România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

– REPERE  LIRICE –

Ştefan Octavian Iosif

(22 iunie 2008, 85 de ani de la moartea poetului)

 

   

,, Poetul nu exprimă în poeziile sale decât sentimente şi impresii pe care le simţim cu toţii – e mai mult decât un poet, e un om – dar pe  care le simte mai puternic, mai frumos”.

( G. Ibrăileanu, 1906 )

 

    Născut la Braşov, unde a parcurs primii ani de şcoală, continuaţi apoi la Sibiu şi Bucureşti, poetul Ştefan Octavian Iosif revarsă în creaţia sa vibraţia Ardealului. Cântăreţ ,,sfios” al satului, aşa cum se recomandă singur, poetul se înscrie în literatura vremii cu adevărate icoane ale vieţii rurale, fiind recunoscut ca ,,o punte lirică” între universul poeziei lui Coşbuc şi cel al poeziei lui Goga. Ca o automustrare, în ,,Scrisoare lui Goga”, se descifrează motivul întoarcerii la trecut, într-o nostalgică elogiere a satului, aşternând în poezie un pitoresc local. Era o mângâiere a dezamăgirii în faţa unei existenţe aspre în care se loveşte de nedreptăţile unei societăţi potrivnice deplinei dezvoltări umane.

Intenţia de a alcătui o monografie lirică a satului îşi găseşte reflectare, mai întâi, în imaginea cadrului intim al copilăriei unde în poezia ,,Nucul”, se adresează nucului, parcă rechemându-l spre uitarea prezentului:         

             

Acelaşi loc iubit umbreşti

Şi-un colţ de cer înteg cuprinzi,

Nuc falnic, strajă din poveşti,

Deasupra casei părinteşti

Aceleaşi  crengi întinzi...

 

De veacuri fruntea nu ţi-o temi,

Ţii piept când vin furtuni năval –

O, de-ai putea să mai rechemi

La poala ta şi-acele vremi

De trai patriarhal!

                                         

Acel şirag de mândre veri

De cari mi-aduc aminte-abea,

Asemeni  unor dragi păreri

Ce-au legănat în mângâieri

Copilăria mea...

 

Dar între alte poezii din ,,Patriarhale”: ,,Surorile”, ,,Cobzarul”, ,,Haiducul”, ,,Cucoarele”, poezia ,,Bunica” dobândeşte, pe merit,  valoarea unei romanţe încărcate de cea mai grăitoare dragoste şi recunoştinţă a pruncului care şi-a simţit copilăria legănată în braţe blânde şi alintată de cuvinte şi priviri pline de duioşie:

 

Cu părul nins, cu ochii mici

Şi calzi de duioşie

Aieve parc-o văd aici

Icoana firavei bunici

Din frageda-mi pruncie

 

Torcea, torcea, fus după fus,        

Din zori şi până-n seară;

Cu furca-n brâu, cu gândul dus,

Era frumoasă de nespus

În portu-i de la ţară...

                                       

Căta la noi, aşa de blând

Senină şi tăcută;

Doar suspina din când în când

La amintirea vreunui gând

Din viaţa ei trecută.

 

De câte ori priveam la ea,

Cu dor mi-aduc aminte

Sfiala ce mă cuprindea

Asemuind-o-n mintea mea

Duminecii preasfinte...

E firesc să înţelegem că un suflet măcinat de duritatea vieţii citadine aleargă spre izvorul de mângâieri, asemuindu-şi bunica cu chipul Sfintei Duminici din mitologia populară. Nu întâmplător, în ,,Cântec sfânt”, poezie dedicată fiicei sale, Corina, face apologia transmiterii din generaţie în generaţie a ceea ce rămâne pur în veşnicie, vegheat de divinitate aşa cum este ,,doina, cântec sfânt”:

Cântecul ce ades ţi-l cânt

Când te-adorm în fapt de sară

Puiule, e-un cântec sfânt,

Vechi şi simplu de la ţară.

 

Mama mi-l cânta şi ea,

..................................

Azi te-adorm cu dânsul eu,

...............................

