România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

POLITICA DUNĂREANĂ A LUI JUSTINIANUS I

 

(Continuare din Dacoromania numărul 37)

Revenirea la politica defensivă la Dunăre. 545-565. Începând de la mijlocul deceniului 5 al secolului al VI-lea asistăm, atât la o intensificare a invaziilor slavilor la sud de Dunăre, cât şi la o creştere considerabilă în amploare a acestor atacuri. Fenomenul este, fără îndoială, consecinţa directă, atât a penetrării masive a triburilor slave în spaţiul carpato-dunărean, îndeosebi în regiunile extracarpatice, şi a instaurării controlului lor ferm asupra acestor teritorii, cât şi a abandonării de către Imperiul Romano-Bizantin a politicii sale ofensive la nord de Dunăre. În absenţa informaţiilor scrise, descoperirile arhelogice sunt cele care vin să confirme noile realităţi etnice şi raporturi de putere instaurate la Dunărea de Jos la mijlocul secolului al VI-lea1.

În faţa acestei situaţii, pe cale de a se agrava, diplomaţia imperială reactiva principiul roman divide et impera, căutând să-i divizeze pe barbari şi să-i utilizeze pe unii împotriva altora. În acest scop, s-a recurs la vechile metode, verificate, ale diplomaţiei bizantine, respectiv Constantinopolul a cumpărat cu bani, sub forma unor subsidii (annonae foederaticae), alianţa unor populaţii barbare şi, aşa cum remarca Procopius, „a asmuţit pe toţi barbarii unul împotriva celuilalt”2. O asemenea acţiune diplomatică s-a consumat în anul 545 sau 546 şi i-a vizat pe anţi cărora li s-a propus calitatea de foederati. Conform informaţiilor transmise de acelaşi istoric contemporan, Justinianus „trimise soli la aceşti barbari cu rugămintea să se aşeze cu toţii într-o cetate veche cu numele de Turris, care se afla dincolo de Istru […] dar rămăsese părăsită de mult timp, fiind pustiită de către barbarii de acolo. Justinianus făgăduia să le dăruiască această cetate, împreună cu pământul din jurul ei, deoarece aparţine romanilor […] şi să le mai dea şi o mare sumă de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pe huni de a cotropi împărăţia romană”3.

Politica defensivă a Constantinopolului, care nu a făcut însă decât să scoată în evidenţă slăbiciunile Imperiului Romano-Bizantin la frontiera dunăreană, şi-a arătat foarte curând carenţele. Consecinţele sale nefaste pentru stăpânirile imperiului riverane Dunării sunt de altfel sugestiv prezentate de Procopius care afirmă categoric că, „de aceea s-a întâmplat că pământul romanilor a ajuns ţinta unor năvăliri fără sfârşit. După ce s-au înfruptat din avuţiile romanilor, aceşti barbari nu mai erau în stare să se abată din drumul care ducea la ele” şi că „în felul acesta toţi barbarii a ajuns pretutindeni stăpâni pe avuţia romanilor: ei primeau bani de la împărat, prădau împărăţia romanilor, vindeau pe cei prinşi în război sau cumpărau cu bani încetarea luptelor”4.

Încurajaţi de politica de cedări a autorităţilor romano-bizantine, barbarii îşi intensifică atacurile la sud de Dunăre. În 548, o devastatoare incursiune a sclavinilor loveşte provinciile Diocezei Dacia din Prefectura Illyricum. „În acest timp – relatează Procopius – o oaste a sclavinilor trecu Istrul şi săvârşi lucrări îngrozitoare faţă de toţi illyrii până la Epidamnum” luând o pradă bogată, capturând numeroşi robi şi cucerind „mai multe cetăţi de acolo”5. După atac, barbarii au putut reveni nestingheriţi la nord de fluviu întrucât, în mod cu totul inexplicabil, comandanţii romano-bizantini din regiune deşi aveau la dispoziţie „o oştire de cincisprezece mii de oameni” au adoptat o suspectă expectativă ţinându-se „de urma lor dar nu îndrăzneau să se apropie prea mult de duşmani”6.

Succesul înregistrat, îi determină pe sclavini să repete lovitura în anul următor. Conform informaţiilor transmise de Procopius, circa 3.000 de barbari pătrund la sud de Dunăre. Cu prilejul acestei invazii, barabrii îşi extind operaţiiunile militare, atât în Dioceza Dacia, cât şi în Dioceza Thracia. În ceea ce ne priveşte, având în vedere vasta arie teritorială acoperită de cetele barbare şi dimensiunile operaţiunilor militare în care acestea s-au angajat, considerăm că cifra privind efectivele forţelor barabre pătrunse în imperiu ar trebui serios corectată. După ce ating râul Hebros (Mariţa) forţele barabare se despart acţionând în direcţii divergente: o grupare (circa 1.800 de oameni, după spusele lui Procopius) acţionează în Thracia; a doua grupare (restul forţelor barbare) atacă Illyricum. În ciocnirile pe care le au cu forţele romano-bizantine, ambele grupări de forţe barbare, deşi reduse numeric, conform afirmaţiei cronicarului romano-bizantin, înregistrează succese. Spre exemplu, gruparea ce acţiona în Thracia, după ce zdrobeşte un corp de cavalerie al armatei imperiale ce staţiona la Tzurullum (Çorlu), comandat de generalul Asbadus, care este capturat şi ucis, îşi continuă înaintarea pe litoralul vest-pontic, reuşid să ocupe puternica fortăreaţă Toperon. La capătul unor acţiuni militare soldate cu devastări şi masacre înfiorătoare în rândul populaţiei locale, barbarii „se întoarseră acasă ducând cu ei zeci de mii de sclavi”7.

