România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Umanismul renaşterii în Ţările Române

 

      În Ţările Române apariţia şi afirmarea unui curent umanist de gândire se situează (cu excepţia unor cazuri sporadice) mai târziu decât în Occident: în secolul al XVII-lea şi continuând să se afirme şi în secolul următor. Ceea ce nu înseamnă însă deloc că înainte de această dată ar fi stăruit aici o situaţie de izolare culturală faţă de Occident, o ignorare totală a valorilor umaniste care se afirmaseră în Apus. Cauza acestei situaţii de întârziere culturală este legată de târzia apariţie a oraşelor, a formării unei clase burgheze, a persistenţei unor structuri feudale încă puternice. O altă cauză consta în presiunea unui mediu de cultură bizantină de la noi, care permitea împrumuturi din Occident - în artă, în literatură, în obiceiurile de la curte, ş. a. - dar numai cu condiţia respectării stricte a tradiţiei şi fără abateri pe plan doctrinar. - În schimb în Transilvania, dezvoltarea oraşelor si a mediului cultural, religia clasei dominante, catolicismul, precum şi contactele mai intense, pe de o parte cu lumea italiană - ai cărei exponenţi erau prezenţi, cu funcţii la curţile episcopale catolice, - iar pe de altă parte cu cea germană (prin intermediul saşilor), au favorizat receptarea curentului umanist începând chiar din secolul al XV-lea.

Primul în ordine cronologică şi cel mai important centru umanist din Transilvania a fost cel din Oradea; unde, începând chiar din secolul al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un episcop italian de origine. Numai în prima jumătate a secolului al XV-lea s-au succedat aici nu mai puţin de cinci episcopi italieni, care au menţinut tot timpul contactele cu mediile intelectuale din patria lor de origine, au adus la curtea lor artişti şi erudiţi umanişti italieni, implantând şi continuând aici tradiţiile italiene ale umanismului - ca, de exemplu, episcopii Andrea Scolari şi succesorul său Giovanni de Dominici. În acest timp, mulţi canonici din Oradea - cel puţin 18 - studiază la universităţile din Padova, Bologna, Ferrara, Roma, Perugia şi Napoli. – Tot în secolul al XV-lea şi urmând exemplul predecesorilor săi, episcopul Ioan Vitéz creează la curtea sa un strălucit centru umanist, în care se puteau întâlni numeroşi poeţi, literaţi, istorici, oameni de ştiinţă transilvăneni, francezi, italieni sau polonezi; înfiinţează o bogată şi reputată bibliotecă, precum şi un observator astronomic unde activau renumiţii astronomi Johann Müller (Regiomontanus) şi Georg Peurbach, autorul „tabelelor orădene” (tabulae voradiensis), în care stabileşte meridianul zero la Oradea.

După înfrângerea de la Mohács (1526), centrul culturii umaniste transilvănene devine Alba Iulia, unde activează erudiţi care îşi făcuseră studiile, ca bursieri, la universităţile din Padova. Odată cu consolidarea puterii politice a principatului Transilvaniei centrul umanismului devine Clujul, unde principele Ştefan Bŕthory înfiinţează o universitate catolică cu trei secţii - teologie, drept, filosofie, - în cadrul căreia predau umaniştii Gaspar Heltai, italianul Grigorio Biandrata şi germanul Johann Sommer.

Un rol asemănător în răspândirea umanismului în Transilvania - de astă dată cultivat nu de mediile catolice, ci de cele reformate, luterane, - 1-au avut şcolile saşilor, în frunte cu vestitul gimnaziu din Braşov, condus de renumitul umanist Johannes Honterug, - urmat de şcolile din Sibiu, Orăştie, Bistriţa şi Mediaş. - Honterus (1498 - 1549) a înfiinţat şi o tipografie în care s-au tipărit 37 de cărţi - texte de Aristotel, Platon, Cicero, Seneca (precum şi opere ale lui Luther), - în limbile latină, greacă şi germană. În opera sa Rudimenta cosmographica (tipărită în 1530 la Cracovia) Honterus a introdus, în studiul geografiei, şi noţiuni de matematică şi astronomie.

