România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istorie şi civilizaţie

II

  Continuare din revista DACOROMANIA, nr. 38

 

Cuvântul civilizaţie folosit astăzi la singular este înainte de toate, un bun comun pe care-l împărtăşesc, în mod inegal toate civilizaţiile, "ceeace omul nu mai uită"!!! focul, scrierea, domesticirea plantelor şi animalelor nu au nici o origine socială: ele au devenit bunuri colective ale civilizaţiei. Or, acest fenomen de "difuziune" a bunurilor culturale comune ale întregii omeniri capătă în lumea actuală o amploare extraordinară. De pildă tehnica industrială creată în Occident exploatată în întreaga lume care o primeşte cu braţele deschise. Acest aflux de tehnică va unifica oare toată lumea care o primeşte cu braţele deschise. Acest aflux de tehnică va unifica oare toată lumea, impunând pretutindeni acelaşi peisaj, acaparând cea mai mare parte a oamenilor?

Raymond Aron, spunea că "suntem într-o fază în care descoperim adevărul relativ al conceptului de civilizaţie şi, în acelaşi timp, faptul că acest concept trebuie depăşit… Etapa civilizaţiilor s-a încheiat şi… spre binele sau răul ei omenirea este pe cale să ajungă la o nouă etapă, în concluzie ceace unei civilizaţii capabile să se extindă la universul întreg… "Civilizaţia industrială" exportată de Occident nu este decât una dintre trăsăturile civilizaţiei occidentale. Adoptând-o, lumea nu acceptă dintr-odată şi "ansamblul" acestei civilizaţii, ci dimpotrivă. Trecutul civilizaţiilor nu este decât istoria unor împrumuturi continue pe care aceste civilizaţii la fac una alteia de-a lungul secolelor, fără să-şi piardă totuşi nici particularităţile, nici trăsăturile specifice. Este de recunoscut totuşi că este pentru prima dată când un aspect decisiv al unei anumite civilizaţii este considerat un împrumut dorit de "toate" civilizaţiile din lume şi că viteza comunicaţiilor moderne îi favorizează difuzarea rapidă şi eficace. Putem spune doar că ceea ce numim "civilizaţie industrială" este pe punctul de a se alătura acestei civilizaţii colective a universului. Fiecare civilizaţie a fost, este sau va fi bulversată de acest lucru în structurile sale.

Presupunând că toate civilizaţiile lumii ajung, într-un răstimp mai lung sau mai scurt să-şi uniformizeze tehnicile uzuale, şi prin acestea, unele moduri de viaţă, nu este  mai puţin adevărat că, pentru multă vreme de aici înainte, ne vom găsi în cele din urmă în faţa unor civilizaţii foarte diferenţiate. Pentru multă vreme încă, cuvântul civilizaţie va avea singular şi plural, în care istoricul nu ezită să fie categoric. Şi totuşi, prin ce definim noţiunea de civilizaţie, care sunt mijloacele şi contextele ştiinţelor umane care participă prin confluenţa şi manta lor participativă? În afară de istorie, pe care nu o vom implica acum şi aici, din motive dictate de categoria căreia îi propunem prin titlu o paralelă componentă intrinsecă, vom alătura alte domenii cu ajutorul cărora vom face incursiunile cuvenite.

 

a)   civilizaţiile înseamnă spaţii.

Indiferent de natura lor, civilizaţiile şi cele mari cât şi cele mici, pot fi localizate pe o hartă, o parte esenţială a existenţei lor, putând depinde de constrângerile sau avantajele situării  lor geografice. Omul este creatorul acestei sutuări, de secole şi milenii, neexistând un peisaj care să ne poarte marca acestei munci continue cu îmbunătăţirile acumulate de-a lungul generaţiilor, şi vorba lui K. Marx  producere a omului de către om, sau a lui J. Michele puternică muncă a lui asupra lui însuşi. Cu alte cuvinte a vorbi de civilizaţie înseamnă a vorbi de spaţii, de pământuri, de relief, de climă, de vegetaţii, de epoci de animale, de avantajele date sau dobândite. Iar de aici tot ce decurge pentru om: agricultură, creşterea animalelor, hrană, locuinţe, îmbrăcăminte, comunicaţii, industrie.

