Amintirea înaintaşilor se constituie azi, la împlinirea celor 90 de ani, într-un gest de respect şi cinstire a faptelor acestora, când ele, au fost pietre de temelie la edificiul ce s-a numit ROMÂNIA MARE. Era oare, atunci, în zbuciumatul an 1918, cineva, de simţire românească, să nu fi luat parte, într-o formă sau alta, la lupta pentru realizarea idealului intrării noastre în primul război mondial, unirea tuturor românilor, de la Nistru pân’la Tisa-cum ar fi spus Luceafărul nostru, Mihai Eminescu ?! Şi gândul mă poartă spre însorita Italie-sora noastră de gintă latină-zguduită la aceea vreme de luptele de pe Arno, Piave şi Isonzo, la lagărele unde, vieţuiau românii din fosta monarhie austro-ungară, prizonieri ai Antantei. La fel ca prizonierii români din lagărele ruseşti de la Darniţa şi din Siberia şi cei din Italia şi-au manifestat încă din anul 1915 dorinţa de a participa la lupta împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberare naţională şi unirea cu România a provinciilor istorice româneşti aflate sub stăpânirea monarhiei austro-ungare. în acest scop au fost redactate mii de petiţii diferitelor foruri militare şi administrative italiene. Neavând contact direct cu România, prizonierii români au cerut să fie constituiţi în unităţi româneşti încadrate în armata italiană.

Din documentele de epocă rezultă că procesul de organizare a Legiunii Voluntarilor Români din rândul prizonierilor aflaţi în Italia a căpătat intensitate după Congresul Naţiunilor din Austro-Ungaria, ţinut la Roma, la 8 aprilie 1918. La acest congres a participat în mod activ şi o delegaţie a românilor, compusă din senatorul Gheorghe Mironescu, profesorul universitar Simion Mândrescu, preşedintele Asociaţiei Românilor din Transilvania şi Banat, dr. Nicolae Lupu ş. a. Ultimul a citit şi o declaraţie de protest împotriva păcii nedrepte de la Bucureşti impusă de Puterile Centrale. Mândrescu a rămas în Italia cu scopul de a organiza prizonierii români aflaţi aici şi a-i constitui în unităţi militare care să ia parte la acţiunile de luptă împotriva Puterilor Centrale în cadrul armatei italiene. Acesta a fost primit în audienţă de Orlando, preşedintele Consiliului de Miniştri al Italiei. În urma discuţiilor purtate, ministrul italian a încuviinţat ca toţi ofiţerii români, foşti prizonieri de război, care se aflau în Italia să fie concentraţi la Cittaducale. Numărul acestora era în aprilie de 108 ofiţeri, dintre care 84 s-au înrolat în legiune, chiar de la început, 27 plutonieri şi 17. 504 soldaţi.

Într-o scrisoare, prin care cereau să fie primiţi voluntari, mai mulţi ofiţeri arătau: “Suntem hotărâţi să ne jertfim sufletul nostru, corpul nostru, averile noastre, viaţa noastră, tot ce avem, ştiind bine că ne jertfim pentru a apăra dreptul şi civilizaţia, libertatea şi progresul popoarelor şi naţiunilor. Am fi fericiţi dacă batalioanele noastre ar putea avea norocul să se adune sub steagul nostru naţional “.

Prin cereri individuale, ofiţerii din lagărul de la Cittaducale, adresându-se Ministerului Italian de Război, prin care solicitau să fie încorporaţi voluntari în armata italiană, pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale, afirmau cu hotărâre că “preferă să moară în luptă decât să se întoarcă sub îngrozitorul jug austro-ungar “.

După intervenţiile prof. Gheorghe Mironescu, privind soarta prizonierilor români din Italia, cu ajutorul Ministrului de Externe, Sonnino şi al generalului Singardi. soldaţii au fost transferaţi la Fonte d’Amore, lângă Sulmona, la Urbia şi la Terrasini, iar ofiţerii la Cittaducale, în apropierea localităţii Rieti.

