1918.
Impactul principiilor democraţiei americane asupra Europei
interbelice.
Moştenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să
curgă valuri de cerneală după extirparea, în 1918, a
cangrenei dualiste care coroda
trupul Europei
central-răsăritene, interzicându-i mersul spre democraţie,
considerând că, pe măsură ce occidentalii îşi pierd
interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar tangenţial,
implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele
tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi
evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau
dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare. Aproape
un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică,
propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară,
au reuşit, din păcate, să vopsească negrul în alb
şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală,
despotică şi anacronică - monarhia dualistă de pretenţie
universală, drept quintesenţă a democraţiei şi
soluţia viabilă chiar şi pentru Europa .mileniului III. Să
prezinte, în baza dictonului “nu iese fum fără foc”, pretenţii
absurde drept revendicări justificate, să şteargă din
istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar
consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească
înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari
conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi
democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii
barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat
naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni
sau popoare “alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială,
ar fi “un dat” şi “un drept” istoric şi divin.
În
contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense
sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională
s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile... nepăsării,
considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de
justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de
susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor
fiind un “brutum fulmen”! uitând, bineînţeles, că
anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile
generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii
şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de
“dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea
celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin
estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia,
subsumat consecinţei fireşti numită “Trianon” -
“diktatut” de la Viena, criminalul act al Pactului Ribbentrop-Molotov
şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic. Astfel
au fost posibile şi destrămarea pe moment a Cehoslovaciei şi
Iugoslaviei, potrivit “principiului Kohr” - “Tot ce este mic este
minunat!” şi mai uşor de controlat de către o
Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite
ale Europei.
Considerând
că Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor
1933-1939, neam gândit să repunem în discuţie, cu referire
la România, ţară prin tradiţie obiect al agresiunii, câteva
dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus
marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920,
eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând,
discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre “Alba Iulia”
şi “Trianon” care tind să constituie o falsă problemă
actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave
repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii
instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul
degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat
de lumea întreagă, în care, fără să instrumenteze
cazul, judecătorul ce ar fi trebuit,din bun simţ dacă nu
din datorie, să aibă măcar o coală de hârtie în faţă
şi avocaţii apărării, în egală măsură
agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca...
acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privinţa
capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste
faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut
auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică
a „elitei” intelectuale (1996-2000) aceiaşi jurişti au
transformat din servilism, nişte trădători ordinari de
secrete economice şi militare în “defectori” - “eroi”, expunându-i
în schimb oprobriului public pe cei ce au slujit interesele naţiunii
române! De aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului, să
ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul
dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să
deturnăm atenţia juriştilor, chiar şi a celor “de
boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea
consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi
timp, la dispoziţia celor ce astăzi reprezintă cupola de
decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să
zicem, a unor crize reale sau potenţiale, repere ce au ghidat cândva
efortul de analiză, decizie şi acţiune al predecesorilor
lor.
“Declaraţia
drepturilor popoarelor din Rusia” dată la 14/27 noiembrie 1917 de Consiliul
Comisarilor Poporului al recentei puteri sovietice, care prevedea dreptul
la autodeterminare până la constituirea de state independente al
popoarelor subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic, fără
substanţă, cei care i-au dat crezare fiind declaraţi
imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin, comisarul sovietic
pentru respectivele popoare. Dar oare cuvintele adresate de preşedintele
Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când
noţiunea de “apărător al libertăţii şi
democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de “jandarm”,
să nu mai aibe astăzi aceeaşi semnificaţie pentru
senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne
reevaluăm personalităţile istorice? -”Aspiraţiile
naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate; în viitor
popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât de
propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază.
Ea este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l
vor ignora decât în detrimentul lor”!
Mesajul
în 14 puncte dat la “facerea” noii lumi, contemporane, de preşedintele
de atunci al S.U.A a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate
de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu
propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment,
evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu
repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva
înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european.
Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg
“Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918) dar nu
a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoştinţă
de cauză. Şi pentru că astăzi, de dragul interesului,
cunoaşterea pare a nu mai face casă bună cu politica, avem
datoria să ne aducem şi să aducem aminte tuturor
“Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu “Toma”
‘’Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor naţionale
român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de actuală prin
semnificaţia acordată intenţiei ascunse în spatele
conceptului de “federalizare”.