Fireşte, mediul natural şi în acelaşi timp cel realizat de om, nu se închide dinainte într-un determinism îngust. Locul nu explică totul, chiar dacă rolul său rămâne important, sub forma avantajelor - date sau dobândite. Sub semnul avantajelor date, fiecare civilizaţie ar fi rodul privilegiilor imediate, folosite de timpuriu, de om. Astfel, la începutul vremurilor, "civilizaţiile fluviale" ale lumii vechi, au înflorit de-a lungul Fluviului Galben (civilizaţia chineză), Indusului (civilizaţia preindiană), Tigrului şi Eupratului (cea Sumeriană, Babyloniană, Assiriană), Nilului (civilizaţia egipteană). La fel au înflorit civilizaţiile thalossosocratica, ca roade ale mării Mediterane ca Fenicia, Grecia, Romană sau acea grupare de civilizaţii puternice ale Europei nordice, axate în jurul Mării Baltice şi mării Nordului; fără a uita Oceanul Altantic şi civilizaţiile sale oeriferice: partea esenţială a Occidentului actual şi ceea ce depinde de el, care s-a grupat în jurul lui, precum civilizaţia romană, cândva, în jurul Mediteranei. De fapt aceste cazuri clasice dezvăluie în special prioritatea circulaţiei. Nici o civilizaţie nu trăieşte fără o circulaţie proprie, fiecare se îmbogăţeşte în urma schimburilor, a conflictelor care atrag după sine împrejurimi folositoare. Astfel Islamul este de neconceput fără deplasarea caravanelor de-a lungul vastelor sale "mări fără apă", deşerturile şi stepele întinderilor sale sau, fără deplasarea pe Mediterana şi de-a lungul Oceanului Indian, până la Malacca şi China. Şi iată cum avantajelor naturale, imediate, li se adaugă acele avantaje dobândite sau cucerite. De ce numai unii sau numai unele generaţii, au fost capabili de asemenea reuşite şi alţii nu, ca să cucerească acelaşi teritorii şi nu pe altele?

Arnold Toynbec avansează în această privinţă o teorie seducătoare: "pentru reuşita umană sunt necesare întotdeauna o provocare" şi un "răspuns", este necesar ca natura să se prezinte omului ca o dificultate de învins, dacă omul acceptă provocarea, răspunsul său creează însăşi bazele civilizaţiei sale. Dar de aici nu trebuie trasă concluzia că cu cât provocarea este mai mare, cu atât este mai puternic răspunsul omului!? Omul civilizat al sec. XX a acceptat provocarea insolentă a deşerturilor, a regiunilor polare sau ecuatoriale, dar în pofida unor interese indiscutabile (aur, petrol) nu a putut nici până azi să se mulţumească, nu a putut crea civilizaţii. Astfel există provocare, există răspuns, dar  nu neapărat civilizaţie. Fiecare civilizaţie este legată de un spaţiu cu limite aproape stabile, de unde pentru fiecare din ele, o geografie particulară, a ei însăşi, care împiedică posibilităţi şi constrângeri date, unele cvasipermanente, dar niciodată aceleaşi de la o civilizaţie la alta. Rezultatul? O suprafaţă pestriţă a lumii, unde hărţile indică la întâmplare, zone cu case de lemn şi chirpici, din bambus din hârtie etc. Deci  provocările există şi în foarte mică măsură răspunsurile corespondente.

Schimbând tonalitatea, dar rămânând cantonaţi în zona spaţiilor, o "arie culturală" este în limbajul antropologilor, un spaţiu în interiorul căruia se regăseşte, dominant, asocierea anumitor trăsături culturale. La popoarele primitive, în afara limbajului, a unor anumite culturi productive, forme de căsătorie, anumite credinţe ca detalii precise pentru a le defini aceste arii rămân restrânse. Dar, când aceste arii culturale definite, se asociază în mulţimi mai mari, conform unor trăsături comune de grup, cum sunt de pildă cele din jurul oceanului Pacific, unde în pofida unor deosebiri apreciabile şi imensităţii spaţiilor interpuse, formează un ansamblu uman sau curând "uman", de care istoricii şi antropologii vorbesc de arii culturale în loc de civilizaţii evoluate şi greu descifrabile.

