Da, în septembrie 20, anul 1866, în localitatea Hordou (azi “George Coşbuc”), vedea lumina zilei aşa zisul “Poet al ţărănimii”. De ce “poet al ţărănimii”? simplu: în versul lui  satul şi-a făcut cuibar cu toate bucuriile, tradiţiile, necazurile sale, rămase clopote în dungă peste vremelnicie, chemarea aceea necontenită a spiritului spre-o nuntă stelară “Nunta Zamfirei”, scuturată o clipă de blestemul pământului, neîncorsetată de umbre şi fărădelegi – O “nuntă” cu iz de ţărână preoţească, de Năsăud şi Blaj, de “Musa Someşană”, de traduceri din literatura universală, în care presera miezul autohton de râu şi ram. Şi-acum se-aud în numele şi truda lui uşor bolnăvicioasă de-un trup predispus cortegiului de umbre,. Amplificat mai apoi de-o tulburătoare dramă, moartea unicului fiu într-un accident de maşină, respiraţiile unei inimi clătinată, zgâlţâită în pagină de un talent necruţător. Dacă-n Moldova se auzea un cor cu duioasele “rândunici ce se duc, cu pistruiate aripi de codrii de aramă, şi-un “Luceafăr” se înrădăcina în adâncurile Limbii Române, în Transilvania, mai ales, versul lui Coşbuc era pâine şi sare, adăugat suveică la războiul de ţesut, la tranşeele viitoarei Îndependenţe, la sărăcia lui “Noi vrem pământ”, dar şi la biografia Albei Iulii, unde poposise pentru două zile în casa cu nr. 18 de pe actuala stradă “Regina Maria” să-şi reîncarce verbul de freamătul Marii Uniri. Anotimpurile i s-au strâns cunună în jurul frunţii îngândurate, totuşi, de unii care îi contestau originalitatea, fluidul liric debordant. Era o “dragoste învrăjbită”, se pregătea o altfel de “Iarnă pe uliţă” de “Paşa Hassan”, de “Doină”, “Seara” – Se rostogolea o “luptă” necruţătoare a vieţii. manuale şcolare, istoria literaturii îi hrăneau Numele, Prenumele, îl însoţeau victorioase în agora, şi-l resubliniau sărbătoare scrisă cu acel roşu în calendar. Şi-o zi, parcă de dincolo de vreme, după 1990 – a coborât fals cu picioarele pe pământ, şi-a denigrat segmente dintr-un portret unic de frumuseţe, l-au scos din manuale, l-au marginalizat cum doar haita de câini şi lupi marginalizează frânturi dintr-un trup căzut la pământ. Atotştiutorii, mâncătorii de pâine pe spinarea altora, a muncii istovitoare a unui scriitor, poet, traducător neegalat, s-au inhăitat în a  termina, una câte una, valorile spiritualităţii româneşti. Ce Agârbiceanu? Ce Coşbuc? Ce Goga? Ce Blaga?  Dar ce Eminescu? Nimic! Praf să se aleagă din ei! La “debara” cu aceste “vreascuri” ale culturi şi civilizaţiei româneşti. Atenţie denigratori: aţi uitat că ţăranul român a întors şi întoarce încă aceeaşi brazdă de pământ, aruncă sub ea tihna roditoare a seminţelor, să-l bucure mai apoi. Seminţe sunt şi scriitorii – Ei nu pot fi trimişi la groapa cu gunoi! A, da, uitasem, voi vă credeţi “groapa cu lei”! viermii ce hălăduiesc spirite adevărate. Opriţi-vă! Doar viermi veţi rămâne! Din jertfa gliei va rămâne un nufăr veşnic: Literatura româna”! Coşbuc este un asemenea nufăr. Să-l recitim, să-i redescoperim sincer, înaltele virtuţi. Să le doinim în alfabetul tânăr al Românilor de pretutindeni.                   Ion AIUDEANU

Dorobanţul             de George COŞBUC   Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid. Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.   Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura, Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.   Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad, Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.   Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ, Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.   Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ, Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.   Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.   Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt, Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.   Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui, Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?   El abia-şi întoarce capul. - "N-am putere să mă urc. Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!"   - "Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea." - "Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea."   Ajutându-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet, Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet.   Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.   El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt.   Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc, Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Cosbuc  20 septembrie 1866 - 9 mai 1918 Trei Doamne, şi toţi trei             de George COŞBUC   Avea şi dânsul trei feciori, Şi i-au plecat toţi trei deodată La tabără, sărmanul tată! Ce griji pe dânsul, ce fiori, Când se gândea că-i greu războiul,             N-ai timp să simţi că mori.   Şi luni trecut-au după luni - Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină; Şi mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul,             Că s-au bătut nebuni.   Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă-n ţară Toţi cei plecaţi de astă-vară - Şi rând pe rând veneau în sat Şi ieri şi astăzi câte unul             Din cei care-au plecat.   Şi-ai lui întârziau! Plângând De drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă Cu ochii zarea măsurând, Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme             Gemea, bătut d-un gând.   Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cât creştea de rece gândul. El a-ntrebat pe toţi d-a rândul, Dar nimeni ştire nu-i ştia. El pleacă-n urmă la cazarmă             Să afle ce dorea.   Căprarul vechi îi iese-n prag. - "Ce-mi face Radu?" el întreabă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. - "E mort! El a căzut la Plevna             În cel dintâi şirag!"   O, bietul om! De mult simţea Că Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, când ştia anume, El sta năuc şi nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru             El nu-l înţelegea.   Blăstem pe tine, braţ duşman! - "Dar George-al nostru cum o duce?" - "Sub glie, taică, şi sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan!" - "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea             Prin văi pe la Smârdan."   El n-a mai zis nici un cuvânt; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ţinea privirile-n pământ, Părea că vede dinainte-i             Trei morţi într-un mormânt.   Cu pasul slab, cu ochii beţi El a plecat, gemând p-afară, Şi-mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul,             Cu mâna de păreţi.   Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească; El trebuia să s-odihnească - Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz S-a pus, înmormântând în palme-i             Slăbitul său obraz.   Şi-a stat aşa, pierdut şi dus. Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre seară, Şi-n urmă soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo             Ca mort, precum s-a pus.   Treceau bărbaţi, treceau femei, Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcând paradă, - Şi-atunci, deştept, privi la ei Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:             Trei, Doamne, şi toţi trei!