România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Legături spirituale şi politice franco-române în anii interbelici: cazul generalului Henri Mathias Berthelot şi aportul său de simpatie. Încercare de studiu de imagine bazat pe documente de arhivă.

 

   Obiectul articolului de faţă se înscrie în domeniul major al istoriei mentalităţilor şi al imagologiei, ramuri are cercetării istorice care şi-au dovedit deja importanţa în studiile consacrate raporturilor dintre popoare. Acest scurt demers îl considerăm util prin aceea că ne permite o limitare a domeniului de interpretare în afara coordonatelor tradiţionale de analiză: politic, economic şi cultural. Studiind dimensiunea mitologică a imaginarului istoric, Lucian Boia1 distinge între formele de manifestare ale acestuia o serie de structuri arhetipale.  Din această perspectivă ceilalţi sunt întotdeauna diferiţi, nu pentru că nu ar exista asemănări, ci pentru că  natura umană are înclinaţia spre a face distincţii pe care le scoate apoi în evidenţă. Şi astfel, ne construim pe noi înşine şi îi construim pe celilalţi. Într-o manieră oarecum caricaturală oamenii şi comunităţile ajung să se deosebească în mai mare măsură în imaginar decât în realitate. Ca orice ţară, România se simplifică şi se multiplică în tot felul de imagini. Privită dinspre Occident prin ochii diplomatului francez în anii interbelici spaţiul românesc reprezentă pentru străin primul cerc al alterităţii, suficient de apropiat pentru a pune, prin contrast, într-o lumină mai puternică configuraţiile curioase şi comportamentele neliniştitoare, dar şi elemente ale propriei identităţi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea Franţa era beneficiara unei susţineri entuziaste din partea statelor-naţiuni precum Italia, Polonia şi România. Despărţirea de est începută de elite a fost însoţită la români de o orientare culturală a lor spre Occident şi pe acest teren erupe mitul francez. Elita românească pornită pe calea modernizării „se aruncă în braţele Franţei, marea soră latină din Apus”2 . Acest ataşament emoţional la modelul de cultură şi civilizaţie francez nu avea cum să rămână fără răspuns din partea francezilor. Ne putem imagina cu uşurinţă maniera în care sentimentele românilor flatează amorul propriu al martorilor francezi ajunşi pe meleagurile româneşti. Şi tot astfel putem înţelege maniera în care aceştia sunt înclinaţi să „ierte” neajunsurile societăţii în mijlocul căreia trăiesc punând-şi speranţe mari în potenţialul oferit de apropierea dintre cele două popoare. Martorul diplomatic în calitatea sa oficială este obligat să păstreze o distanţare obiectivă, dar în practică acest lucru se dovedeşte cel mai adesea dificil date fiind manifestările de simpatie insistente (prezente atât în viaţa cotidiană, în presă şi corespondenţă) dar mai ales în contextul în care natura însăşi a profesiei diplomatice îl obligă la întreţinerea unor strânse relaţii personale.

Prezentul studiu de caz are ca principală premiză documentară studiul materialului arhivistic oferit de arhiva Ministerului Francez al Afacerilor Externe găzduită de Centrul din Nantes al Arhivelor Diplomatice (C.A.D.N.) şi vizează cazul generalului Henri Mathias Berthelot, fost şef de stat major al comandantului-suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, apoi şef al Misiunii militare franceze România şi comandant al l’Armee du Danube (Armata Franceză de la Dunăre) în timpul primului război mondial.

Nu voi incerca să răspund în rândurile de faţă la întrebarea de unde venea în anii interbelici dragostea românilor faţă de tot ce era francez, ci voi schiţa doar de unde izvorăşte admiraţia necondiţionată faţă de un personaj inedit: generalul Henri Berthelot. Nu e vorba doar de calităţile sale de comandant militar probate pe Frontul din Vest şi nici doar de participarea sa la reorganizarea Armatei Române în calitatea de şef al Misiunii militare franceze în România în timpul Primului Război Mondial. E vorba de o constantă acţiune într-o direcţie coincidentă intereselor româneşti ale momentului care l-a transformat în ochii românilor într-un prieten devotat.

