România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O călătorie la poalele Gheţarului Dragonul De Jad

 

La mijlocul lunii septembrie, priveam prin hubloul avionului peisajul ce mi se oferea - aglomerări urbane, adevărate păduri de blocuri înalte, panglicile de argint ale unui sistem de transporturi pe uscat şi apă, spaţii verzi întinse alternate cu silueta construcţiilor albe. Mă întorceam la Beijing după 4 ani şi parcă nu mai recunoşteam zona atât de bine ştiută după nenumărate survolări ale ei înaintea aterizării pe aeroportul estic al capitalei chineze. Dar surprize şi mai mari mă aşteptau după ce am intrat în Terminalul nr.3. Construcţia din metal şi sticlă m-a copleşit. Aveam impresia că mă aflu pe altă planetă, că plutesc printre aştri. Luată de puhoiul de pasageri revărsat din aeronavele sosite, înaintam pe dalele strălucitoare ale imensului spaţiu, urcând pe scări rulante, coborând cu lifturi. Totul într-o linişte siderală. Culoarea stacojie, culoarea norocului şi fericirii în China, a panourilor din structura plafonului marei hale, grădinile şi aranjamentele florale, zâmbetul curtenitor al personajului care îndruma cu eleganţă impecabil orientală fluxul călătorilor m-au readus în lumea reală a Chinei atât de bine cunoscută mie. Am încetinit paşii ca să mă bucur de tot ce vedeam şi să mă adaptez ritmului şi dimensiunilor Chinei contemporane. Am realizat că mă aflu în cel mai mare obiectiv din lume în ce priveşte suprafaţa acoperită realizată de mâna omului, suprafaţă ce însumează l milion m pătraţi, obiectiv care în anul 2007 a servit peste 53 milioane de pasageri, urmând ca anul acesta numărul lor să ajungă la 64 milioane, obiectiv de unde pleacă zilnic peste 1100 de zboruri şi se manipulează 20.000 de bagaje pe oră. Ştiind toate acestea, am considerat firesc ca să-mi găsesc bagajele deja pe banda rulantă când am ajuns acolo. Deşi mi s-a părut o experienţă de o viaţă de când am ajuns de la avion în faţa aeroportului, în realitate nu trecuseră decât 20 de minute.

Drumul de la aeroport şi până la hotelul din oraş mi-a oferit prilejul să fac cunoştinţă cu un Beijing nou, unde cu greu am regăsit oraşul ştiut de mine din anii studenţiei, activităţii diplomatice şi, chiar, cu cel cunoscut şi admirat cu 4 ani în urmă. Doar denumirile unor cătune, străzi şi intersecţii afişate pe indicatoare readuceau în faţa ochilor minţii mele modestele aşezări rurale înconjurate cu orezării, străzile colbuite ale Beijing-ului de acum câteva decenii. Acum rulam pe o şosea impecabil turnată şi întreţinută, puteam admira rondurile de flori şi spaţiile verzi luxuriante, treceam pe voltele suprapuse ale autostrăzii şi ridicam privirea spre ultimele etaje ale zgârie-norilor, tot atâtea obiective simbol pentru creşterea şi dezvoltarea realizată în ultimii ani. Oraşul m-a întâmpinat în straie de sărbătoare: fiecare palmă de pământ, altădată golaşă, sursă de praf la cea mai mică adiere de vânt, acum se mândrea cu cele mai variate specii ale florei din lume şi etala arbori decorativi. Frumuseţea oferită de ele nu ar fi fost completă, dacă întregul oraş nu ar fi fost impecabil de curat. Acolo mi-am dat seama ce efect benefic are asupra stării de spirit a locuitorilor unei aşezări urbane o ambianţă estetică şi ordonată. În toate localităţile prin care am trecut, fie ele mici sau mari, străzile, spaţiile publice respirau o curăţenie perfectă, iar pe cetăţeni i-am văzut relaxaţi, zâmbitori şi mândri de urbea lor, implicaţi total în păstrarea stării de fapt.