Civilizaţia numită "occidentală" este în acelaşi timp "civilizaţia americană" a Statelor Uite şi a Americii Latine, dar mai înseamnă şi Rusia şi bineînţeles Europa. Însăşi Europa înseamnă o serie de civilizaţii: poloneză, germană, italiană, engleză, franceză etc.; acestea ca civilizaţii care se împart la rândul lor în civilizaţii mai mici, dar toate aceste diviziuni au trăsături permanente.

Imuabilitatea spaţiilor durabil ocupate şi a frontierelor care le delimitează nu exclud permeabilitatea aceloraşi frontiere în faţa multiplelor călătorii ale bunurilor materiale şi culturale care nu încetează să le traverseze. Aceste intruziuni demonstrează, prin orice exemplu ales, că nici o frontieră culturală nu este închisă, impermeabilă sau etanşă.

Astăzi "răspândirea" bunurilor culturale s-a accelerat extraordinar, în curând fiind posibil ca nici un punct de pe lume să nu fie "necontaminat" de civilizaţia industrială provenită din Europa. Dar oricât de mare ar fi această aviditate a civilizaţiilor de a împrumuta bunurile vieţii "moderne", ele nu sunt gata să asimileze totul de-a valma. Se întâmplă, dimpotrivă ca ele să se încăpăţâneze în anumite refuzuri de a împrumuta, ceea ce explică, astăzi, ca şi ieri, că ele pot păstra trăsăturile caracteristice, pe care totul pare a le ameninţa.

 

b. Civilizaţiile sunt societăţi.

Nu există civilizaţii fără societăţile care le dau naştere, le animă cu tensiunile, cu progresele lor. De aici se pune întrebarea de la care nu ne putem eschiva: este necesar să creăm cuvântul civilizaţie, apoi să-l promovăm pe plan ştiinţific, dacă el nu este decât sinonimul socialităţii? Arnold Toynbee foloseşte în permanenţă cuvântul "society" (societate) în loc de civilization (civilizaţie) iar Manss apreciază că "noţiunea de civilizaţie este categoric mai puţin clară decât cea de societate pe care o presupune".

Răspunsul: Societatea nu poate fi niciodată separată de civilizaţie şi invers, pentru că amândouă se referă la aceeaşi realitate" Ele nu corespund unor obiecte distincte, ci celor două perspective complementare asupra aceluiaşi obiect, care este caracterizat în mod adecvat fie printr-un termen, fie prin celălalt, potrivit punctului de vedere adoptat - spune la un moment dat C. Lévis Strauss.

Noţiunea de societate implică un conţinut extrem de bogat, la fel ca şi noţiunea de civilizaţie, cu care se contopeşte adesea. De pildă Civilizaţia occidentală în care trăim depinde astfel de "societatea industrială" care îi dă viaţă. Dacă societatea subiacentă se clatină sau se transformă, atunci şi civilizaţia, la rândul ei, se clatină, se transformă.

În ceea ce priveşte culturile, acestora le corespund societăţile care dau naştere unei mici dezordini pe care fizicienii o numesc "entropie" şi care au o tendinţă de a se menţine la infinit în starea lor iniţială, ceea ce  explică de altfel faptul că ne apar ca societăţi fără istorie şi fără progres, în timp ce societăţile noastre moderne corespondente civilizaţiilor moderne, folosesc pentru funcţionarea lor o diferenţă de potenţial, pusă în valoare de diferite forme de ierarhie socială, adică o dezordine socială pe care o echilibrează entropia puţină, chiar în planul relaţiilor dintre oameni. Semnul exterior cel mai puternic al diferenţelor dintre "culturi" şi "civilizaţii" este fără îndoială prezenţa sau absenţa oraşelor.

