2/14 iunie 1882 - Niciunde prin părţile Argeşului, cronicile şi presa locală nu consemnează vreun fapt istoric sau vreun fenomen natural relevant. În chip precis, nici un asteroid nu periclita planeta în ziua respectivă, după cum, tot asemenea, nici un cutremur ori nici o eclipsă de lună sau de soare nu aveau să  survină. Zodia Gemenilor, de regulă bogată în nativi predestinaţi prestigiului, avea să reţină totuşi naşterea copilului Ion Antonescu2, fiul Chiriachiţei (născută Dobrian) şi al locotenentului Ion Antonescu3, un erou al Războiului de Independenţă din 1877-18784.

 Fie că a avut ori nu vreo legătură cu intervenţia providenţei, dar micuţul Ion Antonescu, Ionel, cum îl alintau ai săi, avea să fie „eroul” unei stranii întâmplări. Elev fiind în primele clase ale şcolii fiilor de militari din Craiova şi revenit la Piteşti, în vacanţă, într-una din zile a ieşit la plimbare cu cei mari ai săi. Ajunseră în parcul din centrul oraşului, se spune, când Ionel a fost abordat de o ţigăncuşă care-i ceru „boieraşului” să-i ghicească în palmă. Cu greu, acesta acceptă, iar la sfârşit fu nevoit să asculte şi prezicerea tulburătoare a fetiţei:

- Boierule, vei fi mare în Ţara asta, dar vei sfârşi pe eşafod!

Nu avem informaţii precise cât de mult şi de serios l-a preocupat destăinuirea necunoscutei, dar, cu siguranţă, că în unele dintre cele mai grele momente ale existenţei sale, povestea cu eşafodul a sfârşit prin a nu-i mai fi indiferentă?...

Următoarea perioadă a vieţii lui Ion Antonescu a coincis adolescenţei şi studiilor. După cum singur avea să consemneze, într-un raport din 17 octombrie 19275, „am urmat următoarele studii: a) Clasele primare; b) Patru clase de liceu; c) Patru clase Şcoala Militară Craiova; d) Şcoala Militară Infanterie şi Cavalerie (2 ani); e) Şcoala Specială de Cavalerie (1 an); f)  Şcoala Superioară de Război (2 ani), g) Anul complimentar la MStM (1 an); h) Şcoala Observatori Aerieni (brevet nr. 13)”. Eşalonate pe ani treptele enumerate, acestea au inclus, în: 1890-1894 = clasele primare; 1894-1898 = primele patru clase de liceu; 1898-1902 = Şcoala fiilor de militari din Craiova; 1902-1904 = Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie; 1905-1906 = Şcoala Specială de Cavalerie; 1909-1911 = Şcoala Superioară de Război; 1911-1912 = studii de stat major; 1912-1913 = Şcoala de observatori aerieni6. De remarcat, din vremea studiilor, predilecţia tânărului Antonescu pentru arma cavaleriei a fost incontestabilă, cât în privinţa pregătirii – toate şcolile şi cursurile au fost absolvite cu acelaşi calificativ: foarte bine7. Antonescu dedicându-se fără rezerve carierei militare, trebuie precizat că a fost una de excepţie, presupunând saltul din grad în grad, de la acela de sublocotenent la mareşal în răstimp de exact 40 de ani, cursul fiind, prin trădare, la 23 august 19448:

- 1 iulie 1904 – sublocotenent

- 10 mai 1908 - locotenent

- 1 aprilie 1913 - căpitan

- 1 noiembrie 1916 - maior

- 1 septembrie 1917 - locotenent-colonel

- 1 aprilie 1920 - colonel

- 10 mai 1931 - General de brigadă

- 25 decembrie 1937 – General de divizie

- 12 iulie 1940 – demisia din armată, acceptată de Carol al II-lea

- 16 septembrie 1940 – anularea, prin Înalt Decret, a demisiei din armată şi avansarea la gradul de General de corp de armată

- 5 februarie 1941 - General de armată

- 22 august 1941 - Mareşal al României, avansat prin Înalt Decret Regal din 21 august 1941

- 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 188 al Consiliului de Miniştri se dispune arestarea a 89 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu, arestat deja la 23 august 1944 şi trimis în captivitate la Moscova. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt “bănuite a fi comis crime de război”9

- 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 189 al Consiliului de Miniştri se dispune arestarea a 65 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt “bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării”10

- 6 februarie 1945 – Prin Înalt Decret Regal, Ion Antonescu este trecut în retragere.

De îndată după absolvirea Şcolii Superioare de Război, anii 1911-1920 au corespuns activităţii desfăşurate de Ion Antonescu exclusiv pe tărâm militar11, el excelând în îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate, precum în rândul întâi ca şef al Biroului Operaţii al Armatei de Nord (1916) şi, apoi, al Marelui Cartier General al gen. Constantin Prezan (1916-1918 şi 1919-1920). Prin activitatea desfăşurată în context, Ion Antonescu s-a impus printre marii făuritori ai României Mari.