Mâine, când voi fi pământ,

Nu uita nici tu şi zi-le,

Zi-le doina, cântec sfânt,

La copiii tăi, copile!

Un cadru mai larg al meleagului copilăriei este prezent în poezia sa în cele mai variate ipostaze creând un peisaj colorat, demn de pastelurile picturale. Astfel, în ,,Cântec de primăvară”, vedem şi auzim farmecul naturii, care încântă, de multă vreme copilăria generaţiilor, figurând în manualele şcolare,  alături de alte poezii ale autorului:

 

Înfloresc grădinile,

Ceru-i ca oglinda,

Prin livezi albinele

Şi-au pornit colinda...

 

Cântă ciocârliile

Imn de veselie,

Fluturii cu miile

Joacă pe câmpie.

 

Joacă fete şi băieţi

Hora-n bătătură –

Ah, de ce n-am zece vieţi

Să te cânt, Natură!    

În ,,Lăutarul”, îşi aduce aminte cât de ,,Vestit era odată.../ N-a fost o nuntă fără el făcută: / Îl preţuia vlădica şi plugarul...” iar într-un dialog imaginar cu cobzarul, îi laudă acestuia harul cu care înviorează viaţa românilor: 

– Cobzarule, de-ai şti cât farmec

Şi voie bună răspândeşti

Cu zvonul cântecelor tale

În inimile româneşti!

Dacă cele două figuri generatoare de veselie sunt singuralizate în portrete neşterse din memoria satului, în ,, Veselie”,                       

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie subt ei pământul!

 

Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă ...

Pân’ şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Toate acestea şi multe alte aspecte din viaţa satului atestă ataşamentul poetului pentru lumea din mijlocul căreia s-a desprins, dar pe care a purtat-o necontenit în amintirea-i înduioşată şi a evocat-o în imagini sugestive. Semnificativ, în poezia ,,Câmpiei” găsim o asemănare cu mărturisirea eminesciană ,,Fiind băiet, păduri cutreieram...”

 

Ca ciocârliei ce-n văzduhuri

Spre soare ciripind se pierde,

Tot astfel sufletul îmi creşte

Când te revăd câmpie verde!

 

În sfânta ta singurătate

De câte ori n-am rătăcit

Şi-am adormit în iarba-ţi-naltă

Sub cerul tău nemărginit!... iar în ,,Icoane din Carpaţi”, reaude cum ,,Se tânguiesc / Tălăngi pe căi ” şi revede cum ,,...neguri cresc / Din negre văi, / Plutind pe munţi...” Despărţirea de această lume o regretă dureros, rememorând un reproş părintesc, în „Adio”: „Da, mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în sat la noi, / De-ai fi avut şi tu vreun rost, / De-am fi avut pământ şi boi”, idee pe care o regăsim la Goga într-un reproş invers: „De ce m-aţi dus de lângă voi” ( „ Bătrâni” )           

Deşi nu are o tonalitate a profeţiei hotărâte a lui Goga sau rostirea ameninţării din revolta lui Coşbuc, şi Ştefan Octavian Iosif este preocupat de aspectul social al românilor din Ardeal, întrezărind şi el „dreptatea ce-o să vină”. Fără vehemenţa celorlaţi, din imaginea rustică picturală, izvorăşte totuşi o  frământare profetică:

Coboară seara pe câmpie...

Pe drum un car cu boi

Se leagănă încet departe...

Cresc nori de pulbere-napoi,

În car îngână cărăuşul

Un cântec vechi şi trist nespus,

 

Ca o poveste-ntunecată

A veacurilor ce-au apus...

Şi cum se pierd în umbra serii,

Mă-ntreb pe gânduri adâncit:

„Va răsări cândva şi steaua

Acestui neam nenorocit?”

 

De aceea, în „Scrisoare lui Goga”, îşi reproşează un fel de dezertare din spaţiul care avea nevoie şi de el:                                     

............................................

De-aş fi rămas ca tine, în Ardeal,

Statornic stâlp al datinei străbune...

..............................................