Oraşul proliferează la nivelul civilizaţiilor şi este abia perceptibil la nivelul culturilor, între ele existând eşaloane intermediare. Cele mai strălucite civilizaţii şi societăţi, presupun, chiar în interiorul graniţelor lor, culturi, societăţi elementare. O concluzie imediată ce se desprinde, indică dialogul important dintre oraşe şi sate care reprezintă primul mare succes al Occidentului, cucerind satul şi "cultura" sa de către oraş. Nu acelaşi lucru se întâmplă în lumea islamică, unde dualitatea rămâne mai vizibilă ca în occident. Oraşele aici s-au format mai devreme "oraşe precoce", decât în Europa, în timp ce satele rămân în această lume mai primitive, cu vaste regiuni străbătute de nomazi. În Extremul Orient, disjuncţia rămâne regula: culturile au rămas aici separate, trăind în ele însele prin  ele însele.

Între oraşele cele mai strălucite se intercalează sate trăind într-o economie aproape închisă, adesea sălbatică.

Dată fiind relaţia strânsă dintre civilizaţie şi societate, este folositor punctul de vedere al unui sociolog şi aceasta de fiecare dată când este abordată istoria îndelungată a civilizaţiilor, şi în acest caz istoricii nu vor confunda societăţile şi civilizaţiile.

 

c. Civilizaţiile sunt economii

Orice societate sau civilizaţie, depinde de date economice, tehnologice, biologice, demografice etc. Condiţiile materiale şi biologice influenţează la nesfârşit destinul civilizaţiilor. Creşterea numărului oamenilor, sănătatea sau degradarea fizică, avântul sau rămânerea în urmă economică sau tehnică se repercutează asupra edificiului cultural, precum şi al celui social, economică, politică, fiind cea care se ocupă de studiul acestor fenomene.

În principiu şi în realitate, orice creştere demografică a favorizat avântul civilizaţiilor. Cu regularitate, de asemenea, supraabundenţa oamenilor, benefică, la începuturile sale, devine la un moment dat nocivă atunci când creşterea demografică  este mai rapidă decât creşterea economică. Multă vreme omul a fost singura unealtă, singurul motor aflat la dispoziţia omului, prin urmare, singurul făuritor al civilizaţiei materiale. El a edificat-o cu forţa braţelor şi a mâinilor sale. Industrializarea a fost singura, care, la sfârşitul sec. al XIII-lea şi al XIX-lea, pare să fi rupt un ciclu infernal de descreştere al numărului populaţiei decimate de foamete, epidemii, revolte, epoci sinistre în recul şi să fie redat omului, chiar în număr foarte mare, valoarea sa, posibilitatea de a munci şi a trăi. Cu aceasta importanţa numărului populaţiei nu mai devine hotărâtoare în construirea şi formarea societăţii şi a civilizaţiei. Istoria Europei va demonstra acest lucru, această valoare de creştere a omului, necesitatea deci de a cruţa folosirea lui, au permis avântul maşinilor şi motoarelor. Antichitatea greco-romană, deşi inteligentă, nu a avut maşinile pe măsura inteligenţei sale. De fapt ea nu a căutat să le aibă, ea a avut neajunsul de  a avea sclavi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu China şi ea inteligentă în planul tehnicii, a avut, din nefericire, prea mulţi oameni.

Pesimismul şi îngrijorarea de la sfârşitul secolului al XV-lea, "această toamnă a Evului Mediu", care l-a preocupat atât de mult pe J. Huizinga, corespund unul recul important al economiei occidentului. Fluctuaţiile şi oscilaţiile economiei nu încetează, ele fiind scurte sau de lungă durată. Romantismul european corespunde unui recul economic de lungă durată la începutul sec. XIX. Expansiunile economice după 1733 au cunoscut câteva frânări, dar în ansamblu, accelerarea lor benefică, înlocuieşte dezvoltarea intelectuală din "Secolul Luminilor" într-un context de bună stare, de comerţ activ, de creştere a numărului oamenilor. Dar indiferent dacă fluctuaţia merge într-un sens sau altul, viaţa economică este aproape întotdeauna creatoare de surplus. Civilizaţia în Europa, începând din secolul al XVI-lea (şi chiar mai devreme) se afla până la ultimul ei nivel sub semnul banului şi al capitalismului. Civilizaţia este astfel funcţia unei anumite "redistribuiri" a banilor aşa încât civilizaţia se nuanţează diferit, întâi la nivelurile superioare, apoi în cuprinsul lor şi asta potrivit mecanismelor sociale şi economice care prelevă din circuitele băneşti, partea rezervată luxului, artei şi culturii. În sec. al XIV-lea, mecenatul se practica numai la curte, întreaga viaţă literară şi artistică desfăşurându-se într-un cerc strâmt. Civilizaţia subiacentă, cea a vieţii cotidiene şi sărace, neavând parte de această bucurie. Or, cel mai adesea parterul unei civilizaţii este adevăratul ei nivel.