Deşi situată în estul Europei, România interbelică aparţinea, prin intermediul elitelor sale, cultural şi sentimental, Occidentului fiind ataşată în particular de Franţa care a ajutat la constituirea „Micii Românii” şi apoi a „României Mari”. Capitalul de simpatie românească la care a contribuit şi cobeligeranţa în cadrul Antantei a fost exploatat cu pricepere de diplomaţii francezi în perioada cuprinsă între cele două conflagraţii mondiale. La 29 mai 1924 se înfiinţa la Bucureşti, la iniţiativa istoricului francez H. Focillon „L’Institut Français des Hautes Etudes ŕ Bucarest” (Institutul Francez de Studii Superioare la Bucureşti), instrument de propagandă culturală având ca scop să asigure vizite anuale din partea celor mai reputaţi reprezentanţi ai ştiinţei franceze în cele patru universităţi româneşti. Se intenţiona ca Institutul să devină cadrul sub ale cărui auspicii vor avea loc întâlnirile dintre profesorii francezi şi români, cu scopul declarat de a stabili o colaborare intelectuală între elitele din cele două ţări. Printre membrii Comitetului de direcţie al Institutului regăsim personalităţi ca Em. De Martonne, H. Focillon, dar şi pe generalul Berthelot. Toţi aceştia aveau strânse contacte personale cu societatea românească. Acest lucru ilustrează modul în care diplomaţia franceză înţelegea să exploateze capitalul de simpatie de care se bucura Franţa din partea românilor în anii interbelici prin intermediul unor personalităţi emblematice.

În cursul primei conflagraţii mondiale, Franţa a trimis mai multe misiuni militare în străinătate printre care cea mai importantă (ca număr de ofiţeri şi cantitate a materialului militar) este misiunea militară trimisă în România condusă de generalul H.-M. Berthelot. Chiar dacă misiunea nu a reuşit să ajute la salvarea capitalei române şi a fost apoi nevoită să părăsească ţara după armistiţiul cu germanii, amintirea acestui personaj de excepţie a rămas vie în memoria românilor. La reîntoarcerea sa în Balcani în fruntea Armatei de la Dunăre, el obţine din partea românilor o a doua intrare în război, „demonstrând detractorilor săi că servind interesele Franţei şi ale Antantei […] a servit în egală măsură interesele patriei care l-a făcut cetăţean de onoare în vara lui 1917”3.

Un episod interesant, dar mai puţin cunoscut, capabil să ne lămurescă asupra modului în care se formează imaginea generalului Berthelot de prieten al românilor ne este relatat de istoricul Vasile Vesa4 în legătură cu tensiunile survenite intre generalii Franchet D’Esperey, comandantul forţelor franceze din Orient, generalul Paul-Prosper Henrys, comandantul Armatei Franceze din Orient, pe de o parte, şi generalul H.M. Berthelot, la acea dată comandant al l’Armee du Danube (Armata franceză de la Dunăre) pe de altă parte. Tensiunile între aceştia au apărut după semnarea la 13 noiembrie 1918 a Convenţiei de la Belgrad. Ulterior generalul Berthelot a autorizat Înaltul Comandament al Armatei Române să depăşească aliniamentul fixat prin armistiţiu până la limitele recunoscute de Aliaţi prevăzute de Convenţia politică încheiată la 17 august 1916 şi de aici s-au iscat disensiunile cu superiorul său ierarhic care, necunoscând prevederile convenţiei amintite şi fiind mai puţin familiar cu situaţia din România, vedea în aceasta o încălcare a articolului 17 al Convenţiei de la Belgrad. În acest context înaintarea Armatei Române spre limita teritoriului unit cu Vechiul Regat la 1 Decembrie 1918 pare a fi creat complicaţii pentru unii politicieni şi militari francezi, dar nu şi generalului Berthelot. Acesta, fiind mai familiarizat cu situaţia din România şi din Transilvania, nu s-a lăsat derutat de complicaţiile politico-diplomatice şi a întins de câte ori a fost posibil o mână de ajutor în direcţia aspiraţiilor româneşti.