Dar eu m-am dus şi te-am lăsat, Ardeal,

Ca un  fugar mi-am părăsit eu fraţii!  

 

Şi ce frumos era să fi rămas

Alăturea cu alţii şi cu tine,

Să-nalţ şi eu pentru dreptate-un glas

Şi să v-ajut în lupta pentru bine.

 

Un asemenea cuget se instituie mesager în pagini de istorie prin poezia „Câmpul Libertăţii”, unde, cu glas de reporter modern, prezent în vârtejul evenimentului, relatează entuziasmat şi însufleţitor curgerea valurilor de moţi spre Blaj:

Un zvon din sat în sat străbate

Şi dă poporului curaj,

El pleacă-n valuri tulburate

Şi se îndreaptă către Blaj.

 

Sunt preoţi şi mireni, cu toţii

Mânaţi de-acelaşi ideal –

În fruntea tuturora moţii,

Mândria mândrului Ardeal.

 

Ei simt că-ntâia oară-i leagă

Un dor adânc de neam întreg,

Aleargă toţi să-l înţeleagă –

Şi cât de bine-l înţeleg!

 

Căci bat cincizeci de mii de piepturi,

Şi-n ele inimi româneşti

Cari strigă: ,,Libertate! Drepturi

Pe plaiurile strămoşeşti!...”

 

O, sfântă zi de sărbătoare!

Popor voinic din văi şi lunci,

Te-om mai vedea odată oare

Precum te-ai arătat atunci?

 

Povestea vremii ne învaţă

Că orice rană are leac,

Dar o-ntâmplare-aşa măreaţă

Zbucneşte-o dată la un veac!  

 

Ar fi, parcă, de ajuns această poezie spre a şterge orice percepţie de „ton de surdină fără vibraţie şi vigoare” din opiniile care atribuie poeziei lui Ştefan Octavian Iosif însuşirea de idilizare pasivă a satului. 

Dar un alt merit al „potolitului” cântăreţ este marcat de chemarea, asemeni lui Vlahuţă, la trezirea conştiinţelor şi participare însufleţitoare a poeţilor la viaţa colectiviţătii, în poezia „Către tinerii poeţi”:

 

Spre soarele ce-i gata să răsară,

Să înălţăm iar flamura străbună

A dragostei de lege şi de ţară!

.............................................

Au n-auziţi pe-ntinsele hotare

Ce jalnic paseri mari de pradă ţipă?

 

Şi nu vedeţi ce nouri se-nălţară?...

Grea vijelie-n fiecare clipă

Ne spulberă comorile-n risipă –

Chiar sfânta noastră doină stă să piară!

 

Copii răzleţi ai mândrei noastre naţii!

De mai trăieşte-n voi simţire vie,

Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii!

                                       

Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,

Avânturi mari, eterne aspiraţii...

Şi numele pe veci sfinţit vă fie!

 

Ştefan Octavian Iosif acumulează încă de tânăr o vastă cultură şi îşi însuşeşte mai multe limbi străine. Când ajunge să cunoască poezia lui Eminescu, adolescentul melancolic şi sfios este adânc impresionat de versurile care îl fac să se „cufunde într-un labirint feeric de idei, forme şi figuri”, după cum mărturiseşte prietenului său, Aurel Pop, 1890. Aşa se explică emoţia trăită şi mărturisită în poezia „După o cetire din Eminescu...” : 

 

Citesc...De sub pleoapă nu o dată

Îmi scapără în jos, pe-obrazul meu

O lacrimă ...şi te citesc mereu

Şi parcă te-aş citi întâia dată!

 

exprimând un elogiu izvorului de lumini care a hrănit şi a condus spre culmi poetice generaţiile următoare de cântăreţi:

 

Ce orizonturi nouă–mi luminezi

Cu raza genială-a minţei tale!

O lume ideală tu-mi creezi...

 

Cu intuiţia unui erudit, vesteşte trecerea în eternitate a marelui înaintaş: „O, numele tău sfânt poţi să ţi-l treci / În cartea nemuririi necuprinse...