Perioada interbelică (1919-1939) îl consacră pe Ion Antonescu nu numai în domeniile militar şi diplomatic, dar şi în cel politic. Mai întâi, prin participarea sa în 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, ca delegat în diverse comisii şi misiuni (reparaţii, dezarmare, lichidările de război etc.)12 ori ca ataşat militar la Paris (1922-1923) ori la Londra şi Bruxelles (1923-1926). Revenit după 1 noiembrie 1926 la Bucureşti, el s-a aflat ani la comanda legendarei Divizii a 3-a Infanterie Piteşti (1933-1937)13 ori a fost director al Şcolii Superioare de Război în două rânduri (1927-1929 şi 1931-1933), Secretar General al Ministerului Apărării Naţionale (1928) şi, mai cu seamă, Subşef al Marelui Stat Major (1933-1934), domeniu în care intervenţia sa pe planul pregătirilor efective pentru apărarea României Mari, singurele ce puteau preveni dezastrul din 1940, s-a dovedit decisivă, prin planurile realiste avansate şi susţinute cu cerbicie, împotriva tuturor14.

Sfârşitul anilor ’30 atestă - dacă mai era nevoie? – intrarea lui Ion Antonescu pe scena vieţii politice, atât prin intervenţia în favoarea forţelor naţionaliste sau acceptarea funcţiei de ministru al Apărării Naţionale în cabinetele Octavian Goga şi Miron Cristea (1937-1938), cât şi, mai apoi, prin despărţirea treptată de regimul Regelui Carol al II-lea, pentru ca în 1940 să intervină, pur şi simplu, divorţul, categoric şi public, din cauza cedării fără luptă către URSS a provinciilor noastre istorice – Basarabia şi Bucovina de Nord. Cedări care, în fond, au inaugurat procesul prăbuşirii României Mari şi împotriva cărora el, Ion Antonescu, ca unul dintre fondatorii proeminenţi ai României Întregite în 1916-1919, a protestat vehement. Avea să fie motivul pentru care, în iulie – august 1940, Antonescu va fi trimis în “surghiun” la Mănăstirea Bistriţa, pentru a reveni la Bucureşti şi introdus la Palat tot la cererea Suveranului, care, în haosul provocat de prăbuşirea hotarelor României Mari în faţa pretenţiilor nesăbuite ale imperialismelor vecine mari şi mici, în faţa pericolelor interne, l-a rugat şi apoi i-a “ordonat” la 4 septembrie 1940 să preia Preşedinţia Consiliului de Miniştri15. Generalul n-a socotit că, în acel fel, situaţia se îmbunătăţise iar ţara fusese ... salvată, dimpotrivă, astfel că în noaptea de 5/6 septembrie a impus abdicarea lui Carol al II-lea, ceea ce a provocat automat prăbuşirea regimului de dictatură regală, marele vinovat şi catalizator al dezastrului        survenit.

Generalul Ion Antonescu a fost, evident, propulsat de evenimentele survenite şi a atins apogeul carierei sale politice şi militare – Conducător al Statului Român. Fără a fi fost însă şi profitor al împrejurărilor nefaste care l-au promovat pe prima scenă politică a ţării.

***

Odată ajuns aici, se impune să-l avem în seamă pe ANTONESCU – OMUL, un capitol despre şi pentru care s-au scris atâtea şi, desigur, lucrurile nu se vor opri aici, cu cercetitudinea de-a se realiza, cumva-cândva, un portret robot al Mareşalului, pe măsura tuturor ocaziilor şi tuturor aşteptărilor sau voinţelor. Ceea ce, evident, nici nu-i rostul operei istorice.

Dar, pentru că ne aflăm aici, este cazul să menţionez că, împotriva  tuturor legendelor în circulaţie, care nu au ca temei cele peste 30 de volume ce le-am consacrat României în epoca 1939-1945 şi Mareşalului, ci simple presupuneri şi nechibzuite dorinţe, nu m-am numărat nicicând printre cei care am exacerbat meritele şi calităţile lui Ion Antonescu, pierzând constant din vedere ori diminuând defectele şi neîmplinirile sale. Nici nu se putea astfel, cât timp unul dintre eşecurile sale de proporţii, cel mai grozav dintre toate – pierderea Războiului din Răsărit, este mult dincolo de domeniul evidenţei, l-a cunoscut şi-l suportă (încă) cu stoicism toată lumea românească, în primul rând! Totodată însă, de ce aş neglija,  ceeace m-a preocupat, stabilirea echilibrului între calităţile şi defectele individului, între realizările şi prăbuşirile sale, fiind convins că – procedând astfel – mă aflu pe calea cea bună. În domeniul studiilor istorice, falsele concepte ale “corectitudinii politice”, astăzi la modă, n-au ce căuta. Nu demult, sociologul şi istoricul  francez Jean Sévillia a demonstrat că, de la “corectitudinea politică” s-a făcut lesne saltul la ... “corectitudinea istorică”, o brutalizare şi o mistificare de proporţii a trecutului care a fost16. Or, în schema obligatorie a “corectitudinii istorice” – atestă acelaşi – intră lichidarea complexităţii faptelor petrecute şi triumful maniheismului, reducerea trecutului la o înfruntare permanentă între Bine şi Rău, anatemizarea unor personaje şi ... desolidarizarea de ele, făcându-se şi pasul imediat următor – demonizarea lor. Este o înşelăciune, dat fiind că, în esenţă, nu personajele şi faptele trecutului sunt demonizate, ci “noi suntem, prin delegare”17. Ei bine, în context, cine poate respinge că, de la o bună vreme, acestui tratament i-a fost supus şi Mareşalul Antonescu. Departe, aşadar, cât mai departe de domeniul istoriei. Oricum, în afara ei!