Legăturile sale cu oficialii şi cu poporul român nu au încetat odată cu funcţia sa oficială la Bucureşti. El va păstra legături permanente cu patria sa adoptivă, făcând în repetate rânduri vizite şi ocupându-se de opere de binefacere în România. Fie în calitate oficială, fie în calitate privată, Berthelot, onorat similar unui adevărat erou naţional printre români, reprezenta cel mai bun ambasador al Franţei în România, contribuind cu fiecare vizită a sa şi cu fiecare ocazie la răspândirea influenţei franceze în această ţară. Invitat în 1922 la încoronarea regelui Ferdinand, devine membru de onoare al Academiei şi este chiar împroprietărit prin lege specială cu domeniul de la Fărcădinul de Jos (com. Unirea, jud. Hunedoara, astăzi com. General Berthelot) la limita Transilvaniei şi a Banatului. După 1923, revine aproape anual în România întreprinzând în mai 1927 un „turneu triumfal” în Transilvania. Tot la sugestia sa, o serie de ofiţeri francezi ce au servit în România în anii 1916-1919 au fost readuşi în cadrul misiunilor diplomatice sau comerciale ca „agenţi naturali ai influenţei franceze”5. De la început, cercurile oficiale şi private franceze au fost preocupate să sporească influenţa economică franceză în România după încetarea conflictului, domeniul privilegiat de acţiune fiind cel al furniturilor militare. Legăturile pe care generalul francez le-a întreţinut cu liderii români nu au încetat odată cu părăsirea funcţiilor ocupate la Bucureşti. Prezenţa în continuare a unor foşti membri ai misiunii militare ca agenţi de legătură pe lângă marile unităţi româneşti serveşte în egală măsură unui scop militar, dar are şi un rol mediatic.

Materialul arhivei Consulatului francez la Cluj ne oferă câteva informaţii referitoare la câteva din persoanele care au ocupat funcţii consulare în circumscripţia transilvană6. Notăm faptul că doi dintre aceştia, în speţă agentul consular M. Cervoni şi agentul comercial detaşat la Timişoara, Pierre Boullen, aveau strânse legături cu România şi o cunoşteau îndeaproape. M.Cervoni, primul trimis consular la Cluj, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată de acesta ministrului francez de la Bucureşti, pare să fi fost căsătorit în România şi deţinea gradul de căpitan în armata colonială franceză, calitate în care făcuse parte din Armata Dunării sub conducerea generalului Berthelot. De asemenea, aflăm despre Pierre Boullen, agentul comercial rezident la Timişoara, dintr-o scrisoare de recomandare pentru ordinul Legiunea de Onoare, faptul că era născut la Buftea în 1985 şi făcuse parte, de asemenea, din statul major al gen. Berthelot şi din Armata de la Salonic şi apoi din Armata Dunării, fiind staţionat ulterior, după încheierea ostilităţilor, la biroul economic de pe lângă Legaţie. Era, de asemenea, deţinător al crucii de război a României şi cavaler al Stelei de România, deci evident o persoană respectată în cercurile româneşti. Acest contact nemijlocit cu realităţile româneşti le-a permis o primire călduroasă în rândurile românilor din provincie şi le-a facilitat din plin misiunea. Situaţia era oarecum neobişnuită având în vedere detaşarea de care trebuie să facă dovadă un trimis străin aflat în misiune diplomatică. Influenţa generalului Berthelot poate explica uşor această situaţie. Odată cu instalarea unui consulat regulat la Cluj, în locul unei agenţii consulare, sunt preferaţi pentru ocuparea postului diplomaţi de carieră în locul foştilor colaboratori ai gen. Berthelot.