“Guvernul
Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale
militare şi al descompunerii sale politice, lansează,
concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson,
ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această
dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia
sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să
evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii
oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către
maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare
ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred
că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le
continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând
consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de
preşedintele Statelor Unite .
Comitatele
reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria,
având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională,
denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie
diplomatică.
Bazându-se
pe principiul naţionalităţilor şi al organizării
democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către
puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică,
prin cuvinte şi arme, programele lor politice: constituirea de state
naţionale independente pe teritoriul actual al Austru-Ungariei.
Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi
nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei
popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi
Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în
numele lor...”
Minciuna
a prins glas şi atunci, magnaţi promotori ai “ungarizării”
transformând Ungaria regalistă şi habsburgică în
republicană şi “antantofilă” (1 noiembrie 1918)
dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni cum că
“Ungaria autocrată de ieri - Ungaria grofilor şi a nemeşilor,
siluitoare de conştiinţe, a devenit peste noapte... paradisul naţionalităţilor
şi marea nedreptăţită a războiului mondial” (Milton
Lehner). În mare grabă atunci, trăda V. I. Lenin,
“Guvernul burghezo-conciliatorist şi-a dat el însuşi demisia,
a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii
unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că
nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna
poporului muncitor”. Altă soluţie pentru păstrarea
teritoriilor popoarelor subjugate, evident! Pentru că, adus în mare
grabă de la Moscova, din anturajul lui Lenin, Bela Kun, originar din
Transilvania, a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor, a încheiat
un tratat cu Rusia Sovietică prevăzând graniţă comună
pe Carpaţii Orientali şi a atacat Slovacia apoi România la 25
martie 1919. Zdrobirea bolşevismului în Europa Centrală de către
trupele române a făcut însă ca nemeşimea, fostă
prohabsburgă, fostă “antantofilă” şi “europeană”,
fostă “sovietică” să devină peste noapte, de
dragul teritoriilor râvnite, “fascistă” în frunte cu cel ce se
proclama primul “fascist” al Europei, amiralul fără flotă,
Miklos Horthy. Proaspăt izbăvit de bolşevism prin
sacrificiile românilor şi slovacilor, Horthy cerea la 26 iulie 1920,
mandat din partea Antantei pentru apărarea continentului de ameninţarea
sovietică, de către Ungaria, pe aliniamentul Carpaţilor,
argumentând între altele că armata Cehoslovaciei era incapabilă
să apere trecătorile Carpaţilor Păduroşi. Iritat,
şeful misiunii militare franceze de la Praga, generalul Maurice Cesar
Joseph Pellé raporta: “Ungurii sunt hotărâţi să
restabilească vechile hotare ale ţărilor (din epoca
dualismului - n. n.). Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa
efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a
făcut în Germania”. Noua Europă nu se putea manifesta însă
decât democratic. Soluţia a fost vegherea respectării noilor
principii ale dreptului internaţional, vizând manifestarea liberă
a voinţei popoarelor eliberate. Astfel încât, marile puteri, abţinându-se
(atunci - n.n.) de la orice fel de intervenţie în casa altuia,
popoarele au decis cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată
la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional
Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei
cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea
ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea
Republicii Cehoslovace cu Thamas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;
la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi,
croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb Consiliul Naţional
Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional
independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi
slovenilor (29 octombrie); 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a
votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile
populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie);
la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere
şi responsabilitate Adunarea Naţională Provizorie a delegat
Consiliul de stat şi a format noul guvern, încredinţând
mandatul lui Karl Rennevoi, la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica
Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-l în funcţia de
preşedinte pe Károlyi Mihaly.
În
acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut
popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni
care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918,
poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi “Partium”
(teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi
Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu
normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea
proprie pentru independenţă şi unitate statală.
Alba
Iulia. Exercitarea unui drept inalienabil.
Perfect
integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor
democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene,
inclusiv în Austria şi Ungaria, în “primăvara naţiunilor”,
poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş, Sătmar etc. şi-a exercitat în 1918 un drept
fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor,
recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional.
Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute
anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi
popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-si alege
singuri soarta. Au constituit şi ei “comitete de acţiune
ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, apoi un “Consiliu
Naţional al Unităţii române” în emigraţie
(Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul
structurilor sociale şi profesionale, “comitete de acţiune”
şi “consilii naţionale” locale, în Bucovina
acestea au ales Consiliul Naţional Român care la 14/27 octombrie
a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/28 noiembrie
1918. În mod identic, în Transilvania, Banat şi “Partium”,
consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central,
ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al
voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât
consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate apărării
satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.
La
15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi “legea
electorală” - coloana vertebrală a oricărei democraţii
autentice - adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor
Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul
reprezentativ, consultativ, şi implicit de constituantă,
Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul
din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. În număr
de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în
cadrul circumscripţiilor electorale locale sau ai organizaţiilor
tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor
economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind
fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor oameni şi a
teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru protejarea
şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai
tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa
şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o
uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a
certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării,
drept autentic act de voinţă naţională.
Conform
mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul
de deschidere, Adunarea, drept, “CONSTITUANTĂ ŞI DESCHISĂ”,
fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept
recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica Declaraţie de
Unire cu Tara”, în lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea
cunoscut că “ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN
TRANSILVANIA, BANAT Şl ŢARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti
dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali - n. n.) ADUNAŢI PRIN
REPREZENTANŢII
LOR
ÎNDREPTĂŢIŢI
LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE/1 DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA
ACELOR ROMÂNI şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU
ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL
INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE
MUREŞ,
TISA
Şl
DUNĂRE”.
Votul
în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridică,
legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:
“ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT
Şl PĂRŢILE UNGARE (Partium - n.n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA
PREZENTATĂ PRIN’VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA El Şl
ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ...
ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”.
Adunarea
Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ
legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru
poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar,
Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege,
păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu
principiile de drept internaţional în baza cărora au fost
adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit
sub aspect juridic şi politic. Ele au fost grupate pe genuri de
probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau
Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii
române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la
înaintaşi. Formând izvorul de drept al dreptului constituţional
român, aceste hotărâri au fost ratificate prin “LEGEA
DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă
a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege
şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie
1920. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor
româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă,
decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la
Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor
din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională,
a fost cu 1 an şi sase luni anterioară semnării tratatului
de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat
între două entităţi suverane, deoarece Regatul României
ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său
constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei,
decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania
şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.
Din momentul sancţionării “Legii de unire”, similar situaţiei
din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră
Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de
corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale
teritoriului Regatului României.
De
menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect
juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor
alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii,
ţiganii etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri
luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic
recunoscute.
Drept
urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele
teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale
marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul
Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist,
faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi
contractante suverane.
“TRIANON”
sau consacrarea juridică.
Privită
în lumina dreptului internaţional Adunarea de la Alba Iulia având
caracter naţional şi reprezentativ prezintă valoarea unui
adevărat plebiscit menit să permită manifestarea voinţei
colective - fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de
necontestat al unei formaţiuni statale. Or astfel calificată pe
plan juridic internaţional, Adunarea apare, într-adevăr, ca o
formă de consultare populară neprescrisă de vreun act
juridic internaţional, având o valoare sporită în ordinea
morală şi juridică, faţă de simpla consultare la
o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.
Caracterul
de drept public al
Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de
unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate din
dispoziţiile cuprinse în art. II şi IX relative la autonomia
provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a cărui
competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat
cu toate atributele suveranităţii naţionale, urma să-si
exercite aceste atribuţii până la întrunirea Constituantei.
Caracterul
de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime
admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de
pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.
De
aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia
de a “crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca
operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată
să dea doar consacrare juridică internaţională noului
statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea
în speţă a principiului naţionalităţilor şi
al autodeterminării popoarelor.
Tratatul
de la Trianon din 4 iunie 1920 între “Puterile Aliate şi
Asociate” pe de-o parte şi Ungaria pe de altă parte, a fost
inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor
tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor.
Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un
mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară
nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale
stipulate, ca tratatul de pace să~i schimbe radical fizionomia
geografică şi să desăvârşească opera de
creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.