În temeiul studiilor şi documentelor (ce depăşesc de-acum numărul zecilor şi zecilor de mii) cercetate în arhivele române şi străine, al mărturiilor scrise şi probelor orale, personalitatea lui Antonescu se impune de la sine. Nu putem respinge că i-ar fi lipsit: o cunoaştere profundă a trecutului naţional şi a meandrelor politicii şi realităţilor societăţii în care a trăit18; o introducere şi opinii ferme, desăvârşite problemele tacticii şi strategiei, ale artei militare moderne; o inteligenţă scăpărătoare şi o intuiţie exemplară a evoluţiei faptelor şi fenomenelor, decriptate, examinate şi comunicate ca atare, peste toate imputaţiile ce i s-au adus de-a fi ... Cassandra nenorocirilor prognozate; o memorie ieşită din comun, dublată de un spirit de observaţie şi de organizare ieşite din comun; curajul şi principialitatea, desprinderea de orice arivism şi tentaţie de coruptibilitate; naţionalismul sincer şi devotat, afirmat deschis şi în “spiritul veacului”, triumfător, şi prin contribuţia lui, o dată cu făurirea României Mari la 1918; adversar necondiţionat al politicianismului şi al tuturor tendinţelor vremii  (liberale, conservatoare, naţional-ţărăniste şi, nu mai puţin, legionare sau fasciste). anticomunist de calibru, în teorie şi practică, preocupat de dificultăţile cea aveau  să se abată asupra României Mari ca rezultat al vecinătăţii nenorocite a URSS, cu pretenţiile sale teritoriale şi ideologice imense; convingeri ferme în rosturile alianţei anglo-franceze pentru apărarea României până la 1939, iar după 1940, ca aliat al celui de-al III-lea Reich, iniţiator şi factor al cooperării româno-germane în faţa pericolului bolşevic şi a comunizării Europei în cazul victoriei lui Stalin; dragostea fierbinte de ţară şi de popor, de bine şi de dreptate, dispus oricând pentru sacrificiul suprem întru apărarea şi salvarea drepturilor şi intereselor naţionale. Într-un editorial memorabil, încredinţat presei după ce Carol al II-lea l-a învestit pe Antonescu ca prim-ministru, inegalabilul N. Iorga îl  dezvăluia în acest chip19: “... Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război [1916-1919], sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară ...”

Este de la sine înţeles - cum s-ar fi explicat altfel? – că, pe măsura calităţilor de excepţie ale Mareşalului Antonescu, defectele, ele însele, n-au fost mai puţine şi nici de fel neînsemnate. Nimeni nu poate pretinde, fără prejudiciul cauzat unei abordări obiective, a fi trecute sub tăcere. Nefiind admisibil, evident, a promova hagiografia în istoriografie. În fapt, nici un moment, Antonescu n-a pretins calităţi şi merite inexistente ori neverificate. Atunci?

Cu scurgerea anilor, Antonescu şi-a aflat cel mai bun aliat în măsură să-i probeze oricând cariera militară de excepţie în foile de apreciere, toate păstrate cu chibzuinţă în arhive, şi atestând că vreme de multe decenii (1904-1937) el a primit an de an calificativul foarte bine, mai puţin pentru 1933-1934, când a intervenit o dispută personală cu superiorii săi, generalii Paul Angelescu şi N. Samsonovici, care l-au atenţionat fără rezerve cu ... rău20. Sub acest aspect, netăgăduit, de mare interes sunt obişnuitele foi calificative anuale, valorificate în ultima vreme de specialişti21, impunându-se a selecta câteva exemple:

- Din foaia calificativă pe anul 1907 (semnată de col. E. Pretorian, cdt. Regimentului 1 Roşiori): “Foarte bun ofiţer sub toate raporturile. Prin zelul şi priceperea lui la serviciu a atras atenţia şefilor săi. A fost însărcinat cu conducerea şi instrucţia plutonului de pionieri, de care s-a achitat în mod deosebit. Ofiţer foarte serios şi cu o conduită exemplară. Merită din toate punctele de vedere a înainta la alegere, pentru care îl propun”22;

- Din foaia calificativă pe anul 1909 (semnată de căpitan M. Zaharescu, cdt. depozitul de remontă): “Ofiţer eminent, sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale şi desfăşoară energie extraordinară. Excepţional de inteligent şi conştiincios, foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ, iubeşte mult calul, excelent camarad, conduită exemplară. În fine este un ofiţer de mare valoare, pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor fericit”23;

- Din foaia calificativă pe anul 1912 (semnată de col. Bassarabescu, cdt. Regimentului 4 Roşiori): “Sănătos şi rezistent la oboseli. Prea inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară [...] Este deja caracterizat ca având aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major. Îl propun, din nou, pentru înaintare excepţională, la gradul de căpitan”24;

