parte şi generalul Gheorghe Gomoiu, adjunct al ministrului Apărării. Delegaţia, care are convorbiri cu Ji Denggui, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.C., vicepremier al Consiliului de Stat, avansează părţii chineze propuneri în sensul dublării schimburilor materiale în cursul următorilor cinci ani şi anume: stabilirea unui nivel înalt al reprezentării părţilor în comisia mixtă de comerţ; lărgirea nomenclatorului de mărfuri; accelerarea contractărilor de mărfuri pe anul 1976; extinderea livrărilor de maşini şi instalaţii în afara creditelor; examinarea unui program de cooperare de lungă durată. După cum se ştie, propunerile părţii române au fost luate în considerare.

Dialogul româno-chinez la nivel înalt, iniţiat şi întreţinut cu perseverenţă de liderii români, constată în 1975 o aşezare statornică a solidarităţii şi cooperării dintre România şi China. De-a lungul anilor, între liderii celor două ţâri s-au consolidat raporturi de respect şi simpatie, de încredere şi solidaritate, stări de spirit ce s-au răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor româno-chineze, cum rareori a înregistrat istoria. Absenţa dintre protagoniştii acestui dialog a fostului preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer (eliberat din funcţie), a vicepreşedintelui Consiliului de Stat, Emil Bodnăraş ( grav bolnav) a conferit primirii liderului român, Ilie Verdeţ de către premierul Zhou Enlai, în spitalul în care se afla internat, în septembrie 1975, valoarea de dovadă convingătoare, atât raţională cât şi emoţională, a acestui adevăr: remarcabila personalitate chineză primea ultimul oaspete străin al vieţii sale, iar acela era un demnitar român. Liderul chinez a ales în mod deliberat această împrejurare pentru a transmite lumii două mesaje importante, l. „în prezent, prim-vicepremierul (Deng Xiaoping n.n.) şi-a asumat întreaga responsabilitate”, indicând că acesta a preluat funcţiile de conducere în partid, în administraţia guvernamentală şi în armată. „Vă rog să credeţi - a reţinut Ilie Verdeţ spusele lui Zhou Enlai - că prietenia Chinei faţă de România nu se va schimba, cel ce va conduce dezvoltarea Chinei în viitor este Deng Xiaoping, iar Deng Xiaoping este un prieten fidel al poporului român”. 2. „Poporul chinez va sta întotdeauna alături de poporul român, va sprijini lupta dusă de poporul român pentru cauza dreaptă a apărării independenţei şi suveranităţii naţionale. Doar că, în China circulă o vorbă din vechime, potrivit căreia „apa de departe nu poate stinge focul din apropiere” La urma urmelor, între China şi România este o distanţă mult prea mare. Treburile Europei nu mai pot fi ţinute în mâini de cele două puteri - S.U.A. şi U.R.S.S., ţările mici şi mijlocii nu-şi pot pune speranţele în ceea ce priveşte securitatea în superputeri, ci doar în unirea lor, în dezvoltarea bunei vecinătăţi şi prieteniei, în colaborarea mutual avantajoasă, deoarece numai aşa se poate dobândi şi apăra independenţa naţională.”

Documentele înserate în această culegere demonstrează - credem - în mod convingător statornicirea între România şi China - în anii ’50, ’60 şi ’70 ai secolului trecut — de raporturi solide relevante pentru independenţa şi suveranitatea României, ca şi priceperea şi perseverenţa cu care conducătorii români, de-a lungul anilor, au ştiut să cultive dialogul româno-chinez la nivel înalt, urmărind implicit înfăptuirea unui proiect scump şi anume acela de a dobândi libertatea de acţiune în vederea protejării avuţiei naţionale, dezvoltării economico-sociale a ţării şi deschiderii acesteia spre relaţii rodnice cu toate statele lumii.

Ambasador Romulus Ioan Budura, sinolog

*4 În timpul călătoriei spre litoralul românesc, în cursul vizitei întreprinse în România în vara anului 1966. Zhou Enlai s-a pronunţat explicit împotriva desfiinţării Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, concomitent cu cea a N.A.T.O. (N.E.)

*5 Invadarea Cehoslovaciei va fi însă folosită de Nicolae Ceauşescu ca pretext pentru abandonarea proceselor de democratizare programate şi revenirea la practici şi orientări de guvernare autoritare şi restrictive

*6 De teamă să nu intre în conflict cu noua orientare a P.C.C. şi să nu-şi atragă suferinţe de pe urma îndrăznelii sale. personalitatea democratica a făcut cunoscut mesajul ce i se încredinţase spre a fi transmis conducerii P.C.C de abia în 1957