 

De numele „luceafărului”, Şt. O. Iosif îşi leagă expresia poetică şi prin tălmăcirea unui „Imn francez lui Eminescu”, scris de Lucien Bazin.

 

Cunosc povestea tristă şi scurt-a vieţii tale,

Şi scârba ta născută din vanele plăceri,

Şi lumea ta de visuri, dorinţe şi dureri ...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

.........................................................

Şi mi-am adus aminte atunci că-n voi renaşte

Acelaşi sânge nobil al rasei vechi latine,

Şi-n ciuda depărtării, m-apropie de tine...

Şi m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaşte!

 

De-atunci şi munca-ţi sfântă cu dragoste-o aleg

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiaşi tulpine,

Te-aş fi-nţeles  eu totuşi, citindu-te pe tine:

Poeţii mari sunt domnii pământului întreg!

............................................................

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân’ ce să treci în raiul etern scăldat în rază ...

Dar opera-ţi rămâne, şi duhul tău veghează

Asupra ţării tale în doliu-nvesmântată

..............................................................

În ceasurile-acele de teamă nenţeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci pluteşti, poete, scăpat de-orice durere,

Şi ţara ta ţi-o legeni cu drag, ca pe mireasă...

 

  Poete, stai de streajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o , bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviţi ai Nemuririi!

 

Îndrept, cu mâhnire şi revoltă, o condamnare vehementă  la adresa celor care stropesc cu „fecale” strălucirea lui Eminescu, atâta timp cât străinii recunosc că ne definim, ca ţară şi popor, prin sfântul nostru „luceafăr”. Este de neînţeles cum vendeta faţă de trecut ajunge până la Eminescu. Ne întrebăm dacă românismul, cu tot ce are el valoros: cultură, istorie, artă, n-a intrat pe mâna unor detractori pripăşiţi pe pământul nostru generos. E posibil ca cei care se declară astăzi aleşii intelectuali ai ţării să nu fie români. Numai aşa se poate explica dispreţul până la silă şi ură pentru tot ce este frumos şi înălţător în patrimoniul naţional. Dacă, în opinia acestor suflete otrăvite, nimic din tot ce s-a creat nu-i valoros, atunci existenţa lor este o eroare, după cum eroare este faptul că nu sunt supuşi oprobiului public, invinuiţi de declanşarea şi menţinerea unui curent de ridiculizare a mândriei naţionale, a sentimentului de patriotism, socotind că tot ce ne alcătuieşte configuraţia de neam cu legitimitate trebuie trecut în desuet. Oare dispreţ din partea românilor merită Eminescu când un francez mărturiseşte: „...m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaşte!” şi îl consideră între „poeţii mari” care „sunt domnii pământului întreg”. Aşa zişi români încearcă să-l coboare din înalt, în timp ce francezul descifrează că „duhul tău veghează asupra ţării tale” şi-l declară „...bard menit să steie / Alături de stăpânii slăviţi ai nemuririi”.          

Astfel de atitudini determină şi nepăsarea locuitorilor, mai ales ai oraşelor, faţă de acţiunile de suflet la care ar trebui să participe, trăind o pioasă aducere aminte. Printre ei se află, vrednici de mai grave acuze, cei care ar trebui să-şi inunde fiinţa de valori estetice, elevii şi studenţii, aflaţi în senila nepăsare a profesorilor lor, care au datoria să cultive sentimentul preţuirii pentru creatorii istoriei literare româneşti, mesajul nostru către universalitate.

Peregrinează, în schimb, români basarabeni, bucovineni, sârbi, bulgari şi din multe alte îndepărtate locuri, prezenţi în fiecare an la „Deniile eminesciene”, purtaţi de flacăra legăturii de neam şi ţară ce continuă să încălzească inimi şi conştiinţe, oameni care ne arată o imensă vină pe care noi, cei din ţară, o avem şi o accentuăm prin această indiferenţă, prin această neagră nepăsare în faţa marilor valori ale neamului. E nevoie de o altă cotitură istorică pentru a ne trezi şi înţelege că avem valoare în lume şi trebuie s-o apărăm?        

                                                                                          Prof. Georgeta Ciobotă