- Din foaia calificativă pe anul 1913 (semnată de generalul Al. Averescu, cdt. Diviziei 2 Cavalerie după operaţiunile din Bulgaria): “... A lucrat cu stăruinţă şi pricepere zi şi noapte, divizia fiind improvizată şi timpul foarte scurt. În lucrările sale, cea mai desăvârşită ordine [...] În timpul operaţiunilor a fost, cu deosebire, întrebuinţat la recunoaşteri şi transmitere de ordine la distanţe foarte mari şi în terenuri extraordinar de dificile. Străbătând fără preget, în timpul nopţilor, pe vreme rea şi izolat, regiuni înţesate de comitagii, mi-a dovedit că posedă, în gradul cel mai înalt, calitatea de căpetenie a ofiţerului de cavalerie şi Stat Major, şi anume: Curajul în singurătate. Curaj şi sânge rece deosebit [...] L-am găsit adesea în spital, la Pirdop, printre holerici, unde se ducea fără nici un ordin, ci numai din dorinţa de a stăvili teribilul flagel. Le ducea tutun şi-i îmbărbăta, încredinţat că, dacă fiecare făcea cât de puţin se pricepe în acest sens, boala se va stinge. Era, în adevăr, devotat. În tot timpul războiului, deşi a fost supus la oboseli extraordinare, a găsit şi timpul de a ţine jurnalul la curent, în mod foarte conştiincios. A fost întotdeauna sănătos, foarte voios şi dornic de a merge înainte. Mult simţ naţional şi excelent patriot. În rezumat, am rămas cu impresia că este un ofiţer de cavalerie şi de Stat Major şi că, cu un asemenea om, se poate întreprinde orice. El merită orice distincţiune. A fost propus de Comandantul Diviziei 2 Cavalerie pentru Steaua României de Război”25;

- Din foaia calificativă pe anul 1915 (semnată de col. I. Zadik, şeful Statului Major al Corpului 4 Armată): “De la mutarea sa în Corpul de Armată, conduce Biroul Operaţiilor. În scurt timp de la luarea biroului în primire, s-a pus foarte repede la curent cu lucrările lui, dovedind o aptitudine deosebită. Studiază şi rezolvă foarte bine chestiunile respective [...] Cultura generală foarte bună, cunoştinţe militare superioare căpătate în Şcoala de Război. Posedă foarte bine principiile relativ la conducerea trupelor în război. Judecă foarte bine situaţiile tactice şi strategice, pe hartă şi teren [...] Are foarte mult spirit de ordine şi metodă, care, unite cu cunoştinţele sale superioare, cu energia şi râvna, devotamentul ce pune în serviciu, denotă pe căpitanul Antonescu ca un ofiţer de mare valoare. Este sănătos şi rezistent pentru campanie. Conduită exemplară, educaţie aleasă. Este un eminent ofiţer de Stat Major”26;

- Din foaia calificativă pe anul 1917 (semnată de generalul Constantin  Prezan, şeful Marelui Cartier General): “De la începutul campaniei [1916] maiorul Antonescu a lucrat ca şef al Biroului Operaţiilor, direct sub ordinele mele, aşa că am avut ocazii multiple de a-l aprecia. Este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei”27;

- Din foaia calificativă pe anul 1919 (semnată de lt.- col. Ion Sichitiu, şeful Secţiei Operaţiilor a MCG): “Ofiţer superior, distins din toate punctele de vedere, caracter hotărât, voinţă de fier. Orice calificare i-aş face, ea nu va putea ilustra îndeajuns meritele ce-i revin, graţie muncii rodnice şi fără preget ce a depus în postul de multă încredere ce-l ocupă, ca şef al Biroului Operaţiilor [...] Ofiţer de Stat Major de mare valoare. Interesele Armatei reclamă ca lt. – colonel Antonescu să ajungă cât mai curând, repede, la înaltele comandamente la care are tot dreptul să aspire. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel, în mod excepţional, atât în arma sa cât şi pe Stat Major, precum şi la comanda de regiment”28;

- Din foaia calificativă pe anul 1920 (semnată de general N. Sinescu, inspector Cavalerie): “Lt. – col. Antonescu este un ofiţer desăvârşit şi merită cu prisosinţă a înainta în mod excepţional la gradul de colonel, atât pentru Statul Major cât şi pe armă. I se poate încredinţa orice fel de comandă, conducere sau serviciu superior şi le va duce pe toate la bun sfârşit”29;

- Din foaia calificativă pe anul 1922/1923 (semnată de colonel adjutant I. Florescu, şeful Diviziunii II din cadrul MStM român): “Colonel Antonescu a făcut serviciul de ataşat militar la Paris, de la 30 august 1922 la 1 iulie 1923, iar de la această dată a fost numit ataşat militar la Londra. Ofiţer de o capacitate militară incontestabilă de care a dat dovadă pe tot timpul războiului [1916-1919] cât şi cât timp a comandat Şcoala de Cavalerie de la Sibiu. Posedă calităţi remarcabile de caracter, hotărâre, curajul răspunderii şi iniţiativă. Susţine cu energie părerile sale pe care ştie să le urmeze cu tenacitate, a fost apreciat în mod strălucit pentru toate serviciile care i s-au încredinţat”30;

- Din foaia calificativă pe anul 1928 (semnată de general C. Lăzărescu, subşeful MStM român): “Este un ofiţer de toată valoarea şi din toate punctele de vedere”31;

