La
mijlocul lunii septembrie, priveam prin hubloul avionului peisajul ce mi
se oferea - aglomerări urbane, adevărate păduri de blocuri
înalte, panglicile de argint ale unui sistem de transporturi pe uscat
şi apă, spaţii verzi întinse alternate cu silueta construcţiilor
albe. Mă întorceam la Beijing după 4 ani şi parcă nu
mai recunoşteam zona atât de bine ştiută după nenumărate
survolări ale ei înaintea aterizării pe aeroportul estic al
capitalei chineze. Dar surprize şi mai mari mă aşteptau după
ce am intrat în Terminalul nr.3. Construcţia din metal şi sticlă
m-a copleşit. Aveam impresia
că mă aflu pe altă planetă, că plutesc printre aştri.
Luată de puhoiul de pasageri revărsat din aeronavele sosite, înaintam
pe dalele strălucitoare ale imensului spaţiu, urcând pe scări
rulante, coborând cu lifturi. Totul într-o linişte siderală.
Culoarea stacojie, culoarea norocului şi fericirii în China, a
panourilor din structura plafonului marei hale, grădinile şi
aranjamentele florale, zâmbetul curtenitor al personajului care îndruma
cu eleganţă impecabil orientală fluxul călătorilor
m-au readus în lumea reală a Chinei atât de bine cunoscută
mie. Am încetinit paşii ca să mă bucur de tot ce vedeam
şi să mă adaptez ritmului şi dimensiunilor Chinei
contemporane. Am realizat că mă aflu în cel mai mare obiectiv
din lume în ce priveşte suprafaţa acoperită realizată
de mâna omului, suprafaţă ce însumează l milion m pătraţi,
obiectiv care în anul 2007 a servit peste 53 milioane de pasageri, urmând
ca anul acesta numărul lor să ajungă la 64 milioane,
obiectiv de unde pleacă zilnic peste 1100 de zboruri şi se
manipulează 20.000 de bagaje pe oră. Ştiind toate acestea,
am considerat firesc ca să-mi găsesc bagajele deja pe banda
rulantă când am ajuns acolo. Deşi mi s-a părut o experienţă
de o viaţă de când am ajuns de la avion în faţa
aeroportului, în realitate nu trecuseră decât 20 de minute.
Drumul
de la aeroport şi până la hotelul din oraş mi-a oferit
prilejul să fac cunoştinţă cu un Beijing nou, unde cu
greu am regăsit oraşul ştiut de mine din anii studenţiei,
activităţii diplomatice şi, chiar, cu cel cunoscut şi
admirat cu 4 ani în urmă. Doar denumirile unor cătune, străzi
şi intersecţii afişate pe indicatoare readuceau în faţa
ochilor minţii mele modestele aşezări rurale înconjurate
cu orezării, străzile colbuite ale Beijing-ului de acum câteva
decenii. Acum rulam pe o şosea impecabil turnată şi întreţinută,
puteam admira rondurile de flori şi spaţiile verzi luxuriante,
treceam pe voltele suprapuse ale autostrăzii şi ridicam privirea
spre ultimele etaje ale zgârie-norilor, tot atâtea obiective simbol
pentru creşterea şi dezvoltarea realizată în ultimii ani.
Oraşul m-a întâmpinat în straie de sărbătoare: fiecare
palmă de pământ, altădată golaşă, sursă
de praf la cea mai mică adiere de vânt, acum se mândrea cu cele mai
variate specii ale florei din lume şi etala arbori decorativi.
Frumuseţea oferită
de ele nu ar fi fost completă, dacă întregul oraş nu ar fi
fost impecabil de curat. Acolo mi-am dat seama ce efect benefic are asupra
stării de spirit a locuitorilor unei aşezări urbane o
ambianţă estetică şi ordonată. În toate localităţile
prin care am trecut, fie ele mici sau mari, străzile, spaţiile
publice respirau o curăţenie perfectă, iar pe cetăţeni
i-am văzut relaxaţi, zâmbitori şi mândri de urbea lor,
implicaţi total în păstrarea stării de fapt.
