România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MEMORIA UNIRII

Alexandru Ioan Cuza şi monstruoasa coaliţie

(24 ianuarie 2009 - 150 de ani de la Unirea Principatelor)

 

Atunci, rădăcinile frăţietăţii românilor, adâncite în istorie, au izbucnit din glia Principatelor ,.ca doi brazi într-o tulpină”, fraţii dându-şi mâna „Şi la viaţă cu unire,/Şi la moarte cu-nfrăţire”. pentru că „inima română” bătea într-un singur domn, Alexandru Ioan Cuza.

La 5 ianuarie 1859, Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie Muntenia şi Moldova se îmbrăţişează ca două surori regăsite prin vrednicul domn care a obţinut recunoaşterea Unirii din partea marilor puteri atât prin demersurile sale diplomatice cât şi printr-o ţinută demnă care îl impune în faţa demnitarilor străini. Bărbat frumos, inteligent şi cutezător, cu o înfăţişare semeaţă, Cuza a arătat consulilor străini „o frunte ridicată” (după expresia lui Dimitrie Bolintineanu)1. În faţa Porţii, demnitatea a luat locul supunerii, iar consulului Austriei îi declară: „Ne trebuie Unirea; dacă nu ne-o vor acorda puterile, vom fi siliţi să ne-o dobândim singuri”. „Dar ceea ce nu îi dăduse Europa, şi-a făurit poporul român prin însuşi lupta sa”2.

Român cu suflet de aleasă omenie, Cuza distinge cu înţelepciune că puterea ţării se află în masa celor mulţi săraci şi oropsiţi şi nu în clica celor puţini şi bogaţi, dispreţuitori ai plebei. Cu asemenea orientare, domnul României noi desăvârşeşte Unirea Principatelor: contopeşte adunările de la laşi şi Bucureşti şi fixează capitala noului stat la Bucureşti. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi din partea bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează un nou guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, apoi dizolvă Adunarea Legiuitoare, la 2 mai 1864, considerată lovitură de stat. Decretează secularizarea averilor mănăstireşti şi, în acelaşi an, se supune aprobării poporului o nouă constituţie. Domniei lui Cuza i se datorează legea rurală din 1864 care desfiinţează iobăgia multiseculară. Tot lui i se datorează Codul civil, Codul penal, obligativitatea învăţământului primar, precum şi înfiinţarea celor două universităţi la laşi şi Bucureşti.

Legea agrară şi electorală a îndârjit pe reprezentanţii partidelor vremii, care până atunci erau duşmani de moarte, cu armele încrucişate, iar acum fac front comun şi pun la cale detronarea celui care lovea în interesele lor. Acestora nu le-a convenit că ţăranul român s-a ridicat mândru, independent, proprietar, cu drept de vot şi cu toate libertăţile după care suspina de veacuri. Respingeau cu cel mai negru dispreţ ca sumanul şi opinca să stea alături cu fracul la balurile domneşti date la palat, fără ură şi vrajbă, de Vodă Cuza.

În relaţia cu ţărănimea, timp de 7 ani. Cuza a dat, iar burghezo-moşierimea, timp de 80 de ani, a luat. A luat drepturi, libertăţi şi vieţi (1888, 1907), pentru că într-o ţară cu domn străin „minciuna stă cu regele la masă”3.

Cine a pus pistoalele în ceafa Prinţului Cuza, ne spun mulţi cercetători ai istoriei care dezvăluie adevărata cruciadă a marii trădări din 1866, dezlănţuită de către haita lovită crunt de dreptele reforme ale primului domn al României.

„În noaptea de 11 februarie 1866, coaliţia monstruoasă, falşii români, organizaţi în bandă, întocmai ca nişte tâlhari, au scos pe Vodă Cuza din palat, 1-au arestat în casa lui Ciocârlan şi 1-au expulzat peste hotar”4.

„Liderul acestei coaliţii a fost I.C. Brătianu, duşman de moarte al părintelui Unirii”5. Argumentul acestui odios act a fost acuzaţia că domnul ales ar fi trădat interesele ţării faţă de o putere străină, când adevărul era cu totul opus: el a afirmat în faţa străinilor drepturile legitime ale ţării. Această mârşavă justificare care acoperă ca o zdreanţă fapta trădării ar fi trebuit s-o recunoască Brătianu în clipa când contele Filip de Flandra i-a refuzat propunerea de a primi domnia, auzind în ce condiţii banditeşti a fost detronat fostul domn. Dar Brătianu n-a ezitat să ducă la capăt acţiunea de „înfeudare a ţării capitalului străin,”6 aducând în ţară cu „paşaport fals” domn străin după care a urmat jaful ţării potrivit devizei: „Faceţi ca mine! îmbogăţiţi-vă!”7 adresată acoliţilor săi.

A fost o tragedie pentru neamul românesc, abia înaripat, să i se smulgă din rădăcini domnul pământean şi să se aducă, în condiţii de contrabandă, o vinitură „cu un pardesiu soios şi o valiză goală”, pe care „nu 1-a interesat naţia, ci raţia”.8

Tragedia nopţii de 11 februarie 1866 este evocată într-un poem-baladă de către Gh. Baronzi:

„Din palat ei vor să smulgă pe cel care pregătise

Mândrul ţării viitor.

 

Trădători far de ruşine, cutezarea vă e mare!

Ştiţi voi răul ce ni-1 daţi?

Ştiţi c-ambiţiunei voastre celei fără de hotare

Un popor sacrificaţi?9 (fragment)

 

Iar Vasile Alecsandri, care cunoaşte dinainte lucrătura subterană a puterilor ostile înfăptuirii unităţii politice a celor două principate, îşi exprimă speranţa într-o măreaţă împlinire:

„In zadar răii vreau în orbire

Cereasca lege a-mpotrivi.