- Din foaia calificativă pe anul 1931 (semnată de generalul Moruzi, inspector general Cavalerie): “Ofiţer cu calităţi cu totul excepţionale. Pe lângă cunoştinţele deosebite, afirmate într-o rodnică carieră, are şi nepreţuita însuşire de a fi şi un mare caracter şi un ofiţer pătruns de sentimente de înaltă morală [...] Perspectivele în carieră ale acestui ofiţer sunt nelimitate”32;

- Din foaia calificativă pe anul 1932/1933 (semnată de generalul M. Ionescu, cdt. Corpului 1 Armată): “ ... Dotat cu o cultură superioară militară şi generală foarte vastă, înzestrat cu o inteligenţă foarte pătrunzătoare şi cu o voinţă de fier, de o tenacitate fără seamăn în toate chestiunile care ating interesele superioare ale Armatei, de o putere de muncă cu totul în afară din comun şi care servesc de strălucit exemplu subalternilor săi, Generalul Antonescu se impune ca unul dintre viitorii mari conducători ai Armatei, atât prin capacitatea sa excepţională, cât şi prin patriotismul cu care sacrifică Instituţiei întreaga sa activitate”33;

- Din foaia calificativă pe anul 1934/]1935 (semnată de generalul I. Sichitiu, cdt. Corpului 1 Armată): “... Este inutil să înfăţişez aici, în câteva rânduri, însuşirile ostăşeşti şi aptitudinile de a comanda ale Generalului Antonescu, ele sunt prea bine cunoscute de toţi şefii, prea bine reliefate de trecutul său şi prea bine apreciate de către toţi cei care l-au avut în subordine sau au avut legături de serviciu cu el [...] Lăsând la o parte temperamentul său care uneori nu poate fi suficient stimat, recunosc la Generalul Antonescu caracterul său hotărât, puterea sa extraordinară de muncă, curajul hotărârilor şi al faptelor sale, demnitatea cu care apără prestigiul funcţiei ce îndeplineşte şi pe acela al subalternilor săi, dar, mai presus de toate, patriotismul înflăcărat şi luminat care îi animă toată fiinţa sa şi care uneori trece dincolo de uzanţe”34;

- Din foaia calificativă pe anul 1936/1937 (semnată de generalul P. Dumitrescu, cdt. Corpului 1 Armată): “Generalul Antonescu comandă Divizia 3-a de Infanterie în mod remarcabil din toate punctele de vedere. Ofiţer General, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, recunoscute de întreaga oştire – ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă. Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) – nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al Generalului Antonescu. În timp de pace: în toate însărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de General, a fost întotdeauna întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s-au dat. În timp de război [1916-1919]35: a fost inspiratorul şi animatorul fără egal al marilor înfăptuiri ce au dus la înfăptuirea idealului naţional, şi pentru care nu avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători. Datorită probităţii, modestiei şi caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la Tisa, înaintea camarazilor săi. Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!!”36.

Activitatea şi calităţile de excepţie ale Mareşalului Antonescu au impresionat, nu mai puţin, pe militarii străini (francezi, britanici, germani, italieni) cu care el a venit în contact oricare, de-a lungul anilor, în virtutea atribuţiilor pe linie de servicii, l-au avut sub observaţie37. Aşa precum faimosul Birou 2 francez, care, la 28 decembrie 1937, imediat după includerea lui Ion Antonescu în guvernul lui O. Goga (1937-1938), a transmis de la Bucureşti Parisului un amplu raport despre noul demnitar38. Un capitol special al documentului, intitulat Aprecieri, cuprindea opiniile despre Antonescu ale unora din ataşaţii militari francezi la Bucureşti (col. Thierry – 1927, col. Delmas – 1934 şi 1937). Din “portretul” schiţat în octombrie 1927 de col. Thierry, reţinem: “Puterea de muncă a colonelului Antonescu face din el unul dintre ofiţerii cei mai distinşi ai Armatei Române. El este, cu siguranţă, egalul celor mai buni ofiţeri ai noştri de Stat Major. Inteligenţă foarte ascuţită, brutalitate, un mare ogoliu, o voinţă feroce de-a ajunge, acestea sunt, dimpreună cu o extremă xenofobie, trăsăturile esenţiale ale acestei curioase figuri. El trebuie să fie tratat cu multă prudenţă; nu este sigur”39. La rândul său, col. Delmas îl considera în 1934 pe Antonescu drept “fiu spiritual” al Mareşalului Prezan; a fost şef al Biroului Operaţiilor în 1916-1918, iar, în 1919, a organizat în mod “strălucit” marşul trupelor române asupra Budapestei. Rămăsese “în plină vigoare fizică” şi “energie”, atestând “o frumoasă inteligenţă”; “trece – spunea Delmas, în continuare - drept un ofiţer fanatic, dotat cu o mare putere de muncă, autoritar şi tranşant, şovin, foarte rezervat faţă de străini, inclusiv francezi”40; acelaşi, în noiembrie 1937, îl aprecia aşa cum era - “un şef de valoare excepţională”41.

În acest cadru, nu poate scăpa atenţiei “portretul” stabilit în temeiul  examenului grafologic al scrisului Mareşalului Antonescu, de către dl. Andrei Fortunescu în 1991:

“Semnătura lui Ion Antonescu exprimă înainte de toate o energie nestăvilită, suport pentru o activitate susţinută, ce nu-şi îngăduie răgazuri pentru reflecţii subtile ori reverii romantice.