Cel mai mare umanist transilvănean a fost Nicolaus Olahus (1493-1568).

Român de origine (într-o scrisoare adresată lui Erasm, Olahus îşi aminteşte de „tatăl meu care s-a născut din sângele lui Vlad Dracula, voievodul Ţării Româneşti”) - se trăgea din familia domnitoare în Ţara Românească - era înrudit şi cu Huniadeştii (bunica lui era fiica lui Ioan Huniade şi sora lui Matei Corvinul). După studiile făcute la şcoala capitulară din Oradea - cu limba de predare latina şi programa de învăţământ copiată după cele din Occident, şi cu profesori provenind din universităţile din Padova, Leipzig şi Viena - ajunge paj la curtea regelui Ladislav, apoi secretar episcopal şi canonic de Pecs (ulterior, de Strigoniu). Secretar regal, o urmează pe regină la Viena, Lirrz, Innsbruck şi în Ţările de Jos, mai mulţi ani. Bun cunoscător al limbii latine (şi, fireşte, maghiare), avea cunoştinţe şi de germană, franceză, română şi turcă. În timpul şederii în Ţările de Jos întreţine o intensă corespondenţă cu Erasm (29 de scrisori ne sunt cunoscute, dintre care 13 sunt scrisorile trimise de Erasm), care îi adresează cuvinte deosebit de cordiale („Nu pot să-ţi cer nimic altceva decât să continui a fi Olahus, căci în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei”; ,, admir cu bucurie acest nume al tău, umanissime Olahus; numele tău îl voi înscrie printre cei mai de seamă prieteni ai mei”; „Chipul lui Olahus s-a întipărit atât de adânc în sufletul meu, încât nu mai poate fi scos sau şters de acolo”; „In scrisoarea ta am sărutat acest suflet al tău cum nu se poate mai sincer”) şi în memoria căruia va compune cinci epitafuri şi versuri latine si greceşti. După reîntoarcerea în Transilvania, Olahus organizează învăţământul de toate gradele, îndeosebi învăţământul superior, pentru care se alcătuiesc manuale după indicaţiile lui. Totodată înfiinţează o tipografie în Tyrnavia; iar ca episcop de Strigoniu, îl încoronează pe Maximilian II ca rege al Ungariei.

Opera poetică a lui Olahus (în care - după prof. Bezdechi -predomină trei teme: iubirea de frate, dragostea de ţară şi devotamentul faţă de prieteni) însumează câteva zeci de Carmina, în genuri diferite, care poartă amprenta influenţei lui Ovidiu; versuri apreciate de contemporani ca elegantissima carmina, scrise de un poeta ornatissimus. - Pe lângă aceste versuri şi numeroase epistole trimise (s-au păstrat 631), Olahus este şi autorul a două lucrări istorice: Attila - o descriere a celor trei expediţii ale conducătorului hun; şi Hungaria - o amplă monografie istorică, geografică, economică şi etnografică. În aceasta din urmă, aproape jumătate din numărul capitolelor (8 din 19) se ocupă de toate teritoriile locuite de români, - totodată afirmându-şi şi orginea valahă („Ţara de peste Carpaţi (Ţara Românească - n. n.) a străbunilor, dintr-o vestită/ viţă viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici” (în Transilvania - n. n.) - în original: Maiorum genuit me Transalpinia tellus, Stemate praeclaro, ast hic velut hospes eram.

În Moldova, în scurta sa domnie de numai doi ani (1561-63), Iacob Eraclide Despot a întemeiat o „Schola latina” la Cotnari, - oraşul cu cel mai mare număr de locuitori după Suceava; a pus bazele unei biblioteci umaniste de curte (în genul celei din Buda a lui Matei Corvinul, sau a celei din Viena a împăratului Maximilian), dotând-o cu o clădire specială; şi a proiectat înfiinţarea unei academii după modelul celor din Italia timpului (prin urmare, concepută ca un cerc de învăţaţi, o reuniune de erudiţi, de oameni de litere şi filosofi.