Neuitate mi-au rămas în minte vizitele în cele doua zone din sud-vestul Chinei, Guilin şi Lijiang, zone în care am găsit încântătoare şi unice frumuseţi ale naturii, bogate vestigii ale trecutului istoric, expresia unui multiculturalism impresionant, toate încadrate în mod firesc în marele curs al modernizării ţării.

Zona Guilin - Pădurea de scorţişoară (a primit denumirea după numărul mare de copaci de Ostamanthus parfumaţi care acoperă colinele din jurul oraşului)

 are o suprafaţă de 28.000 km pătraţi şi are peste 1,3 milioane de locuitori, de naţionalitate Han, Zhuang, Hui, Yao, Dong şi altele. Frumuseţile naturale ale zonei se datorează structurii sale karstice; ea reprezintă cea mai mare zonă karstică din lumea întreagă. Peisajele din Guilin sunt considerate în întreaga China cele mai frumoase din lumea subcerească, ceea ce face ca în fiecare an zona să fie vizitată de peste 11 milioane de turişti, printre care se numără pictori peisagişti de mare renume. Aşa cum dovedesc lucrările păstrate în muzeul de artă al aşezării, frumuseţile naturii au dat naştere la multe talente şi unui număr mare de opere impresioniste de mare valoare.

Croaziera de-a lungul a 80 de km. pe Râul Li, ce durează între 5 şi 6 ore, încântă şi face un împătimit al peisajelor inedite pe orice persoană, chiar dacă nu dispune de talent artistic. Peisajele ce se perindă în faţa ochilor lasă câmp liber imaginaţiei, cine vrea poate distinge o soţie cu un copilaş în braţe care îşi aşteaptă soţul, o pagodă, cocoşi implicaţi într-o bătălie, dragoni ce se joacă prin apă, cinci tigri care devorează o capră, un băiat care se închină lui Budha, un măr, o pensulă, o cămilă, un melc şi multe, multe alte personaje mitice sau figuri umane sau animale. Eu nu am căutat să dau curs acestei porniri, am lăsat doar ca ansamblul formelor create de natură acoperite cu verdele vieţii să-mi încânte sufletul şi să mă transpună într-o lume de vis, pe care am completat-o cu formaţiuni de roci aflate în numeroasele grote karstice vizitate.

Guilin este o veche aşezare istorică atestată din anul 314 î.e.n. căreia îi revenea importantul, dar şi dificilul rol de mediator dintre regiunile din estul Chinei şi popoarele de la marginea sau vecinătatea imperiului chinez. Funcţiile administrative erau, ca urmare, încredinţate membrilor casei imperiale. Localitatea excela printr-o atmosferă de rafinament intelectual ale cărui mărturii le-am regăsit în muzeul de istorie şi artă al oraşului, în colecţiile de porţelanuri alb-albastru şi alte obiecte de artă descoperite în mormintele descendenţilor princiari, în plăcile caligrafiate cu poezii, ca şi în cugetări filosofice ale oamenilor de cultură incizate în grotele karstice.

Azi această tradiţie este continuată în instituţiile de învăţământ de tehnologie electronică, cele medicale şi pedagogice. Oraşul modern este dezvoltat spre industriile nonpoluante şi de înaltă tehnicitate, spre serviciile pentru industria turismului.

Zona Lijiang este o regiune mirifică. Aşezată la o înălţime de 2600 m, se întinde pe o suprafaţă de peste 21.000 km. pătraţi. Platoul alpin, cu pajiştile verzi, este dominat de albul argintiu al gheţarului Olu, cu vârful cel mai înalt de 5596 m. Crestele sale ascuţite desenează pe albastrul cerului forma unui dragon care se aruncă din tăriile cerului spre abisul norilor pufoşi. Imaginea aceasta a determinat pe locuitorii zonei să-1 numească Dragonul de Jad, iar habitatul lor Sălaşul acestuia. Masivul impresionant, învăluit în misterul ceţurilor, constituie pentru cei peste un milion de locuitori ai zonei un loc sacru, un simbol al contactului lor cu zeii lor legendari, cu Marea Doamnă ce a dat naştere Naturii înconjurătoare. Din respect pentru această stare de spirit al localnicilor, miile de turişti care doresc să-i escaladeze vârfurile sunt invitaţi să se apropie de acestea cu stima şi smerenia cuvenite. Am urmat paşii sutelor de pelerini în această stare de spirit şi am reuşit cu ajutorul telefericului să ajungem la înălţimea de 4605 m., unde am inspirat cu nesaţ aerul rarefiat şi totuşi atât de încărcat cu elementele dătătoare de viaţă ale pământului şi cerului. Am părăsit înălţimea zeilor cu părere de rău. Din gondolă priveam vestigiile trecerii gheţarilor: văile de bazalt şi calcar, lipsite de viaţă.