În ziua de 24 aprilie 1918, cei 112 ofiţeri şi aspiranţi de la Cittaducale îşi aleg o conducere provizorie, prezidată de locotenentul Zaharia Babeu, având ca secretar, mai întâi, pe sublocotenentul Dumitru Kövari, apoi, pe stegarul Cornel Cinghiţă din Lugoj. Comitetul îşi organizează un organ de propagandă şi va lua iniţiativa de a scoate un ziar “Corpul ofiţeresc de la Cittaducale “şi o reuşită carte poştală color pentru a fi difuzată în rândul ostaşilor.

In această efervescenţă a luptei pentru eliberarea naţională s-a constituit la Cittâducale, la 10 iunie 1918, “Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina “, care a fost recunoscut de guvernul italian. Comitetul şi-a stabilit sediul la Roma şi s-a adresat şi celorlalte guverne ale Antantei pentru a-1 recunoaşte ca singurul reprezentant al celor aproape 20. 000 de români aflaţi în lagărele italiene.

La 4 iulie 1918, Simion Mândrescu, care se afla la Roma în calitate de preşedinte al “Comitetului de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina “scria lui Vasile Stoica, ataşat la Legaţia Română din Washington: “Sunt de trei luni în Italia, unde mă ocup de formarea unei legiuni române din cei 18. 000 de prizonieri români din Austro-Ungaria. O parte dintre ofiţeri au şi fost eliberaţi şi trimişi la front ca informatori, iar altă parte, în număr de 15 au fost eliberaţi pentru a alcătui împreună cu mine “Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina “. Scopul comitetului este de a se ocupa de organizarea legiunii, de a atrage într-un singur mănunchi pe românii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni din ţările aliate şi a face propaganda necesară pentru cauza noastră. Sediul comite­tului va fi la Roma. Trei membri vor fi trimişi la Paris, trei la Londra şi trei la Washington “.

În urma demersurilor făcute de către Comitetul de Acţiune, la 18 iulie 1918, Ministrul de Război al Italiei, Bissolati, a dat dispoziţii preşedintelui Comisiei Prizonierilor de Război, precizând: “Toţi ofiţerii din Cittaducale care au făcut cereri de înrolare în armata italiană vor fi declaraţi imediat liberi. Veţi lua măsuri să fie îmbrăcaţi în uniforme italiene cu insignele Legiunii Românei tricolorul românesc orizontal. După îndeplinirea acestor ordine, veţi lua măsuri ca ei să fie trimişi în nordul Italiei, unde se găsesc deja concentraţi, din ordinele mele precedente, câteva mii oameni trupă. Acolo ofiţerii legionari români vor proceda la alegerea oamenilor gata să lupte alături de noi contra Austro-Ungariei “.

Subliniez faptul, că în luna iunie 1918, în urma aprobării autorităţilor italiene, peste 1. 100 de voluntari români, fără a forma subunităţi distincte, au plecat pe frontul italo-austro-ungar, fiind repartizaţi în cadrul trupelor speciale de asalt “Arditi “ ale Armatei 8 Italiene.

Marele Cartier General Italian şi-a dat consimţământul, la 24 iulie 1918, ca ofiţerii români concentraţi în Cittaducale să fie trimişi pentru a desfăşura activitate de selecţionare printre prizonierii români aflaţi în lagărele de la Caverzere (2000), Mantova (3. 600), Covanelle (800), Cona (400) şi Ostiglia (800) în scopul încadrării lor în marea unitate de voluntari proiectată.

Prima companie, de voluntari alpini, a Legiunii de Voluntari Români din Italia s-a constituit la 28 iulie 1918, în localitatea Ponte di Brenta (lângă Padova), sub comanda locotenentului Emilian Piso. In aceeaşi zi . acestei unităţi i s-a înmânat drapelul de luptă tricolor, în sunetul fanfarei italiene care cânta “Deşteaptă-te române!“. La festivitate a participat şi generalul Armando Diaz, comandantul şef al Armatei italiene.

La 15 octombrie I918, guvernul italian în urma presiunii Comitetului “Pro Romeni “a dat publicităţii “Decretul de constituire a Legiunii Române, care urma să ia parte la operaţii alături de Armata italiană. Comandant al Legiunii Voluntarilor Români a fost numit generalul de brigadă italian, Luciano Ferigo, fost ataşat militar al Italiei în România în anii 1916-1917. Legiunea urma să fie constituită din mai multe batalioane şi un depozit, să fie subordonată direct Ministerului de Război Italian, iar voluntarii să fie echipaţi în uniforma armatei italiene, având ca semne distinctive, insigna şi cocarda cu tricolorul românesc. La 24 octombrie 1918, primul detaşament român a intrat în frontul de luptă.

Deznodământul brusc al războiului, prăbuşirea monarhiei austro-ungare şi încheierea armistiţiului italo-austriac din 3 noiembrie, de la Villa Giusti, a împiedicat o participare mai importantă a formaţiunilor române la luptă, totuşi, câteva batalioane de ardeleni au luat parte la ofensiva italiană hotărâtoare ce s-a dat pe Piave( a treia bătălie) şi la Asigo. S-au acoperit de glorie, având morţi, răniţi şi decoraţi. Generalul Casiglia, comandantul Armatei 8 italiene, în care au fost încadrate batalioane de români, a evocat vitejia lor, într-un Ordin de Zi, în care se specifica: “Viteaz detaşament de voluntari, cu neclintită credinţă în supremele probe, cu oţelită contopire de suflete, sosit în ceasul răzbunării, a dat măreţe dovezi de bravură, întrecându-se cu fraţii lor italieni, îndrăzneaţa mână de oameni, vie înfăţişare a dragostei de patrie “.

La 4 noiembrie 1918, Legiunea Română de Voluntari din Italia se afla în următorul stadiu de organizare: avea trei companii şi un pluton de voluntari pe front, un regiment “Horia “complet pregătit pentru a fi trimis pe front, alte două regimente “Cloşca “ şi “Crişan “în curs de organizare şi echipare, iar în lagărul de la Avezzano se găseau alţi soldaţi neîncadraţi, care ceruseră înrolarea în Legiune. Binecuvântarea drapelelor de luptă a fost dată la 5 decembrie 1918, de preotul Vasile Lucaciu, cunoscutul memorandist, simbol al luptei românilor pentru unitate naţională.

Voluntarii români care au luptat în cadrul unităţilor italiene împotriva trupelor austro-ungare ori au îndeplinit diferite misiuni în serviciul comandamentelor aliate ale Antantei, conştienţi că servesc cauza dreaptă a eliberării şi unităţii naţiunii române, au dat dovadă de abnegaţie, spirit de sacrificiu şi eroism. Pentru comportarea exemplară în luptele purtate, Compania I, de sub comanda It. Emilian Piso, a fost citată prin Ordin de Zi pe Armată, acordându-i-se “l’encomio solenne “ ( laudă solemnă) a regelui Italiei. Ofiţerii decoraţi au fost avansaţi în mod excepţional, pentru merite de război.

O scrisoare expediată din Italia, la 16 martie 1919, cu prilejul îmbarcării Reg. 2 voluntari “Cloşca “pe vaporul “Nipon “în vederea înapoierii în patrie, se consemna: “Cu acest regiment pleacă şi vitejii noştri, care au luat parte la ultima ofensivă italiană contra armatei austro-ungare. Pe piepturile lor strălucesc medaliile câştigate în uriaşa bătălie de la Vittorio Veneto, unde luptaseră ca leii în tovărăşie de arme cu cele mai viteze trupe ale Armatei italiene. Rumeni, veseli, mândri, cu pălăriile lor de alpini, la care ei ţin, aceşti eroi se întorc la ei acasă, cu mulţumirea datoriei împlinite.“

Pentru faptele de vitejie şi eroism săvârşite pe frontul italian, numeroşi voluntari români au primit diferite decoraţii italiene, printre care “Medalia de argint“ şi “Medalia de bronz“. “Medalia de argint“ a fost conferită: lt. Emilian Piso, slt. Victor Vancea şi Emil Coniţiu, elevului sergent Bartolomeu Ludu, soldaţilor Nicolae Grădinar, Victor Pop, Ioan Gavrilă ş. a. “Medalia de bronz “ a fost conferită slt. Romolus Hossu, Mîhail Cosmin, Grigore Răchita, Dumitru Radu, plt. Teretean Ioan, sold. Nicolae Buteajoan Avram, Adam Jurcoane, Dumitru Breb, Dumitru Tăurean, Ioan Bistrean, Racolţa Căldărar, Dumitru Bârsan ş. a. A fost acordată “Crucea de merit de război “sergenţilor Constantin Lupoaie, Gheorghe Baniţa şi Alexandru Mihu şi sold. Ioan Băiaş, Ioan Mitea, Pantelimon Crişan ş. a.

Activitatea pentru completarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia a continuat şi după încetarea ostilităţilor. Regimentele care s-au constituit apoi, echipate şi dotate cu material italian, au fost transportate în România în mod organizat. Reg. l “Horia “a plecat din Italia la 2 febr. 1919 şi a sosit la Constanţa, peste 7 zile, apoi, a fost pus la dispoziţia Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi s-a stabilit în garnizoana Deva. RegimentuI avea în dotare câte două mitraliere grele de fiecare companie şi câte patru aruncătoare de mine de fiecare batalion. In cursul primăverii şi verii anului 1919, au revenit în ţară şi celelalte regimente cu misiunea de a lupta pentru consolidarea Marii Unirii de la l decembrie de la Alba Iulia şi a înfrânge Armata Roşie a lui Bela Kun.

Referindu-se la sprijinul dat de autorităţile italiene în organizarea, echiparea şi transportarea în patrie a unităţilor aparţinând Legiunii Române, în articolul “Darul patriei “ziarul “Libertatea “( Orăştie, anXVIII, nr. 2 din 6 martie 1919) insera: “Italia nu a întrerupt rânduirea batalioanelor de voluntari români. A urmat cu ea înainte şi pe măsură ce-s deplin gata, cu ofiţerii lor, conduşi de comandanţi italieni, a început a-i trimite acasă zicând: Eu nu mai am lipsă de voi, dar are lipsă ţara voastră, cea mare, liberată. Mergeţi şi v-o apăraţi, alături de eroii de la Mărăşti şi Mărăşeşti“.

Apreciind importanţa constituirii acestei mari unităţi a voluntarilor români, foşti prizonieri, şi a luptelor la care au participat unele detaşamente de voluntari români în anul 1918 pe frontul italian “Gazeta Voluntarilor “sublinia: “Legiunea Română din Italia a simbolizat continuitatea luptei pentru dezrobirea şi unitatea naţională a românilor. Aceasta a fost misiunea istorică a Legiunii “.

                              C. GOMBOŞ

Documentare:

1. Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Marele Cartier General, dosar nr. 6-1918

2. “Gazeta Voluntarilor” nr. l3 din 10 aug. 1933

3. “România Mare” Foaia voluntarilor şi soldaţilor români din Franţa, an II, nr. 33 din 22 martie 1919

4. “La Roumanie”, nr. l4, din 18 apr. 1919

5. Revista “Lupta întregului popor” nr. 2-12, 1987

6. “Revista de istorie militară”, anii 1990-1993

7. xxx “1918 la Români-Desăvârşirea unităţii statale a poporului român. ,,Documente externe 1916-1918, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Buc. 1983, pag. ll58-1229

8. xxx “România în anii primului război mondial” Ed. Militară, 1987. pag. 511-520

9. xxx “Din istoria militară a poporului român”, Ed. MiIitară, vol. II, Buc, pag. 410-450.

l0. Constantin Kiriţescu: Istoria războiului pentru întregirea României-1916-1919”, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Encielopedică, Buc. l989, pag. 354-355

12. Simion Mândrescu: “În Franţa şi Italia pentru cauza noastră/(27 sept l917-l ian. 1919)”, Buc. 1919, pag. 12

12. Viorica Moisuc: “Anul 1918 în istoria românilor”, 1981, pag. 853-881

13. Ştefan Pascu: ”Marea Adunare Naţională de Ia Alba Iulia-încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate naţională a poporului român”, Cluj, 1968, pag. 301

14. Ioan Scurtu: “Alba Iulia - 1 dec. l918”, Ed. Sport-Turism, Buc. l988, pag. 99-100.

15. Vasile Dudaş: Voluntarii Marii Uniri, Ed. Augusta, Timişoara, 1996.

16. Ioan I. Şerban: Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916-l919), Ed. Aeternitas. Alba Iulia, 2003.