Grafismul dezvăluie un spirit cultivat, dar care nu înţelege să se oglindească pe sine însuşi, relevă o voinţă formidabilă, capabilă să domine, dar, în acelaşi timp, să se constituie într-un scut protector pentru alţii. Literele preponderent unghiulare vorbesc despre asprimea unei persoane ce nu este dispusă să facă concesii, nici sieşi, nici altora.

Raporturile poziţionale şi dimensiunile dintre majuscula G (din compoziţia abrevierii cuvântului General) şi majuscula A prin care începe numele reflectă respectul deosebit pe care scriptorul îl acordă autorităţii, mărturisind totodată credinţa acestuia, potrivit căreia o persoană ce poartă girul puterii trebuie să-şi restrângă la maximum orgoliile ce-l animează ca simplu individ. Faţă de impozantul G, A, cu ovalul său reţinut, modest, sobru, îl reprezintă pe Antonescu – omul!”42

***

 S-a afirmat, eronat, că Mareşalul Antonescu ar fi fost aliatul uitat al lui Adolf Hitler. Poate înainte de-a se fi cunoscut, dar nicicum şi nicicând în perioada alianţei militar-politice (noiembrie 1940 – august 1944)43, când s-au întâlnit de 20 de ori44, în cursul cărora Mareşalul s-a dovedit consecvent incomod, departe de-a fi fost un ... aliat “cuminte” al Führerului. Este un fapt care se degajă tranşant din toate stenogramele păstrate şi a fost relevat de către toţi martorii prezenţi la întrevederile Hitler-Antonescu, în primul rând de celebrul Paul Otto Schmidt (translatorul Führerului), Mihail Sturdza, ministrul român de Externe (1940) sau Gh. Barbul (translatorul şi secretarul lui Antonescu). Schmidt, de pildă, le declara americanilor după război: “... Toate conferinţele [lui Hitler] cu ungurii şi românii au atins problema Transilvaniei ... În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”45. În ceea ce-l priveşte, Mihail Sturdza a reţinut că, de la primele contacte, la Berlin în 22-23 noiembrie 1940, Antonescu i-a prezentat liderului nazist o “elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”46. În sfârşit, Gh. Barbul, care de regulă era nelipsit de la convorbirile Antonescu-Hitler, avea să-şi reamintească după război, în memoriile sale de circulaţie internaţională: “ ... Am găsit [în aprilie 1943] pe Hitler aruncând flăcări. El striga: <<Trădare!>>. Mareşalul putea să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie a Führerului. Cuvintele lui, al căror sens Antonescu nu reuşea să-l înţeleagă decât în mod fragmentar, din cauza imposibilităţii lui Schmidt de a le traduce la o astfel de viteză, zburau prin cameră, ca obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav şansele războiului: ca în 1917 când Sixte de Bourbon, ducându-se în lagărul inamic să negocieze, într-un moment când adversarii Germaniei, epuizaţi de eforturile lor, se gândeau la pace, tot astfel Mihai Antonescu ar fi deschis ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii lui Festung Europa. Pentru a susţine acuzaţiile lui, Hitler agita în mâna dreaptă o foaie de hârtie. Era, după cum afirma el, o telegramă a Departamentului de Stat, semnată de Cordell Hull, descifrată de serviciile germane. Destinatarii erau miniştrii Statelor Unite din capitalele ţărilor neutre din Europa. <<Susţineţi iniţiativa lui Antonescu – glăsuia textul>>. România se pusese astfel în funtea unei mişcări de trădare în Europa. Mihai Antonescu o mărturisea singur în memoriul dat lui [Manfred von] Killinger. Pentru a păstra încrederea Reichului, Mareşalul trebuia să renunţe la colaborarea vicepreşedintelui de Consiliu şi să recheme de urgenţă pe şefii de misiune de la Berna şi Madrid, care serviseră ca instrumente ale lui Mihai Antonescu”47. Cât în ce priveşte situaţia, imposibil de imaginat, a unui Antonescu redus la tăcere în faţa Führerului, N. Steinhardt a consemnat dimpotrivă în Jurnalul său: “Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler [...] Dîrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei”. Se desprinde, cât de colo, că Mareşalul Antonescu a ştiut să se impună pentru a i se recunoaşte statutul: al III-lea om al Axei, după Hitler şi Mussolini, cel puţin pe continentul european! Iar ascensiunea lui pe locul secund, după căderea “Ducelui”, n-a putut fi de nimeni şi nicicum blocată. Fie numai având în seamă o atare dispoziţie în ierarhia Axei, şi este de ajuns a conchide că Antonescu n-a avut cum să-şi joace rolul de aliat uitat al lui Hitler, cum sugerează autorii de serviciu sau propovăduitorii (aberantei) corectitudinii istorice. Antonescu, aşadar, n-a fost nici aliat uitat, dar nici unul de anvergură al celui de-al III-lea Reich, pentru care a optat nu după propriile-i impulsuri şi convingeri, ci, pur şi simplu, datorită realităţilor anului 1940, devenind volens/nolens aliatul lui Hitler, iar nu vasalul acestuia, în condiţii geopolitice concrete, care impuneau respingerea în forţă a imensului pericol reprezentat de URSS, mai cu seamă în urma agresiunii barbare care consfinţise debutul prăbuşirii României Mari. Despre toate acestea, Mareşalul avea să detalieze în nenumărate dispoziţii şi declaraţii, precum în Ordinul de zi adresat luptătorilor de pe front la 1 ianuarie 1944: “... În zilele trăite de voi, de noi şi de părinţii noştri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Ţările Româneşti au fost de nenumărate ori invadate şi ocupate, dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, jefuite şi ciuntite de oştile ruseşti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima şi în mândria românească, în cinstea şi în glia strămoşească. Luaţi aminte şi nu uitaţi. Nu uitaţi şi nu vă temeţi că veţi putea fi pedepsiţi fiindcă vă faceţi datoria. Fiţi încredinţaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiţi de această justiţie fiindcă, fiind provocaţi, umiliţi şi ciuntiţi în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de fraţi nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă Basarabia şi Bucovina noastră nu ne-ar fi fost zmulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)”48. Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unităţilor operative din regiunea frontului, şi cu acest îndemn: “ ... Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire şi la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge duşmanul nostru de moarte [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”49

Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al României după 22 august 1941, rămâne indiscutabil singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti, declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului50.

A eşuat, nu numai în încleştarea militară pe Frontul de Est, ci şi în urma combinaţiilor de “doi bani” ale forţelor patriotice interne, triumfătoare la 23 august 1944, dar numai pentru moment, dat fiind că fără un răgaz confortabil acestea aveau să-i succeadă Mareşalului, în închisori şi lagăre, în “procese” şi în faţa plutoanelor de execuţie, iar, numai în cazurile cele mai ... fericite, pe căile Exilului. Printr-o mişcare total nesăbuită şi în urma unei cotituri nenorocite, nicidecum istorice, România a devenit un stat ocupat, iar învingătorul de moment, mai cutezător şi obraznic decât de regulă, a impus modificarea regimului social-politic, comunizarea după modelul moscovit-asiatic!

În atare împrejurări, Mareşalul Antonescu şi unii dintre colaboratorii săi au căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, la 1 iunie 1946.

Cu demnitate, Antonescu dovedind magistral că, aşa după cum trăise, ştiuse să moară pentru România, căreia, de altfel, i-a închinat ultimele sale cuvinte.

Convins fiind, fără nici o îndoială, că nu se sfârşise TOTUL, din moment ce abia începuse POSTERITATEA, care poate să-i fie (deocamdată) nefavorabilă şi fals lustruită, dar care va sfârşi prin a-i fi NUMAIDECÂT DREAPTĂ ŞI CUMPĂTATĂ!

Atâta doar, pentru moment. Nu se poate spune şi CÂND ori DE CÂND?

Cititorul nostru, parcurgând aceste rânduri, poate, de bună seamă, să fie oricând UNUL DINTRE JUDECĂTORI!

                              prof. univ. dr. Gh. BUZATU

                                          Iaşi, 9 iulie 2008

Note:

1 Este, mai mult decât sigur, inutil a propune o nouă biografie îmbrăţişând detaliat viaţa şi opera lui Ion Antonescu, rolul şi locul său în contextul general şi special al epocii în care a trăit şi pe care, în unele privinţe, a dominat-o, iar aceasta mai ales acum dacă avem în vedere extrem de bogata literatură de referinţă, precum şi datele consemnate cu minuţie şi exactitate în dosarul său de militar - de-acum, publicat – vezi îndeosebi V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei: Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914-1940), Iaşi, Institutul European, 1994; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2005 ori în Jurnalul activităţii sale de Conducător al Statului Român în 1940-1944 (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război. 1940-1944, I, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; volumele II-III sub tipar). Relativ la genealogia familiei celui de-al III-lea Mareşal al României, vezi studiile, excelente, ale colegului Sorin M. Rădulescu.

2 Reţinem de la nr. 133/3 iunie 1882, după Registrul naşterilor pe anul 1882 păstrat în arhivele din Piteşti, acest „Act de naştere a lui Ioan, de secs bărbătesc; născut eri, la orele două ziua, în oraşu Piteşti, la locuinţa părinţilor săi, cu no 138, din strada Zmeurii, Coloaria Neagră, fiu d-lui locotinent Ioan Antonescu, de ani 29, de religiune ortodocsă, român; de profesiune militar, domiciliat în acest oraş, şi al soţii acestuia, Chiriaţica, de ani 21; după declararea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul [...] Declarante, Locotinent I. Antonescu. Martori – Lt. Gh. Chicoş, G. Dobrian. Oficieru, A. Oncescu” (apud  Vasile Novac, Căpitanul Ioan Antonescu – tatăl Mareşalului Ioan I. Antonescu, în „Argessis. Studii şi comunicări”, Istorie, Piteşti, tom VIII, 1999, p. 282).