În anul 550 se produce probabil cea mai mare invazie slavă la sud de Dunăre  din timpul domniei lui Justinianus. Cetele barabre se îndreaptă iniţial spre Naissus (Niš) urmând ca apoi să atace nord-estul Greciei spre a cuceri şi prăda Thessalonikul şi zona învecinată. Intervenţia fermă a forţelor romano-bizantine, comandate de generalul Germanos, vărul împăratului, îi determină pe barbari să-şi schimbe direcţia de atac şi să pătrundă în Dalmaţia, unde comandantul romano-bizantin, aflat în drum spre teatrul de luptă din Italia, se pregătea să-i atace. Moartea lui Germanos, în toamna anului 550 şi indecizia forţelor imperiale după această pierdere favorizează acţiunile barbare. Sclavinii revin în centrul Peninsulei Balcanice unde, după ce se întăresc cu noi cete sosite din nordul Dunării, îşi vor petrece iarna anilor 550-5518.

Invazia sclavinilor din 550-551 se deosebeşte de toate celelalte care au precedat-o prin faptul că pentru prima dată, barbarii au iernat în teritoriile aflate sub stăpânirea nemijlocită a imperiului. Totodată, ea este un indiciu cert că la mijlocul secolului al VI-lea, triburile slave se stabiliseră în număr mare la Dunărea de Jos unde se înstăpâniseră solid. Împăratul însă trimite împotriva barbarilor o nouă armată, comandată de generalul Scholasticus. Acţiunea a însemnat însă un nou eşec pentru imperiu, întrucât în ciocnirea dintre forţele romano-bizantine şi un corp de oaste slav produs lângă Hadrianopolis (Adrianopol-Edirne) se şi încheie cu o gravă şi umilitoare înfrângere a forţelor imperiale. În urma succesului înregistrat, barbarii pradă nestingheriţi teritoriile Thraciei, până sub zidurile Constantinopolului. Deşi micile succese repurtate ulterior de oştile romano-bizantine nu au putut compensa gravitatea înfrângerii, totuşi, în cele din urmă, barbarii au fost determinaţi să părăsească teritoriile imperiului şi să revină la nord de Dunăre9.

În relatarea evenimentelor din anii 550-551, Procopius lasă să se înţeleagă că la originea acestei invazii s-ar fi aflat regele ostrogot Totilas (541-552), care i-ar fi plătit pe slavii nord-dunăreni să atace imperiul în scopul degajării de către forţele romano-bizantine a frontului din Italia10. Deşi o astfel de posibilitate rămâne discutabilă, ea nu poate fi totuşi exclusă în totalitate, cu atât mai mult cu cât exemple privind alianţele temporare ale unor popoare barbare, uneori situate chiar la distanţe considerabile unele de altele, împotriva imperiului avem inclusiv în această perioadă: alianţa gepido-longobardă (550); alianţa gepido-kutrigură (550-551). De altfel, însăşi replierea slavilor în Dalmaţia, reintrată din anul 549 sub control ostrogot, ar putea reprezenta o confirmare a existenţei şi funcţionării respectivei întelegeri ostrogoto-slave. Gravitatea situaţiei îi cerea împăratului adoptarea unor măsuri urgente pentru redresarea sa. Eficienţa lor a fost însă una îndoielnică căci, aşa cum remarcă unul dintre specialiştii români contemporani, „un ansamblu întreg de acţiuni militare şi diplomatice a încercat  atunci şi doar în parte a reuşit să stăvilească presiunea barbară din ce în ce mai numeroasă”11.

Concomitent cu aceste acţiuni ale slavilor, în toamna anului 551 s-a consumat un nou şi viloent raid al bulgarilor, întăriţi cu cete hune. Barbarii au devastat cumplit Dioceza Thracia, până sub zidurile Constantinopolului, şi o parte a Macedoniei, până la Thessalonik.12.