Neuitate
mi-au rămas în minte vizitele în cele doua zone din sud-vestul
Chinei, Guilin şi Lijiang, zone în care am găsit încântătoare
şi unice frumuseţi ale naturii, bogate vestigii ale trecutului
istoric, expresia unui multiculturalism impresionant, toate încadrate în
mod firesc în marele curs al modernizării ţării.
Zona
Guilin - Pădurea
de scorţişoară (a
primit denumirea după numărul mare de copaci de Ostamanthus
parfumaţi care acoperă colinele din jurul oraşului)


are
o suprafaţă de 28.000 km pătraţi şi are peste 1,3
milioane de locuitori, de naţionalitate Han, Zhuang, Hui, Yao, Dong
şi altele. Frumuseţile naturale ale zonei se datorează
structurii sale karstice; ea reprezintă cea mai mare zonă
karstică din lumea întreagă. Peisajele din Guilin sunt
considerate în întreaga China cele mai frumoase din lumea subcerească,
ceea ce face ca în fiecare an zona să fie vizitată de peste 11
milioane de turişti, printre care se numără pictori peisagişti
de mare renume. Aşa cum dovedesc lucrările păstrate în
muzeul de artă al aşezării, frumuseţile naturii au dat
naştere la multe talente şi unui număr mare de opere
impresioniste de mare valoare.
Croaziera
de-a lungul a 80 de km. pe Râul Li, ce durează între 5 şi 6
ore, încântă şi face un împătimit al peisajelor inedite
pe orice persoană, chiar dacă nu dispune de talent artistic.
Peisajele ce se perindă în faţa ochilor lasă câmp liber
imaginaţiei, cine vrea poate distinge o soţie cu un copilaş
în braţe care îşi aşteaptă soţul, o pagodă,
cocoşi implicaţi într-o bătălie, dragoni ce se joacă
prin apă, cinci tigri care devorează o capră, un băiat
care se închină lui Budha, un măr, o pensulă, o cămilă,
un melc şi multe, multe alte personaje mitice sau figuri umane sau
animale. Eu nu am căutat să dau curs acestei porniri, am lăsat
doar ca ansamblul formelor create de natură acoperite cu verdele vieţii
să-mi încânte sufletul şi să mă transpună într-o
lume de vis, pe care am completat-o cu formaţiuni de roci aflate în
numeroasele grote karstice vizitate.
Guilin
este o veche aşezare istorică atestată din anul 314 î.e.n.
căreia îi revenea importantul, dar şi dificilul rol de mediator
dintre regiunile din estul Chinei şi popoarele de la marginea sau
vecinătatea imperiului chinez. Funcţiile administrative erau, ca
urmare, încredinţate membrilor casei imperiale. Localitatea excela
printr-o atmosferă de rafinament intelectual ale cărui mărturii
le-am regăsit în muzeul de istorie şi artă al oraşului,
în colecţiile de porţelanuri alb-albastru şi alte obiecte
de artă descoperite în mormintele descendenţilor princiari, în
plăcile caligrafiate cu poezii, ca şi în cugetări
filosofice ale oamenilor de cultură incizate în grotele karstice.
Azi
această tradiţie este continuată în instituţiile de
învăţământ de tehnologie electronică, cele medicale
şi pedagogice. Oraşul modern este dezvoltat spre industriile
nonpoluante şi de înaltă tehnicitate, spre serviciile pentru
industria turismului.
Zona
Lijiang este o regiune mirifică. Aşezată la o înălţime
de 2600 m, se întinde pe o suprafaţă de peste 21.000 km. pătraţi.
Platoul alpin, cu pajiştile verzi, este dominat de albul argintiu al
gheţarului Olu, cu vârful cel mai înalt de 5596 m. Crestele sale
ascuţite desenează pe albastrul cerului forma unui dragon care
se aruncă din tăriile cerului spre abisul norilor pufoşi.