Om de arme, aventurier, dar şi persoană instruită, cultivată (cunoştea latina, italiana, franceza şi spaniola), animat de asemenea remarcabile ambiţii, culturale şi politice - visa unirea Moldovei cu Ţara Românească, - în proclamaţia pe care o dă la ocuparea tronului (textul păstrat este în limba italiană) Despot enunţă, pentru prima dată, ideea originii noastre latine: „Voi coborâţi din vitejii romani, care au făcut să tremure lumea!”.

„Schola latina” de la Cotnari - şcoală elementară plus şcoală secundară teoretică, gimnaziu (cu limba de predare latina, evident) - era în acelaşi timp colegiu cu internat, în care copiii, în număr de 150-200 (fii de mici boieri şi de răzeşi) erau instruiţi, educaţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi pe cheltuiala vistieriei personale a Domnitorului. La această şcoală, pusă sub conducerea tânărului umanist Johann Sommer (1542-74) (Venit din Germania, la vârsta de numai 20 de ani, Sommer va fi directorul colegiului din Cotnari; apoi, doi ani director şi profesor de latină şi greacă al şcolii fondate la Braşov de Honterus; alţi doi ani director al gimnaziului unitarian din Cluj, precum şi rector al gimnaziului săsesc din Bistriţa. A scris Viaţa, lui Iacob Heraclide, Despotul Moldovei, dedicând protectorului său şi 15 encomiastice elogii, în limba latină). Despot invitase şi alţi savanţi renumiţi - ca Gaspar Peucer, ginerele lui Melanchton şi rector al Universităţii din Wittenberg; sau ca Georg Ioachim Rheticus, profesor de matematică şi astronomie la Universitatea din Cracovia (şi înainte, la Nürnberg, Leipzig, Wittenberg şi Praga) - care însă, dată fiind precaritatea situaţiei Domnului moldovean, n-au răspuns invitaţiei. – Gimnaziul-colegiu din Cotnari a continuat să funcţioneze mai bine de un secol, ca şcoală catolică de gramatică.

Aşadar, în concepţia întemeietorului ei, Şcoala de la Cotnari -elementară şi secundară - pregătea calea spre un învăţământ superior, având clădire proprie, profesori calificaţi, internat şi burse pentru copiii „aduşi din diferite părţi ale ţării”. Dar şcoala constituia doar un punct dintr-un program cultural mai vast, care cuprindea şi o bibliotecă umanistă de curte, şi o academie. Prin relaţiile personale ale lui Despot cu Melanchton şi cu alţi remarcabili erudiţi germani, în Moldova s-au stabilit primele contacte cu umanismul german, ceea ce, în mod firesc, ar fi. condus Şcoala din Cotnari la promovarea şi difuzarea protestantismului în Moldova; fapt care explică şi reacţia boierilor şi a clerului ortodox care a dus în cele din urmă la finalul tragic al lui Despot. A fost o reacţie îndreptată nu împotriva culturii antice şi a umanismului, ci contra protestantismului, încât, pe bună dreptate se poate afirma că „pentru secolul al XVI-lea Cotnarii, şi implicit Moldova, au reprezentat punctul cel mai avansat al umanismului din Sud-EstuI Europei” (St. Bârsănescu).

(O personalitate legată într-o mică măsură de perioada începu­turilor umanismului românesc, dar o figură de Renaştere cu o frumoasă cultură literară şi cu o viaţă aventuroasă încheiată tragic -domn al Ţării Româneşti între anii 1583-85, peregrinând pe la curţile princiare din Italia şi Franţa, întemniţat şi ucis la Istanbul, - este Petru Cercel; despre care secretarul şi biograful său Franco Sivori afirma că ajunsese să cunoască 12 limbi; şi care este autorul unui lung imn, de 27 de terţine, în limba italiană, închinat Creatorului - scris „în parte sub influenţa evidentă a lui Ariosto”).