3 După moartea fulgerătoare a căpitanului Ion Antonescu, de educaţia viitorului mareşal s-au ocupat unchii săi, Ilie şi Dumitru Antonescu, precum şi colonelul Baranga, cu care s-a recăsătorit Chiriachiţa, devenită, aşadar, Baranga. Menţionăm că Dumitru Antonescu a fost în 1891 şeful celei dintâi promoţii a celebrei Şcoli Superioare de Război din Bucureşti (vezi Mircea Agapie şi colaboratori, De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Cartea amintirilor absolvenţilor. O sută de promoţii (1889-1995), Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994, p. 521; Jipa Rotaru şi colaboratori, Al III-lea Mareşal al României: Ion Antonescu. Începutul carierei militare. 1882-1919, Bucureşti, Editura Metropol, 1993, p. 6-7).

4 Vezi Vasile Novac, Căpitanul Ioan Antonescu – tatăl Mareşalului Ioan I. Antonescu, p. 275-284.

5 V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Ion Antonescu, militar şi diplomat, p. 79-80.

6 Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită, în Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 49 şi urm.; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 345-348.

7 Ibidem.

8 Ibidem, p. 352-354; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 34-49; Nicu Apostu, Didi Miler, coordonatori, Mareşalii României, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 166-170.

9 Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, I, 1944-1946, Bucureşti, INST, 2000, p. 74-76.

10 Ibidem, p. 76-78.

11 Vezi schiţa biografică oficială a lui Ion Antonescu, difuzată la scurt timp după asumarea la 5-6 septembrie 1940 a responsabilităţilor de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român (Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, I, Iaşi, Editura B.A.I., 1990, p. 42-53).

12 Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 349.

13 Cf. Cornel Carp, Ion Antonescu, comandant al Diviziei 3 Infanterie din Piteşti, în „Argessis. Studii şi comunicări”, Istorie, Piteşti, tom VIII, 1999, p. 291-296. La comanda diviziei s-au ilustrat ulterior generalii Ion Boiţeanu, Ilie Şteflea şi Corneliu C. Calotescu, în 1941-1944 eroi ai Campaniei din Răsărit. De remarcat că, imediat după 20 august 1944, în cursul tentativelor trupelor române şi germane de-a stopa ofensiva Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene, Divizia a 3-a Infanterie Piteşti şi-a aflat sfârşitul lângă Iaşi, la Leţcani (cf. Dumitru M. Osipov, M. M. Cojocaru, Cimitirul Militar al eroilor români „Mareşal Ion Antonescu” din Leţcani-Iaşi, Iaşi, Editura Helios, 1996, passim). Despre soarta, în aceleaşi împrejurări, a Diviziei germane 79 Grenadieri, cf. Walther Rehm, Jassy. Schicksal einer Division oder einer Armee?,  Neckargemünd, 1959.

14 V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Ion Antonescu, militar şi diplomat, p. 47-54.

15 Valeriu Pop, Amintiri politice. 1936-1945, Bucureşti, Editura Vestala, 1999, p. 117.

16 Cf. Jean Sévillia, Corectitudinea istorică. Să punem capăt trecutului unic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, passim (ediţia originală – Paris, Perrin, 2003).

17 Ibidem, p. 10.

18 Probe excelente în acest sens se desprind din Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, volumele I-X (pentru anii 1940-1943)  editate de M. D. Ciucă şi colaboratorii (Bucureşti, 1997-2007).

19 Vezi infra, capitolul II.

20 Vezi Arhiva Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii, Bucureşti, fond 40 010 („Procesul marii trădări naţionale”, 1946), vol. 3, f. 343; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 347-349.

21 Cf. V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Ion Antonescu, militar şi diplomat, p. 80-119 (doc. nr. III-LVII); documentele respective, comentate de Vasile Novac, Mareşalul Ion Antonescu, în Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, George Rotaru, eds., Istorie şi societate, IV, R. Vâlcea, Rottarymond, 2006, p. 24-59.

22 V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Ion Antonescu, militar şi diplomat, p. 83.

23 Ibidem, p. 86.

24 Ibidem, p. 88.

25 Ibidem, p. 90.

26 Ibidem, p. 93.

27 Ibidem, p. 96.

28 Ibidem, p. 100.

29 Ibidem, p. 102.

30 Ibidem, p. 103.

31 Ibidem, p. 108.

32 Ibide, p. 110.

33 Ibidem, p. 112.

34 Ibidem, p. 116.

35 Pentru perioada respectivă, vezi V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi Războiul de Reîntregire a Neamului, ediţia a II-a revăzută, Focşani, Editura Pallas, 2006, passim.

36 V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Ion Antonescu, militar şi diplomat, p. 119.

37 În cursul Războiului din Est la Cabinetul Militar s-au întocmit şi se păstrează în arhive mai multe dosare reunind probe reprezentând aprecieri şi opinii ale aliaţilor din Axă despre personalitatea Mareşalului şi rolul României în conflict.

38 Apud Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 352-354.

39 Ibidem, p. 353.

40 Ibidem.

41 Ibidem, p. 354.

42 Ibidem, p. 292-293.

43 Despre amploarea şi limitele colaborării româno-germane în 1940-1944 vezi, mai ales, Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994; Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

44 Vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 243-244.

45 Ibidem, p. 242.

46 Ibidem, p. 241.

47 Gh. Barbul, Mémorial Antonesco. Le III-e homme de l’Axe, I, Paris, Éditions de la Couronne, 1950, p.186-187.

48 Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice Centrale, Bucureşti, fond Cabinetul Militar, dosar 54/1944, f. 5.

49 Apud Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, p. 303-304.

50 Academia Română, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coordonator acad. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, passim.