De-a lungul multor secole, zona a fost locuită de populaţia naxi, coborâtă cu peste 2000 de ani în urmă de pe platourile înalte ale Tibetului, aducând cu ea amintirile mitologiei indiene şi tibetane. Populaţia naxi s-a afirmat în noul său habitat ca un popor talentat, înţelept şi creator. Ea a rămas fidelă credinţei sale animiste ancestrale, aducând elementele acesteia şi ale matriarhatului care i-a dat naştere până în epoca contemporană, oferind omenirii amintirea vie a zorilor civilizaţiei umane. Populaţia naxi şi-a creat propriile sale civilizaţie şi cultură, ca şi propria sa scriere pictografică ce a supravieţuit până în zilele noastre. Ea s-a manifestat şi ca păstrătoare a elementelor culturii chineze cu care a intrat în contact începând din secolele II şi III ale erei noastre. Lor le-a încredinţat, împreună cu instrumentele muzicale antice, marele strateg şi strălucit om de cultură al istoriei Chinei, Zhu Geliang ceea ce s-a mai păstrat din notaţiile muzicii sacre consemnate în Cartea Muzicii de Confucius, după ce aceasta a fost distrusă. Azi, în partiturile unei piese muzicale sacre a populaţiei naxi, muzicologii recunosc structura simfoniilor compozitorilor occidentali, precum şi fragmente din muzica chineză din epocile de glorie ale dinastiilor Han şi Tang din secolele III şi VII ale erei noastre. Totodată, minţile luminate ale populaţiei naxi au înţeles valoarea preceptelor confucianismului şi daoismului chinez şi le-au încorporat în mod firesc în propria lor cultură.

Este remarcabil cum populaţia naxi aşezată la răscrucea „ drumului ceaiului”, pe care caravanele duceau produsele chinezeşti spre Tibet, India şi ţările din Asia de sud-est, iar de acolo transportau mărfurile căutate în estul Chinei, dar şi în calea bandelor de tâlhari care trăiau din jefuirea acestor caravane, a ştiut să-şi apere existenţa şi identitatea doar cu puterea minţii şi mijloacele culturale. Oraşul Vechi Lijiang a fost singurul oraş din China care nu avea zid de apărare şi nu a fost totuşi niciodată atacat şi jefuit.

Azi zona Lijiang, unde locuiesc 22 de naţionalităţi, este — putem spune acest lucru fără să greşim — un sanctuar al multiculturalismului. Locurile sacre ale naţionalităţii naxi şi ale altor naţionalităţi au fost restaurate şi sunt bine îngrijite şi aceasta nu doar pentru delectarea turiştilor ci, în primul rând, ca o expresie a respectului pentru ele, pentru a asigura spaţiu reculegerii şi dialogului cu spiritele zeilor şi strămoşilor lor.

Contactul cu locuitorii zonei Lijiang, din 1997 obiectiv cultural ocrotit de UNESCO, mi-a lăsat o impresie de neuitat. Sunt oameni deschişi, care emană optimism, bun simţ şi căldură umană fireşti. Femeile harnice, destoinice şi robuste şi-au pus amprenta pe înfăţişarea aşezărilor de unde nu lipsesc florile şi totul străluceşte de curăţenie.