În spiritul umanismului occidental (deşi o relaţie directă cu acesta nu se poate susţine), Matei Basarab va fonda la Târgovişte o Schola graeca; iar Vasile Lupu, un colegiu asemănător Ia Iaşi („Academia Vasiliană”).

În Ţara Românească, reverberaţiile caracterelor definitorii ale umanismului renascentist occidental se întâlnesc la Udrişte Năsturel (1596-1657). Tipul eruditului, pasionat om de bibliotecă („Are o bibliotecă personală cu rarităţi - prima bibliotecă personală a unui cărturar român despre care ne-au rămas mărturii, - şi în care se găseau, pe lângă tipărituri ucrainiene şi ruseşti, scrieri occidentale” (G. Ivaşcu)), cumnat şi consilier intim al domnului Matei Basarab, trimis în ambasadă în Polonia, la Viena, în Transilvania, cunoscător al limbilor clasice, cititor de opere antice şi occidentale, obişnuit cu motivele literaturii scumpe umaniştilor vremii lui, Năsturel era si un foarte bun cunoscător al limbii slavone, pe care o considera „capabilă să vehiculeze valorile Antichităţii clasice”. Ca atare, urmărind „să promoveze un umanism românesc în limba slavonă”, traduce celebra scriere Imitaţia Christi în slavonă (în schimb traduce în româneşte învăţăturile lui Neagoe Basarab, Viaţa lui Nifon, sau romanul faimos în toată Europa medievală: Varlaam şi Ioasaf) şi „scrie un concentrat dar substanţial Tratat despre dărnicie, întemeiat nu cum ne-am aştepta, pe texte biblice, ci dimpotrivă, pe autoritatea autorilor antici. Aristofan, Simonide din Keos, Homer, Aristotel, Strabon, Theognis din Megara, Suetoniu, Platon sau Plutarh, sunt citaţi direct sau prin aluzie... Acest mic tratat este considerat prima operă umanistă din literatura română” (C. Gândea) („Ciudat este că, în opusculul său, Udrişte Năsturel foloseşte un autor ca Lucian, deşi acesta a satirizat corosiv nu numai mitologia greco-romană, ci  şi creştinismul” (Gh. Cazan, Ist.filos. mod. şi contemp., 1984, p. 79).

Mai semnificative pentru a ilustra similitudinile sau reverberaţiile umanismului occidental la noi, şi în acelaşi timp mai bine cunoscute sunt contribuţiile originale la Istoria umanismului românesc ale lui Gr. Ureche: afirmaţiile lui privind originea noastră latină, a unităţii tuturor românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească; sau a legăturilor strânse existente între limba română şi limba latină (în sfârşit, „Ureche insistă asupra conceptului de „glorie”, concept scump umaniştilor, când evocă biruinţele moldoveneşti asupra otomanilor (V. Cândca). - Sau, ale lui Miron Costin (fost elev al colegiului iezuit din Bar - Polonia, - unde şi-a însuşit o cultură de tip occidental) cu privire la latinitatea românilor, la unitatea lor din orice zone geografice s-ar afla, şi la originea latina a limbii române. - Sau, ale Spătarului, ale poliglotului Nicolae Milescu, primul uomo universale din cultura română, a cărui operă umanistă se concretizează în traducerea în limba română a Vechiului Testament, traducere efectuată după versiuni latine şi greceşti, şi folosind normele filologice ale criticii de texte; precum şi prin traducerea unui text filosofic în româneşte, celebrul Tratat despre raţiunea dominantă („Scriere atribuită fals scriitorului evreu Josephus Flavius, mai degrabă datorată unui cărturar din epoca elenistică [...], text apocrif prelucrat de Erasm din Rotterdam în 1517 si tradus apoi în cehă, franceză, germană, spaniolă, italiană, olandeză şi engleză” (Idem), care pledează pentru superioritatea raţiunii asupra pasiunilor, - text nerecunoscut de Biserică, dar mult apreciat de Erasm („... care 1-a parafrazat si comentat. Filosofia cuprinsă în această scriere este influenţată de doctrina stoică” (J. S. Fim)). - Sau, afirmaţiile Stolnicului Const. Cantacuzino, strălucitul fost student al Universităţii din Padova, care insistă de asemenea asupra originii latine a românilor, a vechimii instituţiilor lor şi asupra unităţii românilor din cele trei mari regiuni. - Sau, în fine, ale lui D. Cantemir, care „în Divanul, prima sa operă, citează cu dezinvoltură autori creştini, greci, latini sau persani”; iar în Hronic, „desfăşoară o caldă pledoarie pentru latinitatea poporului român” (Idem).