Ultima mare invazie slavă în imperiu, în timpul domniei lui Justinianus I s-a produs în primăvara anului 552. Un rol important în declaşarea şi derularea acestei incursiuni slave a revenit, se pare, gepizilor, aflaţi în complicitate cu sclavinii. Răspunzând actelor de ostilitate ale curţii imperiale, care i-a susţinut, inclusiv militar, pe longobarzi în conflictul cu ei, gepizii au susţinut şi dirijat o puternică invazie a sclavinilor în imperiu. Trecuţi la sud de Dunăre cu concursul gepizilor, sclavinii devastează întinse regiuni ale Prefecturii Illyricum. Forţele romano-bizantine trimise împotriva lor sub comanda generalilor Justinus-Boraides şi Justinianus, nepoţii împăratului, reduse numeric, s-au dovedit incapabile să opună o rezistenţă serioasă şi eficientă barbarilor. În consecinţă acţiunile lor s-au limitat doar la o serie de lupte de hărţuială. Barbarii, în schimb, relatează Procopius, care ţine să sublinieze încă odată complicitatea gepizilor, „îşi petrecură o bună bucată de vreme cu aceste prădăciuni şi umplură toate drumurile cu trupurile celor morţi; după ce luară în sclavie mulţimi nenumărate şi jefuiră totul, fără ca nimeni să li se împotrivească, se întoarseră acasă cu toată prada. Căci romanii nu izbutiră, nici să-i prindă, la trecerea râului Istru, şi nici să-i silească într-un fel oarecare; deoarece gepizii căpătară bani, îi primiră la ei şi-i trecură dincolo”13.

Deosebit de complex şi cu rezultate neprevăzute pentru politica Constantinopolului au evoulat, în timpul domniei lui Justinianus I, raporturile Imperiului Romano-Bizantin cu neamurile germanice stabilite în sectorul apusean al frontierei dunărene, în regiunea Banatului actual şi în Pannonia: gepizii, longobarzii şi herulii. Probleme puse imperiului de respectivele populaţii germanice de la frontiera Dunării bănăţene şi pannonice au influenţat direct situaţia de la Dunărea inferioară.

Întrebarea care se pune este dacă responsabilitatea apariţiei şi evoluţiei acestor probleme aparţine exclusiv germanicilor? Fără îndoială, populaţiile germanice şi-au avut rolul lor însemnat în crearea acestor raporturi tensionate cu Constantinopolul la frontiera dunăreană, dar, în lumina adevărului istoric, trebuie să specificăm faptul că jocurile diplomaţiei bizantine au fost acelea care, în general, au amorsat aceste conflicte. Cum au evoluat evenimentele şi cu ce consecinţe pentru politica dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin vom vedea în continuare.

Gepizii, încălcând foedus-ul cu imperiul, atacă şi cuceresc în anul 536 cetatea Sirmium. Profitând de angajarea forţelor romano-bizantine din Illyricum în acţiunea de cucerire a Dalmaţiei ostrogote, ei mai ocupă o serie de cetăţi smulse de imperiu ostrogoţilor deschinzând astfel conflictul cu Constantinopolul. „Gepizii – relatează Procopius, prezentând aceste evenimente – cuprinseseră şi stăpâneau cetatea Sirmium şi aproape toate cetăţile Daciei, îndată ce împăratul Justinianus le cucerise de la goţi; luară sclavi pe romanii de acolo şi mergând înainte, prădau şi siluiau împărăţia romană”14. În aceste condiţii, împăratul sistă subsidiile anuale care le erau acordate şi, în spiritul principiilor urmate cu consecvenţă de diplomaţia romano-bizantină, încearcă să rezolve problema cu concursul longobarzilor. În acest scop, „longobarzilor, împăratul le dărui ţara noricilor, întăriturile din Pannonia şi multe alte ţinuturi, precum şi foarte mulţi bani. Din acestă pricină, longobarzii se ridicară din ţinuturile părinteşti şi se aşezară dincoace de rândul Istru, nu departe de gepizi”15.

Măsura deosebit de riscantă luată de diplomaţia romano-bizantină îşi va arăta însă curând urmările nefaste pentru posesiunile imperiului din Illyricum şi Dalmaţia, întrucât, longobarzii înşişi neţinând cont de înţelegerea cu imperiul, „pustiiră şi luară sclavi pe dalmaţi şi illyri până la hotarele Epidamnumului”16. Mai mult decât atât, relatează în continuare Procopius, „deoarece unii dintre cei prinşi fugiră de acolo şi izbutiră să se întoarcă acasă, aceşti barbari, cutreierând împărăţia romană, deoarece erau aliaţi cu romanii, dacă descopereau acolo pe unii dintre fugari, puneau mâna pe ei, ca şi cum ar fi fugit sclavii lor de acasă, şi luându-i de la părinţi, îi duceau împreună cu dânşii spre sălaşurile lor, fără ca nimeni să le stea împotrivă”17.

Probleme similare, cel puţin la fel de grave, creau imperiului şi herulii, aşezaţi în anul 528, după creştinare, în calitate de foederati, pe râul Sava, în regiunea cetăţii Singidunum aparţinând provincie Moesia I din Dioceza Dacia. De aici ei „năvăleau şi pustiau mereu pe illyri şi ţinuturile din Thracia”18.

În anul 548 izbucneşte un violent conflict între gepizi, aliaţi cu o parte a herulilor, şi longobarzi, de care diplomaţia romano-bizantină nu era deloc străină. Autorităţile de la Constantinopol au considerat momentul prielnic pentru a aplica gepizilor o lovitură decisivă. În consecinţă, Justinianus trimite în sprijinul longobarzilor o armată estimată de unii autori antici la circa 10.000 de oameni (cifra ni se pare mult exagerată), comandată de generalii Constantianus, Buzes şi Aratios, întărită cu aproximativ 1.500 de foederati huni. Într-o primă acţiune, trupele romano-bizantine îi zdrobesc pe herulii aliaţi ai gepizilor, însuşi comandantul acestora, căpetenia Aordos, pierind pe câmpul de luptă. Succesul obţinut nu numai că nu a putut fi exploatat de imperiu, ci chiar s-a întors împotriva acestuia, întrucât intuind pericolul ce plana asupra lor făcând jocul curţii imperiale, gepizii şi longobarzii s-au grăbit să încheie un armistiţiu pe doi ani (550), făcând front comun împotriva imperiului19.

În acelaşi scop, Justinianus va căuta în continuare să exploateze neînţelegerile dintre gepizi şi longobarzi, intervenind din nou în conflictul reizbucnit între cele două popoare în anul 552, la expirarea armistiţiului din anul 550. În sprijinul longobarzilor este trimis acum un corp de armată romano-bizantin, comandat de generalii Justinus-Boraides, Justinianus, Aratios, Suartuas, comandantul foederatilor heruli, şi gotul Amalaphridas. În mai sau iunie 552, longobarzii, sprijiniţi de romano-bizantini, obţin victoria. În acest punct al demersului nostru, considerăm necesar să precizăm că implicarea trupelor romano-bizantine în luptele dintre gepizi şi longobarzi a fost minimă, ea reducându-se doar la un detaşament comandat de gotul Amalaphridas, întrucât grosul trupelor imperiale s-a oprit în sudul provinciei Dardania, la Ulpiana, spre a restabili liniştea grav tulburată de conflictele religioase de aici20. Acţiunii romano-bizantine, gepizii i-au răspuns folosind chiar armele şi metodele diplomaţiei imperiale. Astfel, în cursul aceluiaşi an, aceştia au dirijat şi susţinut, aşa cum am văzut mai sus, un puternic atac al sclavinilor în Illyricum.

Pe fondul problemelor prezentate, în deceniul 6 al secolului al VI-lea se consumă două dintre cele mai mari şi mai devastatoare invazii barbare în imperiu din timpul domniei lui Justinianus I. Protagoniştii acestora au fost hunii kutriguri.

Prima dintre cele două invazii, desfăşurată în stânsă interdependenţă cu conflictul gepido-longobard din anii 548-550, a avut loc în 551. Atacaţi de longobarzi, susţinuţi de romano-bizantini, gepizii au solicitat ajutorul militar al hunilor kutriguri din regiunile nord-pontice. Răspunzând acestei cereri, atraşi foarte probabil de posibilităţile de jaf, kutrigurii au trimis în ajutorul gepizilor o armată, estimată de cronicarii romano-bizantini la circa 12.000 de oameni, comandată de căpetenia Kinialon, care, în anul 550 îşi făcea apariţia la Dunăre. Sosiţi în regiune după încheierea armistiţiului de doi ani dintre gepizi şi longobarzi (550), kutrigurii au devenit incomozi chiar pentru aliaţii lor, motiv pentru care gepizii i-au dirijat spre provinciile balcanice ale Imperiului Romano-Bizantin, răspunzând astfel ostilităţii Constantinopolului, care îi susţinuse, inclusiv militar, pe longobarzi. Trecuţi în sudul Dunării, kutrigurii pradă cumplit diocezele prefecturii Illyricum şi dioceza Thracia21. Incapabilă să anihileze invazia barbară pe calea armelor, curtea imperială recurge din nou la serviciile abilei sale diplomaţii: cumpărarea cu bani a retragerii barbarilor. Asistăm acum la un joc duplicitar al diplomaţiei imperiale de un cinism rar întâlnit: în timp ce din dispoziţia împăratului generalul Aratios cumpăra cu aur retragerea lui Kinialon, curtea imperială îi plătea pe utrigurii (utiguri la alţi autori), conduşi de căpetenia Sandilchos, vecini ai kutrigurilor şi ramură a aceluiaşi popor, să atace satele kutrigure lipsite de apărare22. Devastatorul atac utrigur asupra satelor kutrigure, determină retragerea precipitată a forţelor comandate de Kinialon de pe teritoriul imperiului spre a-şi apăra vetrele de locuire. Zdrobiţi însă de utriguri după revenirea în nordul Dunării, cei circa 2.000 kutriguri care au supravieţuit confruntării cu aceştia, cărora li se adăuga un număr redus dintre conaţionalii salvaţi în urma atacului vecinilor lor, au solicitat şi au obţinut din partea împăratului, conform surselor romano-bizantine de care dispunem, dreptul de a se stabili în imperiu. Colonizaţi în Thracia, aceştia au servit ulterior ca foederati în armata romano-bizantină23.

La un interval de aproape un deceniu de la această incursiune, în anul 559 zona balcanică a Imperiului Romano-Bizantin are de suportat cea mai puternică invazie a hunilor kutriguri de până atunci24. Spre deosebire de atacul precedent pornit din zona Dunării pannonice, de această dată, invazia barbară s-a produs în zona Dunării inferioare. Mult lăudatele construcţii defensive justiniene, de a căror apărare autoritatea centrală s-a arătat complet dezinteresată după trecerea imperiului la defensivă în zonă (533-534), s-au dovedit complet inutile. În martie, sub conducerea căpeteniei Zabergan, kutrigurii, însoţiţi de cete de bulgari şi de slavi, trec Dunărea „ca pe uscat”, favorizaţi fiind de slaba apărare a limes-ului danubian unde „nu au întâlnit nici o armată de pază” şi „găsind localităţile de acolo pustii şi neîntâlnind nici o piedică în înaintarea lor” pradă Scythia Minor şi Moesia II25. Numeroase oraşe şi cetăţi ale celor două provincii, între care Ulmetum, Dinogetia, Histria, Sacidava, Tropaeum Traiani, Capidava, Halmyris etc., sunt distruse. Limes-ul danubian, slăbit de politica militară promovată de Justinianus la Dunăre, primea astfel o gravă lovitură. „S-a petrecut atunci, – conchide istoricul Al. Barnea – potrivit observaţiilor arheologice, distrugerea cea mai amplă provocată aşezărilor urbane din regiune înaintea căderii limes-ului de la Dunărea de Jos”26. Invadatorii devastează Thracia. Succesele înregistrate şi lipsa de ripostă a armatei imperiale îi permit lui Zabergan să lărgească aria de acţiune a forţelor sale, care sunt divizate în mai multe corpuri cu acţiune independentă. În timp ce una din grupările kutrigure pătrunde în Grecia, până la Thermopyle, masacrând populaţia şi distrugând totul în cale, îndeosebi teritoriile Macedoniei şi Thessaliei, o a doua grupare, formată, după spusele cronicarilor romano-bizantini, din circa 7.000 de călăreţi, sub comanda lui Zabergan însuşi, atacă regiunea capitalei27.

Năvălitorii din gruparea condusă de Zabergan reuşesc să depăşească zidul lui Anastasios, afectat de un cutremur, şi să afluiască pe râul Athyras (Lykros), lângă porţile Constantinopolului. În faţa acestei situaţii disperate, Justinianus face apel la serviciile bătrânului general Belisarios pe care, după un deceniu de uitare şi dizgraţie, îl numeşte la comanda armatei destinată să anihileze acest pericol. În bătălia de lângă satul Chettus, talentatul general, manevrând cu multă abilitate forţele aflate la dispoziţie, îi pune pe kutriguri în derută. Uciderea a circa 400 dintre ei şi alungarea celorlalţi în afara zidului lui Anastasios a însemnat alungarea primejdiei din faţa capitalei28.

O soartă similară a avut şi o a treia grupare barbară, care a pătruns până în Chersonesul Thracic, unde s-a izbit de excelenta apărare organizată de tânărul şi talentatul general Germanos, un thraco-roman. Încercând, după mai multe asalturi neizbutite, o manevră cu vâsle prin golful Ainos, barbarii sunt zdrobiţi pe mare, apoi şi pe uscat, acţiune în care însuşi generalul romano-bizantin a fost grav rănit29. Aflaţi într-o situaţie fără ieşire, atacaţi de forţele terestre ale imperiului şi blocaţi de flota bizantină de pe Dunăre, kutrigurii au cerut împăratului pacea şi permisiunea de a se retrage la nord de Dunăre. Justinianus a aprobat acestă retragere angajându-se, totodată, să le plătească importante subsidii. Cu organizarea retragerii barbarilor a fost însărcinat nepotul împăratului, prinţul Justinus. Concomitent însă, diplomaţia romano-bizantină i-a instigat din nou pe mai vechii aliaţi ai imperiului, hunii utriguri, conduşi de Sandilchos, împotriva kutrigurilor30. Succesul curţii romano-bizantine a fost complet de această dată. Sandilchos şi luptătorii săi, căzuţi în plasa diplomaţiei imperiale, ieşiră „pe neaşteptate în calea celor ce se întorceau din Thracia, şi care trecuseră de curând fluviul Istru, şi, omorând pe mulţi dintre ei, le luară banii ce-i primiră de la împărat şi toată prada”31. Rezultatul acestei abile acţiuni diplomatice a curţii imperiale a fost aruncarea celor două neamuri într-un îndelungat război fratricid în cursul căruia s-au decimat unul pe celălalt32.

Deşi anihilată în cele din urmă, invazia kutrigură din anul 559 a avut consecinţe dintre cele mai grave asupra potenţialului defensiv al limes-ului danubian, care a fost serios afectat. Gravitatea distrugerilor suferite de sistemul de apărare de pe cursul inferior al Dunării i-a făcut pe unii specialişti, ca pe baza dovezilor arhelolgice recoltate, să afirme că invazia kutrigură din anul 559 a pus capăt ultimei perioade de prosperitate a limes-ului danubian33.