De,
aici seria textelor prin care Ungaria “renunţă la toate
drepturile şi titlurile” asupra teritoriilor “situate în
afară de noile frontiere ale Ungariei”; în favoarea statelor
cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art. 27), şi
stipularea din Articolul 45 că “Ungaria renunţă la
toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii
austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, ... ca făcând
parte din România”.
Totuşi,
pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii
române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a
trebuit să se ducă “bătălia frontierelor”, de
această dată în domeniul diplomatic.
Frontierele
României au fost fixate formal după criteriul etnic la zi, urmare a
politicii de maghiarizare din ultimele decenii şi nu conform vechilor
hotare istorice şi Declaraţiei de la Alba Iulia după
care România ar fi trebuit să se întindă peste întreg
teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru”; (Emil Hasaş).”Chiar
şi după acest criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să
fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară,
dat fiind că acolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină
etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului
Habsburgilor” (Gerge Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba
despre vreun fel de “generozitate” din partea Conferinţei de Pace
faţă de români, aşa cum constant susţine iredenta
maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în
expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării Deputaţilor,
“Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special
acelora din Transilvania, ca o consacrare a unei ordine de drept cu mult
mai redusă decât aceea pe care secolele de viată în comun
şi de suferinţe identice, au gravat-o în conştiinţa
istorică a naţiunii române, De aceea în chip firesc, Tratatul
de la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă
ideea unei completări, decât aceea a unei amputări”.
Linia
frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă
de “Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace fără
consultarea României şi fără participarea ei. “La
Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care
ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de
preşedintele Wilson” - recunoştea istoricul american
Milton G. Lehrer.
Deşi
se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Declaraţia
de la 1 decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost
impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în
capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare
200.000 de mii de români (după alte surse 500.000, chiar 800.000) au
fost abandonaţi, pradă maghiarizării accelerate în noul
stat ungar care la 93.000 km2, număra 7,6 milioane locuitori, doar 5,5 milioane
fiind unguri. Dar reprezentantul Marii Britanii, lord Balfur avusese grijă
să transmită lui l. C. Brătianu, pentru a preîntâmpina
protestele legate de încălcarea unui drept fundamental, exprimat
prin Declaraţia de la Alba Iulia că “nu poate fi vorba de
discutarea liniei de frontieră”.
Chiar
şi în aceste condiţii, întrunit în luna august 1920 în
scopul ratificării Tratatului, parlamentul ungar a scandat “Nem,
nem soha!” (Nu, nu niciodată!”) decretând 4 iunie zi de doliu naţional,
România “actualmente şi în viitorul apropiat drept principalul
nostru duşman” şi constituind “brigăzile de luptă
pentru învierea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de
Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu îndemnul: “Doresc
ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând în crestele
Carpaţilor nordici şi să-l duceţi glorios până
la Adriatica”. În “săptămânile următoare,
Comandamentul superior horthyst a pregătit planul á la longue
de agresare a României vizând, după Nemeş Dezso: 1) încercuirea
diplomatică a României (vezi lozinca “România, stat izolat”!);
2) pregătirea ideologică a populaţiei (ungureşti
şi secuieşti din Transilvania); 3) consolidarea economică a
Ungariei în defavoarea României; 4) creşterea prestigiului Ungariei
pe plan internaţional, pe toate căile; 5) intensificarea activităţii
organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor de pe
teritoriul României.
O
Europă lucidă, Europa tratatelor democratice de pace, s-a
exprimat atunci prin vocea preşedintelui Alexandre Millerand:
“Nu
încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc
altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea
Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi
sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o
Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către
Vest, Nord şi Sud. Ori aceasta ar însemna revenirea la stările
de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu
face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreagă
nu-si pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou
război, căci nici o tară nu va admite atingerea
frontierelor sale”.
Într-adevăr, uitarea concluziilor de atunci, a reaprins flacăra
războiului în Europa de Sud-Est. Or, dacă Europa, prinsă
cu alte probleme,gen libertatea individului, a uitat de drepturile şi
de libertatea popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei ce am
beneficiat de întregul său sprijin, în numele drepturilor
imprescriptibile proclamate la începutul veacului care s-a petrecut, să-i
mai aducem, din când în când aminte!
prof. univ. dr. Mircea DOGARU
|
|