Acest agasant secol al XIX-lea european, al noilor îmbogăţiţi, al "burgheziei cuceritoare", anunţa un nou destin pentru civilizaţia şi fiinţa umană. Pe măsură ce numărul oamenilor creştea considerabil, iată-i din ce în ce mai mulţi chemaţi să participe la o anumită "civilizaţie colectivă", cu un preţ foarte mare atât pe plan social cât şi în ce priveşte colectivitatea sa imperfectă şi structural eterogenă. Dar rezultatul este principal. Dezvoltarea învăţământului, accesul la cultură, în universităţi, promovarea socială, sunt cuceririle de mare importanţă ale deja bogatului secol al XIX-lea. Marea problemă a rămas, crearea unei civilizaţii de calitate şi de masă, teribil de costisitoare, de neconceput fără surplusuri puse în slujba societăţii, şi fără timp liber pe care maşinismul va fi capabil să ni-l ofere la modul imediat. În ţările industrializate, acest viitor e sesizabil, într-un timp mai scurt sau mai lung, dar la scara lumii, problema se complică. Şi aceasta, pentru că inegalităţile în accesul la civilizaţie sunt create de viaţa economică, între diferitele clase sociale, dar tot ea le-a creat şi în diferitele ţări ale lumii, creând un "proletariat exterior" care în limbaj curent se numeşte "lumea a treia", masa enormă de oameni pentru care accesul la minimul vital, se pune chiar înaintea accesului la civilizaţia încă necunoscută a propriei societăţi, ceeace presupune asumarea unor riscuri pentru umanitatea ce-ar trebui să muncească şi pentru umplerea acestor denivelări gigantice, şi civilizaţiile îşi vor asuma riscul de a dispărea fără urmă.

 

d. Civilizaţiile sunt mentalităţi colective.

După geografie, sociologie şi economie, psihologia este participativă prin nevoia implicării sale în definirea elementelor de analiză şi conturare a ceea ce face obiectul lucrării de faţă. Cu deosebirea că "psihologia colectivă" nu este o ştiinţă atât de sigură de sine, atât de bogată în datele rezultate, ca ştiinţele umane la care ne-am referit până acum, ea se aventurează foarte rar pe căile istoriei.

Tinereţea psihologiei colective operează destul de pueril cu termenii săi proprii. Psihismul este termenul favorit al unui mare specialist în acest domeniu, Alfhonse Dupront, iar conştientizarea acestor termeni nu înseamnă decât un moment al acestor evoluţii (în general sfârşitul lor), iar mentalitatea fiind însă un termen mai comod aşa precum Lucien Febre prefera să vorbească de "instrument mintal". În fiecare epocă, o anumită reprezentare a lumii şi a lucrurilor, o mentalitate colectivă dominantă însufleţeşte, penetrează întreaga masă a societăţii. Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează opţiunile, înrădăcinează prejudecăţile, înclină într-o parte sau alta mişcările unei societăţi până la urmă un fapt  eminamente de civilizaţie.

Într-o măsură mult mai mare decât accidentele sau circumstanţele istorice şi sociale ale unei epoci, această mentalitate este rodul moştenirii îndepărtate, al termenilor, credinţelor, al unor nelinişti străvechi aproape inconştiente adesea, este rezultatul adevărat al unei contaminări ai cărei germeni sunt pierduţi în trecut şi transmişi de-a lungul unor întregi generaţii de oameni. Aceste fundamentale valori cu structură psihologică reprezintă în mod categoric ceea ce civilizaţiile "pot comunica cel mai puţin" una alteia, ceeace le izolează şi le deosebeşte cel mai bine. Aici religia este trăsătura cea mai puternică, nucleul civilizaţiilor, trecutul şi în acelaşi timp prezentul lor. A se vedea nucleul civilizaţiilor neeuropene, India în cel mai înalt grad. În faţa acestei smerenii religioase, Occidentul pare să-şi fi uitat izvoarele creştine. Nu-i mai puţin adevărat că tendinţa civilizaţiei occidentale, din momentul din care gândirea greacă se dezvoltă, această tendinţă este atracţia către raţionalism, deci spre o atitudine degajată în raport cu viaţa religioasă. Cu excepţia câtorva exemple deosebite (unii sofişti chinezi, unii filozofi arabi ai sec. XII-lea) nici una din aceste detaşări nu se remarcă cu atâta claritate în istoria lumii în afara Occidentului; întotdeauna şi aproape toate civilizaţiile sunt invadate, sunt scăldate în religios, supranatural şi magie, unde trăiesc şi inspiră cele mai puternice motivaţii ale psihismului lor particular.