La începutul deceniului 7 al secolului al VI-lea o nouă populaţie turanică, avarii, îşi făcea apariţia la Dunărea inferioară şi odată cu ea apărea un nou pericol pentru securitatea frontierei dunărene a Imperiului Romano-Bizantin şi o nouă problemă dificilă se punea spre rezolvare în faţa curţii imperiale. Prin anii 561-562, avarii, conduşi de khaganul Baian (c.558-c.605), ajunşi la Dunărea de Jos, solicită împăratului Justinianus dreptul de a se stabili în Scythia Minor, în calitate de foederati ai imperiului.

Aşezarea avarilor la Dunărea inferioară şi relaţiile lor cu Imperiul Romano-Bizantin până la sfârşitul domniei lui Justinianus I (565) rămâne o problemă încă discutată în istoriografie. Situaţia se datorează, în primul rând, atât informaţiilor deosebit de controversate şi de inconsistente transmise de sursele contemporane, cât şi distorsionării grave adevărului istoric de către sursele tardive. Dincolo de orice discuţii, certă rămâne presiunea deosebită exercitată de noii sosiţi asupra frontierei dunărene. Conturarea unei imagini cât mai apropiate de realitate, care să permită formularea unui răspuns cât mai complet, dar şi pertinent, la această problemă, impune o prezentare, chiar şi numai succintă, a principalelor surse care o abordează.

Unele dintre aceste ştiri susţin, mai mult sau mai puţin explicit, stabilirea temporară a avarilor în Scythia Minor încă din anii 562-563. Conform informaţiilor transmise de Menander Protector (sec. VI), prin anul 562 sau 563, „Justinianus a primit pe solii avarilor, care cereau îngăduinţa să vadă pământul, unde tribul lor urma să-şi aleagă loc de locuinţe. La sfatul generalului său Justinus, împăratul şi-a pus în gând să aşeze acest neam în ţinutul herulilor (el se numeşte a doua Pannonie); i-ar dacă le-ar fi pe plac, împăratul le-ar îngădui. Dar ei spuneau că nu pot părăsi Scythia şi lăsau să se înţeleagă că ţin la această ţară”34. Informaţii asemănătoare se întâlnesc şi în câteva izvoare tardive. Astfel, Theophanes Confessor (sec. VIII), care însă datează greşit evenimentul în 558, confundând acestă a doua ambasadă a avarilor în imperiu cu prima lor solie la Constantinopol, pe când se aflau încă în zona Caucazului, afirmă că „în anul acesta veni la Bizanţ un neam ciudat de oameni, al aşa-zişilor avari […]. Aceştia fugiră din ţara lor, trecură în părţile Scythiei şi Moesiei şi trimiseră soli la Justinianus: ei cereau să fie primiţi ca supuşi”35. La rândul său, Chronicon Monembasiae (sec. X sau XI), care datează evenimentul în anul 559 sau 560, afirmă că „au venit la Constantinopol soli din partea unui neam ciudat, numit al avarilor”, care „au străbătut ţinuturile multor neamuri, şi au înfruntat pe barbarii care le ieşeau înainte, până ce au ajuns la malurile fluviului Istru şi au trimis soli la Justinianus, cerând să fie primiţi în imperiu. Împăratul i-a întâmpinat cu omenie şi le-a îngăduit să locuiască în Moesia, în cetatea Dorostolon, numită azi Dristra”36. În sfârşit, Theophylaktos Simokattes (sec. VI- VII ), susţine indirect aceeaşi idee. Conform acestuia, în anul 584, cu ocazia unei solii la Baian, generalul romano-bizantin Comentiolus îi reproşa khaganului, devastarea teritoriului imperiului, „acest pământ al romanilor şi al nostru, care te-a salvat de la moarte, te-a îmbrăţişat ca exilat şi te-a adăpostit ca pe un pribeag, atunci când frântura ta de trib s-a rupt şi s-a despărţit de orient şi de tribul primitiv”37. Fără îndoială, teritoriul la care face referire cronicarul romano-bizantin nu poate fi Pannonia II, unde avarii s-au stabilit în 567 ca învingători ai gepizilor, nu ca nişte pribegi şi exilaţi. Care a fost acest prim teritoriu al imperiului în care s-au aşezat iniţial avarii la care face trimitere Theophylaktos Simokattes nu putem preciza cu exactitate. Dacă va fi fost el Scythia Minor sau Moesia II rămâne o problemă discutabilă, după cum discutabile rămân şi informaţiile cronicarilor contemporani sau tardivi care fac referire la el.