În 1927 generalul realizează o vizită de amploare în Transilvania unde este întâmpinat cu mare fast pretutindeni unde ajunge, urmată în 1928 de o altă vizită în România. Documentele arhivei Consulatului Francez de la Cluj ne indică amploarea acestui adevărat turneu transilvan şi căldura cu care a fost întâmpinat. Un raport consular din 1 iunie 19277 trimis de consulul francez la Paris stă mărturie primirii entuziaste de care a beneficiat generalul la Cluj, Aiud şi Târgu-Mureş. Sosit la Cluj, oaspetele francez a fost întâmpinat solemn de autorităţile militare, civile, religioase şi universitare şi a fost salutat de o escadrilă de avioane sosită special pentru acest eveniment. În aceeaşi zi a fost organizat un banchet în onoarea sa la Cercul Militar din Cluj. În ziua următoare un banchet la care au participat toate autorităţile locale a fost oferit de către Prefectură şi Primărie şi un altul la Consulatul francez la care au participat peste 200 de persoane. Au fost ţinute discursuri şi studenţii de la Universitatea din Cluj au venit să se manifeste în faţa localului consular cântând Marseilleza şi strigând „Vive le general Berthelot!” şi „Vive la France!”.  Pe 29 mai oaspetele francez s-a deplasat la Târgu-Mureş însoţit de consulul francez unde primirea a fost şi mai entuziastă. La fel fusese primit anterior sosirii la Cluj şi în Aiud. Decupajele de presă semnalate de diplomatul francez arată faptul că toate ziarele din Cluj au scris articole favorabile despre sărbătorile organizate în onoarea generalului. Un articol din „Biruinţa” intitulat „Fericiţi oamenii care ştiu să cultive floarea atât de rară a recunoştinţei” ilustrează prin chiar titlul său atitudinea generală. În discursul ţinut la Consulat, generalul aminteşte de promisiunea înfăptuită de a se reîntoarce pe care a făcut-o  mulţimii care îl însoţea la gara din Iaşi la părăsirea teritoriului românesc după Pacea de la Bucureşti şi încheia cu următoarele cuvinte: „[...] omul care are aceste legături cu pământul acestei ţări poate considera România ca fiind a doua sa patrie”. Discursurile pronunţate cu ocazia recepţiilor la Cluj, vorbind despre „legătura indisolubilă dintre cele două ţări” şi despre „unirea între cele două naţiuni surori latine care şi-au vărsat sângele în comun pe câmpul de bătălie [...] pentru apărarea dreptului, justiţiei şi libertăţii popoarelor”, ilustrează caracterul emoţional al primirii făcute oaspetelui francez. Din observaţiile noastre asupra ansamblului materialului de arhivă, reiese faptul că relaţiile bilaterale româno-franceze au fost influenţate nu doar de interesele politico-diplomatice sau economice, ci şi de un element cu tentă mai degrabă iraţională. Este vorba de o francofilie înflăcărată şi verbalizată, marcată de efuziuni sentimentale greu de înţeles din perspectiva românului de astăzi. Această dimensiune sentimentală marchează în egală măsură acuitatea observatorului străin cât şi dinamica percepţiei reciproce care evoluează de la simpatie sinceră şi făţişă (în cazul turneului întreprins de gen. Berthelot în mai 1927 în Transilvania) până la o tăcere stânjenitoare sau poate chiar uitare (după iunie 1940).

Ne putem înteba însă care au fost intenţiile lui Berthelot în legătură cu România. Jean-Noël Grandhomme8 sugerează într-o lucrare recentă faptul că Berthelot nu face altceva decât să urmeze aceleaşi obiectiv pe care l-a avut şi în anii 1916-1919 şi anume acela de a extinde influenţa franceză într-o ţară care, prin caracterul său latin, îi apare ca fiind un vas de expansiune natural al Franţei în Orient.

