I s-a spus LUCEAFĂR. Şi este. Pentru că de acolo,de sus, este far călăuzitor pentru toţi cei care hălăduiesc prin oceanul creaţiei. De acolo, de sus, dă nuanţă imaginii pentru toţi cei care au înzestrarea să coloreze în cuvinte. De acolo, de sus, emană tremurul iubirii pentru sufletul uman destinat fericirii:

„Parc-ascult şi parc-aştept

Ea din trestii să răsară

Şi să-mi cadă lin pe piept”(Lacul)

„Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti”(Floare albastră)

„O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră,şi să mor. (Pe lângă plopii fără soţ...)

De acolo, cu erudiţie genială,judecă „ ce e rău şi ce e bine” dând verdicte asupra degradării cugetului abătut de la etica existenţei , de la probitatea relaţiilor umane:

„Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!”

............................................................................

„Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură

Spuma asta-nveninată, astă plebe , ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”

      (Scrisoarea III)

Dintr-un imens depozit de cunoaştere, cu măiestrie fără limite a potrivirii cuvintelor, izbucnesc în eternitate maxime care îndeamnă la meditaţie, la o judecată dreaptă, la o selecţie înţeleaptă a aspectelor vieţii care să te ferească de căderi degradante. Îţi sunt adresate, ţie, trăitorule în veacuri, cugetări pentru întreaga viaţă, sfaturi pentru viaţa de fiecare zi:

„Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece;

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val ,ca valul trece.

......................................

De te-ating , să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură.

......................................

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.”(Glossă)

Pentru că el însuşi a trăit în cerc de răutate, de „ putrejune” , de invidie , de minciună , de plecăciuni înjositoare ale unor „oameni morţi de vii”(Junii corupţi), racile umane în rândul cărora a refuzat să se înregimenteze , rămânând în cea mai curată demnitate care l-a înălţat acolo unde este, unde nu-l poate atinge nici o nemernicie, îşi exprima repulsia faţă de ei:

„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

(Scrisoarea II)

Urieşescul eminescian rezidă şi în granitul statuar al iubirii de patrie despre care stă mărturie veacurilor discursul în faţa ţării :”Ce-ţi doresc eu ţie , dulce Românie!” portretul lui Mircea care , în simplitatea lui, îi recomandă orgoliosului Baiazid să facă „întoarsă cale”, sugerându-i că n-ar fi bine „ să ajungi să ne cunoşti”.În aceeaşi nuanţă de vibrant sentiment naţional cheamă pe Ştefan cel Sfânt al Moldovei pentru izbăvirea românului „De-atâta străinătate”:

„Ştefane , Maria Ta ,

Tu la Putna nu mai sta...

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară.”(Doina)

Acestor corifei ai sacrificiului pentru păstrarea sfintei libertăţi a ţării le opune imaginea ridicolă, sinistră, jalnică  a contemporanilor care:

„Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară.”

      (Scrisoarea III)

Şi trasând o graniţă necruţătoare între ce este şi ce a fost, le cere cu pioşenie vrednicilor înaintaşi:

„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.”

(Scrisoarea III)

Eminescu e cu noi, cu cei ce-l preţuiesc, cu cei care se mândresc că-l au, Eminescu preamăritul, cel căruia acel „ rege-al poeziei”, Vasile Alecsandri, îi ura cu cea mai sinceră bucurie:

„E unul care cântă mai bine decât mine?

Cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine.

Apuce înainte, ajungă cât de sus!

La răsăritu-i falnic se-nclin-al meu apus,”

cel căruia i se mărturisesc vibrante aprecieri pentru modelul poetic cu care domină bolta strălucitoare a poeziei româneşti:

„Tot mai citesc măiastra-ţi carte,

Deşi o ştiu pe dinafară”

(Alexandru Vlahuţă, Lui Eminescu)

Iar într-un Imn francez lui Eminescu , poetul Lucien Bazin declară cu aleasă consideraţie:

„...m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaşte.

.......................................................................

...de n-am fi vlăstarele aceleiaşi tulpine,

Te-aş fi-nţeles eu totuşi, citindu-te pe tine:

Poeţii mari sunt domnii pământului întreg!”

şi îi atribuie incontestabilul merit de „ bard menit să steie/ Alături de stăpânii slăviţi ai Nemuririi!”

(traducere de St. O. Iosif)

Tocmai pentru că Eminescu e contemporan cu toate vremile care i-au urmat, mărunţii cu guri spurcate, purtătoare de cuvânt ale unor suflete descompuse, încearcă să-i stingă strălucirea şi să-l coboare în „debara”.Dar, oricât de mare le-ar fi nemernicia, târâtorii nu se vor ridica din poziţia lor cea mai de jos, întinată şi mucedă, pentru că nemurirea poetului îi apasă tot mai mult în mocirlă.

                        prof. Georgeta CIOBOTĂ