În ultima zi a vizitei, la apus de soare, am străbătut, cu părere de rău Oraşul Vechi, uliţele sale pietruite lustruite de picioarele trecătorilor, dar şi de apele ce se revarsă în fiecare dimineaţă peste ele pentru a le ţine curate; mi-am luat rămas bun de la căsuţele cu un singur cat, cu faţadele larg deschise, de glicinele ce se revărsau de pe pervazurile balconaşelor, de la râuşorul ce curgea cu veselie şi spor pe lângă noi, de la bătrânele care îşi purtau cu duioşie nepoţei în spinare. Aveam impresia că mă despart de un prieten drag şi doream să-i spun: La revedere!!

 

  În toamna anului 2008, când am avut privilegiul să fac o vizită în regiunea mirifică a zonei Lijiang, dominată de albul argintiu al gheţarului Olu, am avut bucuria să cunosc o reprezentantă remarcabilă a acestei populaţii: pe doamna Yang Yiben, viceprimar al oraşului Lijiang. Domnia ei ne-a invitat la o cină şi o ceremonie a servirii ceaiului de înaltă clasă.Cu această ocazie, alături de unele obiecte de artizanat românesc, i-am oferit si   numărul 10 din anul 1997 al Magazinului Istoric în care a fost publicat prima oară în România un articol semnat de mine despre cultura şi civilizaţia naxi. Profund dedicată unei activităţi depuse în scopul propăşirii populaţiei din care s-a ridicat, doamnei Yang Yiben i-a făcut o mare bucurie faptul că elemente ale culturii naxi au ajuns să fie cunoscute şi în îndepărtata Românie, cu atât mai mult cu cât, în luna decembrie a anului 1998, a trecut şi prin România, în cursul unei călătorii în jurul lumii. Momentul i s-a părut prea important ca să nu fie imortalizat.

      În personalitatea doamnei Yang Yiben am găsit întrupate trăsăturile fundamentale ale populaţiei naxi, în formularea lor ancestrală: „noi putem inghiţi trei râuri fără să sughiţăm, putem îngurgita trei munţi fără să ni se aplece”, dar şi experienţa de viaţă a generaţiei crescute şi maturizate în China, în anii 60 şi 70 ai secolului XX. A trecut cu stoicism şi hotărâtă peste greutăţile din perioadele în care a lucrat pământul sau a muncit în fabrică, şi-a făcut datoria şi ca mesajer al culturalizării maselor de ţărani. Dotată cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu un remarcabil talent literar, a urmarit cu perseverenţă idealul ei de a deveni un intelectual implinit. Acest lucru şi explică, de altfel, împrejurarea că, la scurt timp după ce i s-au deschis porţile universităţilor, a reuşit să obţină o licenţă a facultăţii de litere şi o alta a facultăţii de drept ale prestigioasei Universităţi Beijing. În anii ce au urmat, a funcţionat  şi ca magistrat, dar  s-a dedicat cu precădere cunoaşterii şi valorificării culturii populaţiei naxi, istoriei acesteia. A participat la colecţionarea, traducerea şi editarea cărţilor dongba scrise cu pictograme, precum şi la identificarea, culegerea şi valorificarea operelor literar-artistice populare din China. In perioada septembrie 1998 şi martie 1999 a făcut parte din grupul format din ziarişti, pictori, scriitori şi artişti fotografi chinezi purtător al unui mesaj de prietenie care  a făcut înconjorul lumii. A funcţionat ca director de bibliotecă, director al Direcţiei pentru Cultură a Consiliului de Administrare a regiunii Lijiang. A fost aleasă viceprimar al oraşului Lijiang şi   membru al Comitetului Naţional al Conferinţei Consultative Politice a Poporului Chinez.

      Doamna Yang Yiben este şi o autoare foarte prolifică, lucrările sale literar-artistice numărând peste 1 milion de ideograme. Jurnalul ei de călătorie, alcătuind două volume, constituie o dovadă elocventă a talentului ei literar, a  solidităţii culturii sale, nu doar chineze, ci şi universale şi, nu în ultimul rând, a trăsăturilor de caracter ale populaţiei naxi.

prof. univ. dr. Anna Eva BUDURA