Cerul voieşte a ta mărire

Şi tu, Moldovă, mare vei fi!

 

E scrisă-n ceruri sfânta Unire!

E scrisă-n inimi cu foc ceresc!

O! Românie! l-a ta mărire

Lucrează braţul dumnezeiesc!”

 

şi pronunţă un verdict anticipat la adresa trădătorilor care au aşteptat cu spaimă hotărârea de la Bucureşti, în 24 ianuarie:

„Voi zice, zice până la moarte

Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi:

 

Blestemul ţării tunând să cadă

Pe capul vostru nelegiuit!

Blestem şi ură lumea să vază

Cât rău în ţară aţi făptuit

 

Şi când în neagra veşnicie

Veţi pleca sarbezi, tremurători,

Pe fruntea voastră moartea să scrie:

«Duşmani ai ţării, cruzi vânzători!»”10

Iar poporul, după ani, n-a uitat „Basmul pomului doborât”, întrucât imaginea bunului domn stăruia în memoria celor care constată cu durere cu ce progenitură s-a pricopsit România:

„Odinioară, în România,

Crescuse pomul cel roditor,

Falnic ca bradul, purtând trufia,

Purtând trufia unui popor!

 

Cu el venise şi fericirea,

Roadele sale avură spor,

Căci ne-au dat viaţa, ne-au dat unirea,

Ne-au dat unirea unui popor!

 

Iar grădinarii planul combină

Şi-n depărtare plecând cu zor,

 Aduc sămânţa foarte străină,

Foarte străină de-acest popor!

 

Adusă-n ţară, şi-al naţiunii

Sânge scurgându-I fără de dor,

Ne dete pomul corupţiunii”11

Cât de mare suflet românesc a fost Cuza o dovedeşte scrisoarea adresată lui Carol de a i se permite să se întoarcă în ţară pentru a trăi, cât mai avea de trăit, pe pământ românesc. Cum străinul pripăşit nu şi-a putut lua o asemenea răspundere, o transferă în cârca Consiliului de Miniştri, care, tremurând, împresuraţi de spaimă şi urmăriţi de fantoma neagră a propriilor acte, refuză cererea fostului domn, temându-se de o amplă mişcare a maselor, în sufletele cărora dragostea pentru domnul lor crescuse în intensitate.

Dovadă că această povară urla mustrător şi mistuitor în sufletele trădătorilor este vizitarea, după un timp, a lui Cuza la Heidelberg, de către I. C. Brătianu, care şi-a cerut iertare.

La 5 iunie 1873, Alexandru Ioan Cuza şi-a dat sfârşitul, Domnul iubit şi respectat de popor, mândru, demn şi drept, a murit în exil pe pământ străin.

Cu adâncă mâhnire, cu aspră condamnare la adresa celor care au pus pe tarabă soarta ţării, dar cu pioşenia urmaşilor care au văzut în Cuza un ales al divinităţii, autorii următoarelor rânduri rostesc cu sobrietate: Românie, să nu uiţi!

„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea celei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”.12

„Măria ta, din zăpada hrisoavelor te chem, mândru domn al românilor! Icoana fără putinţă de ştirbire a ţării te primeşte întru eternitate şi-ţi nemureşte umbra!”13

În necrologul publicat în „Columna lui Traian” a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, sunt recunoscute nemurirea şi sacralitatea actelor sale:

„Alexandru I. Cuza... demn de a fi în Panteonul Naţional, a murit în goană pe pământ străin.

A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăieşte împroprietărirea săteanului.

A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăieşte AUTONOMIA STATULUI.

A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăieşte UNIREA.”

Aşadar, domnul nostru n-a murit, mai ales că, cu gândul şi cu sufletul, îşi întinsese braţul ocrotitor şi asupra Ardealului, întrucât, în perspectiva politicii sale externe, exista ţelul de a desăvârşi unitatea statală a naţiunii române prin UNIREA CEA MARE. La 1860 Alexandru Papiu-Ilarian scria că „transilvănenii erau gata a muri pentru domnul Cuza”14 şi îl îndemna pe curajosul domnitor să repete fapta glorioasă a lui Mihai Viteazul.

Invocându-1, românii îi transmit cu recunoştinţă: Împlinitu-ţi-s-a visul, Mărite Domn!

Să trăieşti, MĂRIA TA!

                                    prof. Georgeta CIOBOTĂ

 

NOTE

1 Claudiu Vodă. „Monstuoasda Coaliţie” atacă! - reportaj istoric senzaţional - Ed. Iulian . Bucureşti. 2006, p. 26

2 Idem, p. 27

3 Alexandru Vlahuţă, „1907”

4 Lt.-colonel Popescu Lumină, „Universul”, 17aug. 1932

5 Hristea Ieronim, 140 de ani de la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de către Monstruoasa Coaliţie francmasonică, Săptămâna Românească, 2- 8 martie, 2006

6 Dicţionar Enciclopedic Român, p. 415

7 Cronică ilustrată a unei lumi apuse. Ed. Politică, Bucureşti, 1959, p.40

8 Idem, p. 33

9 Eugen Teodoru, Din scrinurile regilor. Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10

10 Vasile Alecsandri, Moldova în 1857, Opere-Poezii. Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p.528

11 Cronică ilustrată..., p.29

12 Hristea Ieronim, op. cit.

13 Gheorghe Tomozei, Revista ,,Cutezătorii”, ianuarie, 1974

14 Claudiu Vodă, op. cit, p.29