Alte informaţii infirmă însă pătrunderea avarilor în imperiu în timpul domniei lui Justinianus I. Acelaşi Menander Protector, prezentând în continuare derularea evenimentelor din 562 sau 563, afirmă că la sugestia generalului Justinus-Boraides, împăratul i-a reţinut pe solii avarilor despre intenţiile cărora generalul îl informase că „folosesc cuvinte cât mai cumpănite spre a-şi masca viclenia şi căpăta bunăvoinţa romanilor, măcar până trec Istrul, dar că de fapt au alte gânduri, iar după ce vor trece fluviul, vor porni război împreună cu toată armata lor”, dar că nu vor trece Dunărea în imperiu „înainte de a le fi sloboziţi solii”, timp în care „Justinus nu înceta deloc pregătirile pentru a supraveghea trecerile peste râu, căci îi încredinţase lui Bonus, comandantul trupelor mercenare şi domestice, paza fluviului”38. Un alt cronicar care emite o opinie asemănătoare cu cea a lui Menanader Protector este Evagrios Scholasticus (sec. VI- VII ). Relatând evenimente consumate la Dunărea de Jos din anii 562-563, legate de sosirea avarilor în zonă, cronicarul romano-bizantin afirmă, la rândul său, că generalul Justinus „îşi petrecea timpul lângă Istru şi împiedica încercările de trecere ale avarilor”39.

Informaţiile prezentate au generat dispute importante între specialişti, precum şi o bogată literatură de specialitate. În rândul istoricilor, s-au conturat două categorii de opinii referitoare la problema în discuţie: una, reprezentată de cei care admit o stabilire temporară, între 562/563-567, a avarilor în nordul Scythiei Minor, şi o a doua care respinge teza precedentă admiţând ca dată a aşezării avarilor pe teritoriul imperiului în anii 566-56740.

Prin prisma informaţiilor pe care le deţinem, problema pătrunderii sau nu a avarilor în Imperiul Romano-Bizantin, mai exact în Scythia Minor, între 563/563-567, nu poate primi un răspuns definitiv; ea rămâne în continuare deschisă. În ceea ce ne priveşte, admitem ca posibil faptul ca prin 562-563 un număr redus de avari, probabil chiar khaganul Baian, să-şi fi aflat refugiu temporar în nordul Scythiei Minor. În faţa refuzului împăratului Justinianus de a le pune la dispoziţie acest teritoriu, în calitate de foederati, incapabili să angajeze şi să susţină cu sorţi de izbândă un conflict cu forţele romano-bizantine din regiune, aceştia vor fi fost obligaţi ca în scurt timp, foarte probabil chiar în cursul aceluiaşi an, să se alăture conaţionalilor lor rămaşi la nord de fluviu. Urmărind însă să-i transforme într-un instrument al politicii imperiului în zonă, Justinianus s-a angajat să le recunoască avarilor statutul de foederati şi să le plătească subsidii anuale, în schimbul obligativităţii lor de a-i împiedica pe alţi barbari să atace imperiul. Numai aşa se explică, cel puţin parţial, perioada de pace ce a domnit între imperiu şi avari până la moartea împăratului (565).

În ceea ce priveşte momentul pătrunderii avarilor în imperiu, nu vom insista aici asupra lui, întrucât, fiind ulterior domniei lui Justinianus I, el depăşeşte cadrul lucrării de faţă. Stabilirea avarilor la Dunăre a pus însă în faţa Constantinopolului o nouă şi gravă problemă, care alături de cea slavă, va domina politica dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin până la sfârşitul deceniului 3 al secolului al VII -lea. Totodată, în opinia noastră, de sosirea avarilor la Dunărea de Jos trebuie legat şi sfârşitul stăpânirii romano-bizantine asupra Daciei sudice. Momentul în care acest fapt s-a produs nu îl putem însă preciza cu exactitate la nivelul actual al cercetării problemei. Cu titlu de ipoteză considerăm însă că sosirea şi stabilirea avarilor în regiune (562) a avut ca urmare imediată pierderea de către Constantinopol a stăpânirilor sale sud-dacice de la Dunărea maritimă, pentru ca odată cu deplasarea acestora spre Pannonia (567), marş întreprins de-a lungul malului stâng al fluviului, imperiul să piardă şi restul posesiunilor sale nord-dunărene.

 

      Abrevieri

AM = Arheologia Moldovei.

CIEB, XII, I = Actes du XIIe Congrčs International des Études Byzantines. Ochride 10-16 septembre 1961, tome I, Beograd, 1963.

Dacia, NS = Dacia. Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne. Nouvelle Série.

EB = Études Balkaniques.

FHDR, II-IV = Fontes Histoariae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol. II-IV, Bucureşti, 1970-1982.

Istorie şi ideologie = Istorie şi ideologie. Omagiu profesorului Stelian Brezeanu la 60 de ani, Bucureşti, 2002.

RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes.

RevArh = Revista Arhivelor.

RIM = Revista de Istorie Militară.

SCIV = Studii şi Cercetări de Istorie Veche.