Imaginea aceasta a determinat pe locuitorii zonei să-1 numească
Dragonul de Jad, iar habitatul lor Sălaşul acestuia. Masivul
impresionant, învăluit în misterul ceţurilor, constituie
pentru cei peste un milion de locuitori ai zonei un loc sacru, un simbol
al contactului lor cu zeii lor legendari, cu Marea Doamnă ce a dat naştere
Naturii înconjurătoare. Din respect pentru această stare de
spirit al localnicilor, miile de turişti care doresc să-i
escaladeze vârfurile sunt invitaţi să se apropie de acestea cu
stima şi smerenia cuvenite. Am urmat paşii sutelor de pelerini
în această stare de spirit şi am reuşit cu ajutorul
telefericului să
ajungem la înălţimea de 4605 m., unde am inspirat cu nesaţ
aerul rarefiat şi totuşi atât de încărcat cu elementele dătătoare
de viaţă ale pământului şi cerului. Am părăsit
înălţimea zeilor cu părere de rău. Din gondolă
priveam vestigiile trecerii gheţarilor: văile de bazalt şi
calcar, lipsite de viaţă.
De-a
lungul multor secole, zona a fost locuită de populaţia naxi,
coborâtă cu peste 2000 de ani în urmă de pe platourile înalte
ale Tibetului, aducând cu ea amintirile mitologiei indiene şi
tibetane. Populaţia naxi s-a afirmat în noul său habitat ca un
popor talentat, înţelept şi creator. Ea a rămas fidelă
credinţei sale animiste ancestrale, aducând elementele acesteia
şi ale matriarhatului care i-a dat naştere până în epoca
contemporană, oferind omenirii amintirea vie a zorilor civilizaţiei
umane. Populaţia naxi şi-a creat propriile sale civilizaţie
şi cultură, ca şi propria sa scriere pictografică ce a
supravieţuit până în zilele noastre. Ea s-a manifestat şi
ca păstrătoare a elementelor culturii chineze cu care a intrat
în contact începând din secolele II şi III ale erei noastre. Lor
le-a încredinţat, împreună cu instrumentele muzicale antice,
marele strateg şi strălucit om de cultură al istoriei
Chinei, Zhu Geliang ceea ce s-a mai păstrat din notaţiile
muzicii sacre consemnate în Cartea Muzicii de Confucius,
după ce aceasta a fost distrusă. Azi, în partiturile unei piese
muzicale sacre a populaţiei naxi, muzicologii recunosc structura
simfoniilor compozitorilor occidentali, precum şi fragmente din
muzica chineză din epocile de glorie ale dinastiilor Han şi Tang
din secolele III şi
VII
ale erei noastre.
Totodată, minţile luminate ale populaţiei naxi au înţeles
valoarea preceptelor confucianismului şi daoismului chinez şi
le-au încorporat în mod firesc în propria lor cultură.
Este
remarcabil cum populaţia naxi aşezată la răscrucea „
drumului ceaiului”, pe care caravanele duceau produsele chinezeşti
spre Tibet, India şi ţările din Asia de sud-est, iar de
acolo transportau mărfurile căutate în estul Chinei, dar şi
în calea bandelor de tâlhari care trăiau din jefuirea acestor
caravane, a ştiut să-şi apere existenţa şi
identitatea doar cu puterea minţii şi mijloacele culturale. Oraşul
Vechi Lijiang a fost singurul oraş din China care nu avea zid de apărare
şi nu a fost totuşi niciodată atacat şi jefuit.
Azi
zona Lijiang, unde locuiesc 22 de naţionalităţi, este —
putem spune acest lucru fără să greşim — un sanctuar
al multiculturalismului. Locurile sacre ale naţionalităţii
naxi şi ale altor naţionalităţi au fost restaurate
şi sunt bine îngrijite şi aceasta nu doar pentru delectarea
turiştilor ci, în primul rând, ca o expresie a respectului pentru
ele, pentru a asigura spaţiu reculegerii şi dialogului cu
spiritele zeilor şi strămoşilor lor.
Contactul
cu locuitorii zonei Lijiang, din 1997 obiectiv cultural ocrotit de UNESCO,
mi-a lăsat o impresie de neuitat. Sunt oameni deschişi, care
emană optimism, bun simţ şi căldură umană
fireşti. Femeile harnice, destoinice şi robuste şi-au pus
amprenta pe înfăţişarea aşezărilor de unde nu
lipsesc florile şi totul străluceşte de curăţenie.