 

e. Civilizaţiile sunt continuităţi.

Practic nu există civilizaţie actuală care să poată fi cu adevărat înţeleasă fără o cunoaştere a itinerariilor deja parcurse, a valorilor străvechi, a experienţelor trăite. O civilizaţie este totdeauna un trecut, chiar un trecut viu. Deci o civilizaţie sau istoria ei, reprezintă căutarea, printre coordonatele ei, a acelora care rămân valabile şi astăzi. Orice civilizaţie de ieri sau de astăzi, se dezvăluie în primul rând printr-o serie de manifestări câteodată uşor de sesizat, alte ori mai pregnante şi remanente, cu evenimente legate sau independente. Aceste fapte le reţinem, şi se compun în elemente constitutive şi alcătuitoare dacă au atestarea în timp şi motivaţia primordială faţă de altele pe care să le înlocuiască.

Valoarea de neînlocuit a unui fapt îl cotează şi-l situează în zona de perenitate pe care societatea şi-l menţine punându-l conştient în cuprinsul de neuitat al civilizaţiei. Tot ce-a fost măreţ în Renaştere s-a auto-propulsat în cutuma civilizaţiei spaţio-temporale bine pecetluite şi fixate, fără a avea nuanţa conjuncturii romantice sau a ocazionalului flecar. Iar "durata" este surata istoriei: istoria la rândul ei fiind triorul evenimentelor petrecute care o marchează, unde doar formarea, repetabilitatea şi vocaţia actului, ca valoare rămasă, e trecută în galeria civilizaţiei. În concluzie, unitatea de măsură după care se judecă şi se clasează, în ordinea importanţei, masa confuză de evenimente ca şi de oameni, este "timpul" şi "durata", care le asigură realitatea în marea istorie a civilizaţiei. Cu alte cuvinte civilizaţiile au structurile lor, fiind reprezentate de realităţi "străvechi" de lungă durată şi întotdeauna cu trăsături "distinctive şi originale" ele dând civilizaţiilor specificitatea şi fiinţa lor. Unele civilizaţii repugnă în general adoptarea unui bun cultural care pune în discuţie una din structurile sale profunde, refuzuri sub formă de împrumuturi; este ostilitate secretă şi tot pe atât de rară dar toate ocrotesc inima civilizaţiei. Refuzul este gândit, hotărât în timp şi cumpătat întotdeauna dar şi cu o importanţă extremă.

Exemplul cel mai convingător, concludent şi de necontestat îl constituie actul istoric de la 1453, când Bizanţul, din interiorul său, a provocat ocuparea sa de turci, în mod premeditat, pregătirea acestui act fiind hotărât încă din 1385 de Papa Urban al VI-lea (patriarhul Constantinopolului) cu un cuvânt decisiv. Şi istoria este plină de aceste refuzuri ca evenimente cruciale prin determinarea lor. Aceste refuzuri interne pot fi dictate de conştiinţe transormatoare care le asigură o "despărţire" de trecut, deci pot fi directe, atenuate, durabile sau pasagere, din care cele durabile, sunt esenţiale şi reţinute de istorie. Şocurile violente ale civilizaţiilor au constituit regula faptelor tragice şi inutile, pe termen lung. Colonialisme prin excelenţă, a înecat civilizaţii de alte civilizaţii. Învinşilor li se spune că au cedat, dar supunerea lor rămâne provizorie şi de aici, conflictele între civilizaţii. Citiţi vă rog, frumoasa carte a lui Roger Bastide - Religiile africaniilor în Brazilia din 1960, istoria tragică a sclavilor negri smulşi din Africa şi aruncaţi în societatea patriarhală şi creştină din Brazilia colonială.