Sintetizând contribuţiile umanismului românesc şi subliniindu-le (când este cazul) originalitatea, istoricul V. Gândea îl apropie de umanismul florentin şi veneţian, considerându-1 un umanism eminamente civic, preocupat a fi larg difuzat în masele populare (P. P. Panaitescu remarcă lipsa - faţă de umanismul occidental - a „individualismului manifestat prin scriitorii culţi”: fapt datorat spiritului Contrareformei, specific scolii iezuite în care s-au format umaniştii români; si care ar fi o negaţie a adevăratului spirit umanist, a libertăţii spiritului critic).

Prima şi fundamentala idee vehiculată este conştiinţa originii noastre latine, a unităţii de limbă şi tradiţii a poporului român. Apoi: „ideea capacităţii limbii populare de a exprima adevăruri înalte sau de a servi în creaţiile literare”. - În continuare, „întâlnim motivul atât de tipic umanist al înnobilării (omului - n. n.) prin virtuţi şi cultură”. - Totodată „apare în umanismul românesc şi o valorificare a raţiunii, care duce la o nouă viziune asupra omului raţional” în concepţiile acestuia despre viaţă şi comportare. Ca o „consecinţă a antropocentrismului şi a dominaţiei raţiunii, spiritul critic se va afirma în cugetare şi în scris”. - în fine, nu lipseşte - atât umaniştilor noştri cât şi celor occidentali - conceptul de „glorie”; cu deosebirea că, în cazul umanismului românesc, „nu este o insistenţă asupra gloriei în sine, ci, din nou, o aplicare a unui concept umanist la un imperativ politic românesc al secolului al XVII-lea - lupta pentru libertate”. În acelaşi scop, sunt mereu mai frecvent afirmate „ideea de patrie şi datoria sacrificiului pentru neatârnarea ei”.

Alţi istorici relevă, nuanţează sau adaugă noi trăsături caracteristice umanismului românesc.

Astfel, N. Iorga subliniază caracterul său militant şi sentimentul de mândrie naţională pe care îl insuflă poporului nostru prin faptul că susţine ideea unităţii şi umanităţii sale. - P. P. Panaitescu relevă şi alte aspecte general umaniste: cunoaşterea limbilor şi literaturilor clasice, o concepţie umanistă a istoriei, cultul civilizaţiei, note de umanism creştin, raţionalism, aristotelism. - Tudor Vianu consideră că „umanismul românesc al secolelor 17 şi 18 este un curent istoric, expresia aspiraţiei poporului român la libertatea naţională şi soci ală”. - Iar Mihai Berza nota, printre caracteristicile umanismului românesc (reţine V. Gândea) „o conştiinţă vie a valorilor Antichităţii clasice... o trezire a spiritului critic... o mai largă curiozitate intelectuală legată de un sentiment nou al valorilor umane, convingerea potrivit căreia cultura, dezvoltând capacităţile spirituale şi morale, îl înnobilează pe om... ideea unei misiuni speciale a cărturarului, care face din umanist un militant pentru ridicarea poporului său”. - în timp ce, în concluzie, Al. Duţu rezumă, concis: „Aspectele specifice ale umanismului românesc sunt patriotismul, toleranţa şi înţelepciunea morală”.

                  prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA