România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

“ALBA IULIA” şi “TRIANON”.

ÎN LUMINA DREPTULUI INTERNATIONAL

   

1918. Impactul principiilor democraţiei americane asupra Europei interbelice.

 Moştenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care   coroda   trupul   Europei   central-răsăritene, interzicându-i mersul spre democraţie, considerând că, pe măsură ce occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar tangenţial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare. Aproape un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească negrul în alb şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală, despotică şi anacronică - monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţia viabilă chiar şi pentru Europa .mileniului III. Să prezinte, în baza dictonului “nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, să şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare “alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi “un dat” şi “un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile... nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor fiind un “brutum fulmen”! uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de “dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinţei fireşti numită “Trianon” - “diktatut” de la Viena, criminalul act al Pactului Ribbentrop-Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic. Astfel au fost posibile şi destrămarea pe moment a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit “principiului Kohr” - “Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

Considerând că Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor 1933-1939, ne­am gândit să repunem în discuţie, cu referire la România, ţară prin tradiţie obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre “Alba Iulia” şi “Trianon” care tind să constituie o falsă problemă actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat de lumea întreagă, în care, fără să instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit,din bun simţ dacă nu din datorie, să aibă măcar o coală de hârtie în faţă şi avocaţii apărării, în egală măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca... acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică a „elitei” intelectuale (1996-2000) aceiaşi jurişti au transformat din servilism, nişte trădători ordinari de secrete economice şi militare în “defectori” - “eroi”, expunându-i în schimb oprobriului public pe cei ce au slujit interesele naţiunii române! De aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului, să ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să deturnăm atenţia juriştilor, chiar şi a celor “de boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi timp, la dispoziţia celor ce astăzi reprezintă cupola de decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să zicem, a unor crize reale sau potenţiale, repere ce au ghidat cândva efortul de analiză, decizie şi acţiune al predecesorilor lor.

“Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” dată la 14/27 noiembrie 1917 de Consiliul Comisarilor Poporului al recentei puteri sovietice, care prevedea dreptul la autodeterminare până la constituirea de state independente al popoarelor subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic, fără substanţă, cei care i-au dat crezare fiind declaraţi imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin, comisarul sovietic pentru respectivele popoare. Dar oare cuvintele adresate de preşedintele Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când noţiunea de “apărător al libertăţii şi democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de “jandarm”, să nu mai aibe astăzi aceeaşi semnificaţie pentru senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne reevaluăm personalităţile istorice? -”Aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât de propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora decât în detrimentul lor”!

Mesajul în 14 puncte dat la “facerea” noii lumi, contemporane, de preşedintele de atunci al S.U.A a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment, evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european. Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg “Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918) dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoştinţă de cauză. Şi pentru că astăzi, de dragul interesului, cunoaşterea pare a nu mai face casă bună cu politica, avem datoria să ne aducem şi să aducem aminte tuturor “Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu “Toma” ‘’Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de actuală prin semnificaţia acordată intenţiei ascunse în spatele conceptului de “federalizare”.

“Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite .

Comitatele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte şi arme, programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austru-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor...”

Minciuna a prins glas şi atunci, magnaţi promotori ai “ungarizării” transformând Ungaria regalistă şi habsburgică în republicană şi “antantofilă” (1 noiembrie 1918) dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni cum că “Ungaria autocrată de ieri - Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, a devenit peste noapte... paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial” (Milton Lehner). În mare grabă atunci, trăda V. I. Lenin, “Guvernul burghezo-conciliatorist şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Altă soluţie pentru păstrarea teritoriilor popoarelor subjugate, evident! Pentru că, adus în mare grabă de la Moscova, din anturajul lui Lenin, Bela Kun, originar din Transilvania, a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor, a încheiat un tratat cu Rusia Sovietică prevăzând graniţă comună pe Carpaţii Orientali şi a atacat Slovacia apoi România la 25 martie 1919. Zdrobirea bolşevismului în Europa Centrală de către trupele române a făcut însă ca nemeşimea, fostă prohabsburgă, fostă “antantofilă” şi “europeană”, fostă “sovietică” să devină peste noapte, de dragul teritoriilor râvnite, “fascistă” în frunte cu cel ce se proclama primul “fascist” al Europei, amiralul fără flotă, Miklos Horthy. Proaspăt izbăvit de bolşevism prin sacrificiile românilor şi slovacilor, Horthy cerea la 26 iulie 1920, mandat din partea Antantei pentru apărarea continentului de ameninţarea sovietică, de către Ungaria, pe aliniamentul Carpaţilor, argumentând între altele că armata Cehoslovaciei era incapabilă să apere trecătorile Carpaţilor Păduroşi. Iritat, şeful misiunii militare franceze de la Praga, generalul Maurice Cesar Joseph Pellé raporta: “Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţărilor (din epoca dualismului - n. n.). Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”. Noua Europă nu se putea manifesta însă decât democratic. Soluţia a fost vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional, vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate. Astfel încât, marile puteri, abţinându-se (atunci - n.n.) de la orice fel de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thamas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie); 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie); la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Rennevoi, la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-l în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi “Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Alba Iulia. Exercitarea unui drept inalienabil. 

 Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în “primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-si alege singuri soarta. Au constituit şi ei “comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, apoi un “Consiliu Naţional al Unităţii române” în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, “comitete de acţiune” şi “consilii naţionale” locale, în Bucovina acestea au ales Consiliul Naţional Român care la 14/27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania, Banat şi “Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate apărării satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi “legea electorală” - coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice - adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau ai organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor oameni şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, “CONSTITUANTĂ ŞI DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica Declaraţie de Unire cu Tara”, în lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că “ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl ŢARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali - n. n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE/1 DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA Şl DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: “ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl PĂRŢILE UNGARE (Partium - n.n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN’VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA El Şl ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ... ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”.

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi. Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin “LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi sase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării “Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

 

“TRIANON” sau consacrarea juridică.           

 Privită în lumina dreptului internaţional Adunarea de la Alba Iulia având caracter naţional şi reprezentativ prezintă valoarea unui adevărat plebiscit menit să permită manifestarea voinţei colective - fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al unei formaţiuni statale. Or astfel calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare, într-adevăr, ca o formă de consultare populară neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită în ordinea morală şi juridică, faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate din dispoziţiile cuprinse în art. II şi IX relative la autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat cu toate atributele suveranităţii naţionale, urma să-si exercite aceste atribuţii până la întrunirea Constituantei.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a “crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între “Puterile Aliate şi Asociate” pe de-o parte şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor. Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să~i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De, aici seria textelor prin care Ungaria “renunţă la toate drepturile şi titlurile” asupra teritoriilor “situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”; în favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că “Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, ... ca făcând parte din România”.

Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă “bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.

Frontierele României au fost fixate formal după criteriul etnic la zi, urmare a politicii de maghiarizare din ultimele decenii şi nu conform vechilor hotare istorice şi Declaraţiei de la Alba Iulia după care România ar fi trebuit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru”; (Emil Hasaş).”Chiar şi după acest criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară, dat fiind că acolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului Habsburgilor” (Gerge Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun fel de “generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de români, aşa cum constant susţine iredenta maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării Deputaţilor, “Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din Transilvania, ca o consacrare a unei ordine de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care secolele de viată în comun şi de suferinţe identice, au gravat-o în conştiinţa istorică a naţiunii române, De aceea în chip firesc, Tratatul de la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea unei completări, decât aceea a unei amputări”.

Linia frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă de “Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace fără consultarea României şi fără participarea ei. “La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson” - recunoştea istoricul american Milton G. Lehrer.

Deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Declaraţia de la 1 decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare 200.000 de mii de români (după alte surse 500.000, chiar 800.000) au fost abandonaţi, pradă maghiarizării accelerate în noul stat ungar care la 93.000 km2, număra 7,6 milioane locuitori, doar 5,5 milioane fiind unguri. Dar reprezentantul Marii Britanii, lord Balfur avusese grijă să transmită lui l. C. Brătianu, pentru a preîntâmpina protestele legate de încălcarea unui drept fundamental, exprimat prin Declaraţia de la Alba Iulia că “nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”.

Chiar şi în aceste condiţii, întrunit în luna august 1920 în scopul ratificării Tratatului, parlamentul ungar a scandat “Nem, nem soha!” (Nu, nu niciodată!”) decretând 4 iunie zi de doliu naţional, România “actualmente şi în viitorul apropiat drept principalul nostru duşman” şi constituind “brigăzile de luptă pentru învierea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu îndemnul: “Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând în crestele Carpaţilor nordici şi să-l duceţi glorios până la Adriatica”. În “săptămânile următoare, Comandamentul superior horthyst a pregătit planul á la longue de agresare a României vizând, după Nemeş Dezso: 1) încercuirea diplomatică a României (vezi lozinca “România, stat izolat”!); 2) pregătirea ideologică a populaţiei (ungureşti şi secuieşti din Transilvania); 3) consolidarea economică a Ungariei în defavoarea României; 4) creşterea prestigiului Ungariei pe plan internaţional, pe toate căile; 5) intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor de pe teritoriul României.

O Europă lucidă, Europa tratatelor democratice de pace, s-a exprimat atunci prin vocea preşedintelui Alexandre Millerand:

“Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi Sud. Ori aceasta ar însemna revenirea la stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreagă nu-si pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o tară nu va admite atingerea frontierelor sale”. Într-adevăr, uitarea concluziilor de atunci, a reaprins flacăra războiului în Europa de Sud-Est. Or, dacă Europa, prinsă cu alte probleme,gen libertatea individului, a uitat de drepturile şi de libertatea popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei ce am beneficiat de întregul său sprijin, în numele drepturilor imprescriptibile proclamate la începutul veacului care s-a petrecut, să-i mai aducem, din când în când aminte!

prof. univ. dr. Mircea DOGARU