 

***

În final se impune o concluzie la cele menţionate în cele două capitole ale acestei incursiuni în lumea trecută şi ai apropiată a istoriei civilizaţiei umane. Am de parte-mi îndrăzneala de a nu fi distorsionat, răstălmăcit, interpretat şi scos din context o explicitare mai corectă şi mai profesionistă a marelui istoric Fernand Doandel şi aceasta dintr-o etică şi morală stare de motivant respect în faţa unui reputat învăţat şi om de ştiinţă. În faţa unor asemenea lucrări a acestor oameni, trebuie să ai smerenia ce şi-o impune un document ce-l pot citi şi nota ad-literam, privindu-l printr-un geam de protecţie, impregnându-ţi o stare "domestică" de a nu-i păta valoarea intrisecă a lucrării expuse nici măsura unei necuviinţe a gândului de a-i toci simbolul autenticităţii. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Revenind în zona conclusivă, putem să ne oprim asupra unor succinte idei formative, şi anume: Civilizaţia este cea mai lungă din istoriile lungi, în care  istoricul capătă acces numai atunci când adevărul se degajă şi se adaugă la capătul unor observaţii succesive, unde priveliştea este asigurată de cota la care te situezi. Cum istoria acţionează la diverse niveluri, cu unităţile de măsură diferite şi graduare în timp, peisajul poate varia în funcţie de măsura folosită. Aceste incursiuni în rezistenţele, acceptările, permanenţele, deformările lente ale civilizaţiilor permit formularea unei ultime definiţii, cea care restituie civilizaţiilor chipul lor particular, unic şi inconfundabil. Contradicţiile dintre aceste realităţi obsedante, dintre perioadele de timp care sunt diferite ca durată, dau naştere acelei dialectici proprii istoriei. În acest fel ne putem da seama că istoricul lucrează pe trei planuri ale istoriei tradiţionale, altul pe cel al reflectării evenimentelor în mare, fără a intra în detalii, şi în fine, depăşind şi aceste evenimente de durată, el nu reţine decât mişcările seculare sau multiseculare. Exemplificând ultimul plan, am putea spune că Revoluţia franceză nu mai stă decât un moment, bineînţeles, esenţial, al lungii istorii a generosului destin revoluţionar al Occidentului, sau că  Voltaire este o simplă etapă a evoluţiei gândirii libere, sau cum s-ar exprima marii sociologi, într-un "palier în profunzime" - că civilizaţiile apar - cu excepţia unor accidente sau peripeţii care le-au dat culoare şi le-au marcat destinul - în durata lor sau în permanenţele lor, în structurile lor abstracte, dar esenţiale. O civilizaţie nu este deci o economie dată, nici o societate dată, ci ceea ce, de-a lungul unor succesiuni de economii sau societăţi, continuă să trăiască, nelăsându-se modificată decât cu greutate şi câte puţin. În aceste condiţii să nu acceptăm, prea repede că istoria civilizaţiilor ar fi "întreaga istorie". Ea poate fi întreagă, dar privită numai dintr-o perspectivă cuprinsă într-un maxim de timp cronologic şi cu o coeziune istorică şi umană. Există în acest demers istoric, avantaje şi inconvenienţe, fie de a exprima în termeni istorici acceptabili şi gândiţi, imaginea istorică (ca avantaje) sau a cădea în generalizări facile sub forma unei istorii imaginare, necunoscute şi nedovedite (ca inconveniente ce pot deveni pericole). În consecinţă, pentru a înţelege ce este o civilizaţie este recomandabil să ne ocupăm de cazuri concrete, mai degrabă, decât de gramatica civilizaţiilor. În ce mă priveşte eu spun: mulţumesc domnule Fernand Brandet pentru măreţia gândirii dumneavoastră, ca etalon al desprinderilor conceptuale ale celor ce vor să vă urmeze pilda curajului şi îndrăznelii profesionale.

 Vivat professores!!!

 

                                                Ing. Carol Selea