În
ultima zi a vizitei, la apus de soare, am străbătut, cu părere
de rău Oraşul Vechi, uliţele sale pietruite lustruite de
picioarele trecătorilor, dar şi de apele ce se revarsă în
fiecare dimineaţă peste ele pentru a le ţine curate; mi-am
luat rămas bun de la căsuţele cu un singur cat, cu faţadele
larg deschise, de glicinele ce se revărsau de pe pervazurile balconaşelor,
de la râuşorul ce curgea cu veselie şi spor pe lângă noi,
de la bătrânele care îşi purtau cu duioşie nepoţei
în spinare. Aveam impresia că mă despart de un prieten drag
şi doream să-i spun: La revedere!!
În toamna anului 2008, când am avut privilegiul să fac o
vizită în regiunea mirifică a zonei Lijiang, dominată de
albul argintiu al gheţarului Olu, am avut bucuria să cunosc o
reprezentantă remarcabilă a acestei populaţii: pe doamna
Yang Yiben, viceprimar al oraşului Lijiang. Domnia ei ne-a invitat la
o cină şi o ceremonie a servirii ceaiului de înaltă clasă.Cu
această ocazie, alături de unele obiecte de artizanat românesc,
i-am oferit si numărul
10 din anul 1997 al Magazinului Istoric în care a fost publicat prima oară
în România un articol semnat de mine despre cultura şi civilizaţia
naxi. Profund dedicată unei activităţi depuse în scopul
propăşirii populaţiei din care s-a ridicat, doamnei Yang
Yiben i-a făcut o mare bucurie faptul că elemente ale culturii
naxi au ajuns să fie cunoscute şi în îndepărtata Românie,
cu atât mai mult cu cât, în luna decembrie a anului 1998, a trecut
şi prin România, în cursul unei călătorii în jurul
lumii. Momentul i s-a părut prea important ca să nu fie
imortalizat.
În
personalitatea doamnei Yang Yiben am găsit întrupate trăsăturile
fundamentale ale populaţiei naxi, în formularea lor ancestrală:
„noi putem inghiţi trei râuri fără să sughiţăm,
putem îngurgita trei munţi fără să ni se aplece”,
dar şi experienţa de viaţă a generaţiei crescute
şi maturizate în China, în anii 60 şi 70 ai secolului XX. A
trecut cu stoicism şi hotărâtă peste greutăţile
din perioadele în care a lucrat pământul sau a muncit în fabrică,
şi-a făcut datoria şi ca mesajer al culturalizării
maselor de ţărani. Dotată cu o inteligenţă ieşită
din comun şi cu un remarcabil talent literar, a urmarit cu perseverenţă
idealul ei de a deveni un intelectual implinit. Acest lucru şi explică,
de altfel, împrejurarea că, la scurt timp după ce i s-au
deschis porţile universităţilor, a reuşit să obţină
o licenţă a facultăţii de litere şi o alta a
facultăţii de drept ale prestigioasei Universităţi
Beijing. În anii ce au urmat, a funcţionat
şi ca magistrat, dar s-a
dedicat cu precădere cunoaşterii şi valorificării
culturii populaţiei naxi, istoriei acesteia. A participat la colecţionarea,
traducerea şi editarea cărţilor dongba scrise cu
pictograme, precum şi la identificarea, culegerea şi
valorificarea operelor literar-artistice populare din China. In perioada
septembrie 1998 şi martie 1999 a făcut parte din grupul format
din ziarişti, pictori, scriitori şi artişti fotografi
chinezi purtător al unui mesaj de prietenie care
a făcut înconjorul lumii. A funcţionat ca director de
bibliotecă, director al Direcţiei pentru Cultură a
Consiliului de Administrare a regiunii Lijiang. A fost aleasă
viceprimar al oraşului Lijiang şi
membru al Comitetului Naţional al Conferinţei
Consultative Politice a Poporului Chinez.
Doamna
Yang Yiben este şi o autoare foarte prolifică, lucrările
sale literar-artistice numărând peste 1 milion de ideograme.
Jurnalul ei de călătorie, alcătuind două volume,
constituie o dovadă elocventă a talentului ei literar, a
solidităţii culturii sale, nu doar chineze, ci şi
universale şi, nu în ultimul rând, a trăsăturilor de
caracter ale populaţiei naxi.
prof.
univ. dr. Anna Eva BUDURA
|
|