Memoria oaspetelui francez dăinuie şi astăzi în mentalul colectiv al românilor. Mărturie acestui fapt stă gestul din anul 2000 al locuitorilor comunei hunedorene Unirea (de lângă Haţeg) care în urma unui referendum au decis să revină la vechea denumire a comunei, aceea de „General Berthelot”9. Din păcate a onora memoria acestuia nu mai reprezintă o preucupare şi pentru oficialităţile române vreme de 35 de ani. Astfel ne putem explica situaţia actuală a conacului din comuna amintită donat de statul român generalului francez. Acesta se afla într-o stare avansata de degradare, autorităţile locale fiind în cautarea unor solutii pentru reabilitarea cladirii10. După război, Parlamentul României l-a decorat şi i-a decernat titlul de “Cetăţean de onoare”. Generalul a primit atunci 70 de hectare de teren şi un conac în judeţul Hunedoara. În anul 1926, generalul Berthelot a devenit membru de onoare al Academiei Române, instituţie căreia i-a lasat, prin testament, întrega sa avere din România. Evenimentele recente ne conving însă de prezenţa durabilă a acestui adevărat arhetip al francezului în conştiinţa românului de rând.

Generalul Berthelot canalizează simpatiile românilor într-o epocă în care contactul cu străinătatea era încă redus pentru mulţi dintre aceştia. El devine un erou pentru naţiunea română nu atât pentru calităţile sale personale, care fără îndoială că au existat. Devine un erou în structura imaginarului colectiv românesc pentru că este arhetipul francezului prieten ataşat necondiţionat României.

Ne-au rămas din această epocă mărturii documentare sensibile, rapoarte consulare, amintiri nostalgice peste care adesea timpul a aşternut uitarea, dar şi minunate fotografii care depun marturie despre forţa şi durabilitatea prieteniei sincere, despre valorile împărtăşite pe campul de bătalie dar şi în afara acestuia. Descoperindu-le, aşa cum ne-a fost prilejul să o facem în arhivele diplomatice franceze, înţelegem mai bine de ce destinul lui Henri Mathias Berthelot nu este cel al unui general oarecare, nici cel al unui militar de excepţie sau al unui diplomat informal, ci parcă destinul unui pionier contemporan, care a ştiut să dea legaturii de prietenie franco-române întreaga forţă a personalităţii sale, dar şi un chip şi mai ales un suflet.

Calin Ioan POPA

 

NOTE

 

1 Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002

2 Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002, pag.186

3 Jean-Noël Grandhomme, Le General Berthelot auxiliaire de la diplomatie française en Roumanie (1922-1930)? în La fin de la Premiere Guerrre mondiale et la nouvellle architecture geopolitique europeenne sous la direction de G. Cipăiannu et V. Vesa, Presses Universitaires de Cluj, 2000, pag.108

4 Vasile Vesa – Les Rapports entre les Généraux Henri Mathias Berthelot et Louis d’Esperey durant l’hiver 1918-1919, în: La présence française en Roumanie pendant la Grande Guerre (1914-1918), Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997 pag.163

5 Jean-Noël Grandhomme, op. cit., pag. 114

6 C.A.D.N. Centre des Archives Diplomatiques du Ministčre des Affaires Etrangčres conservées ŕ Nantes: Consulat de France ŕ Cluj (archive) 5. Dossier Protocole. Dossiers individuels. Distinction honorifiques.

7 C.A.D.N. Centre des Archives Diplomatiques du Ministčre des Affaires Etrangčres conservées ŕ Nantes: Consulat de France ŕ Cluj (archive) 5.1 Dossier 5 Les Visites de General Berthelot 1927-1928

8 Jean-Noël Grandhomme, op. cit., pag. 108

9 Nota de fundamentare referitoare la proiectul Legii privind atribuirea denumirii „General Berthelot” comunei Unirea din Judeţul Hunedoara (2000)

10 comunicat ROMPRES din 7 iunie 2007

 

Primirea generalului Berthelot la gara Alba Iulia (ianuarie 1919).

Generalul H. M. Berthelot in gara Cluj la 27 mai 1927 intampinat la sosire de oficialitatile locale. Generalul era intampinat cu entuziasm pretutindeni in garile prin care trecea de multimi entuziaste de romani.