                              Prof. dr. Vasile Mărculeţ

 

NOTE

1 Pentru diferitele aspecte privind pătrunderea slavilor în spaţiul carpato-dunărean, vezi: Maria Chişvasi-Comşa, în SCIV, IX, 1958, 1, p. 73-79; Idem, în SCIV, X, 1959, 1, p. 65-69; I. Nestor, în SCIV, X, 1959, 1, p. 49-54.

2 Procopius, Istoria secretă, 11, 5; Cf. L. Bréhier, op. cit., p. 30.

3 Idem, Războiul cu goţii, III, 14; Cf. Al. Madgearu, în BS, 33, 1992, 2, p. 203-208.

4 Idem, Istoria secretă, 8; 19.

5 Idem, Războiul cu goţii, III, 29.

6 Ibidem.

7 Ibidem, III, 38.

8 Ibidem, III, 40.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Al. Barnea, în Istorie şi ideologie, p. 16.

12 Procopius, Războiul cu goţii, IV, 21.

13 Ibidem, IV, 25.

14 Ibidem, III, 33.

15 Ibidem.

16 Ibidem.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem, III, 34; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 132.

20 Ibidem, IV, 25; Cf. N. Bănescu, op. cit., p. 546-547; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 135.

21 Ibidem, IV, 19-20.

22 Ioannes de Antiochia, în FHDR, II, p. 356-357: „Trimit daruri celui mai puternic dintre voi şi cred că tu eşti cel mai puternic de aceea îşi scriu ţie, căci un altul ar căuta să-şi câştige acestă cinste cu forţa, spre a se spune despre dânsul că este cel mai puternic. Aşadar, grăbeşte-te să-i încerci pe toţi, ia-ţi înapoi ceea ce ţi-a fost luat de altul şi răzbună-te pe el aşa cum se cuvine. Dacă nu faci aşa, dai dovadă că el e mai tare şi noi ne îndreptăm privirile spre dânsul, iar tu vei fi lipsit de asemenea daruri”.

23 Procopius, Războiul cu goţii, IV, 19-20.

24 Pentru derularea invaziei hunilor kutriguri, vezi: Agathiae Myrinei, Historiarum libri quinque cum versione latina et annotationibus Bon. Vulcanii, B.G. Niebuhrius, C.F. graeca recensuit, Bonnae, 1828, V, 11-25 (în continuare: Agathias); Cf, Ch. Le Beau, op. cit., p. 298-307; Cf. N. Bănescu, op. cit., p. 547-549.

25 Ioannes de Antiochia, în loc. cit., p. 356-357; Agathias, V, 11, 6.

26 Al. Barnea, în Istorie şi ideologie, p. 17.

27 Agathias, V, 11, 6-7; Ioannes de Antiochia, în loc. cit., p. 356-357; Theophanes, a. 6051; Cf. Ch. Diehl, G. Marçais, Le monde oriental de 395 ŕ 1081, în Histoire du Moyen Âge, în Histoire générale, t. III, publiée sous la direction de G. Glotz, Paris, 1936, p. 72; Cf. L. Bréhier, op. cit., p. 31; Cf. A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, tome I. (324-1081), Paris, 1932, p. 184-185.

28 Victor din Tunun, în FHDR, II, p. 396-397; Cf. E. Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, III, Bucureşti, 1976, p. 18-21; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 137; Cf. A.A. Vasiliev, op. cit., p. 184-185.

29 Agathias, V, 21-22; Cf. I.I. Russu, op. cit., p. 138.

30 Menander Protector, în FHDR, II, p. 508-509: „Justinianus a început să aibă bănuieli că hunii kotriguri vor veni din nou să pustiască Thracia. De aceea a căutat să se sprijine pe Sandilchos, conducătorul hunilor utiguri, şi din clipa aceea nu-l slăbea deloc cu îndemnurile, trimiţându-i dese solii şi folosind tot felul de alte mijloace, spre a-l aţâţa într-un fel oarecare la război împotriva lui Zabergan. În soliile către Sandilchos împăratul îi punea condiţia că dacă va nimici în luptă pe kotriguri, îi va trece lui tributul pe care stăpânirea romană fusese silită până acum să-l plătească lui Zabergan”; Cf. Agathias, V, 23-24; Cf. Ioannes de Antiochia, în loc. cit., p. 356-357.

31 Agathias, V, 25, 2.

32 Ibidem, V, 25, 3-6.

33 Al. Barnea, în Dacia, NS, 34, 1990, p. 288.

34 Menander Protector, în loc. cit., p. 510-511.

35 Theophanes, a. 6050; Cf. Anastasios, p. 106.

36 Chronicon Monembasiae, în FHDR, IV, p. 20-21.

37 Theophylacti Simocattae, Historiarum libri octo, recognovit Immanuel Bekkerus, Bonnae, 1834, I, 5, 11. Vezi traducerea în Teofilact Simocatta, Istoria bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), ed. H. Mihăescu, Bucureşti, 1985.

38 Menander Protector, în loc. cit., p. 510-511.

39 Evagrios Scholasticus, în FHDR, II, p. 526-527.

40 Pentru prezentarea opiniilor exprimate şi bibliografia problemei, vezi: Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate, p. 15-17.