România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Onisifor Ghibu şi Declaraţia de unire a românilor de la Chişinău din 24 ianuarie 1918  

 

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania pentru drepturile şi unitatea neamului românesc de la finele secolului al XIX-lea a continuat fără întrerupere şi în primii ani ai secolului al XX-lea, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Mişcarea memorandistă din Transilvania, condusă de dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu Albini, Rubin Patiţia etc., încheiată cu procesul de la Cluj (aprilie/mai 1894) şi cu sentinţele date celor 20 de persoane implicate, nu au reuşit să stăvilească activitatea intensă a intelectualilor de diverse profesii, care aveau adeziunea şi sprijinul românilor transilvăneni cu privire la problema naţională.

O parte dintre intelectualii transilvăneni, mari patrioţi: Alexandru I. Lapedatu (1876-1954), Ilarie Chendi (1872-1913), Lucian Bolcaş (1878-1939), pr. Vasile Lucaciu, Sever Bocu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Ioan Rusu Abrudeanu etc, au trecut Carpaţii, iar la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, precum şi în Franţa, USA, Italia au organizat şi continuat lupta pentru unitatea neamului românesc împreună cu marii bărbaţi ai timpului din Ţara Mamă: Barbu Ştefănescu Delavrancea, N. Iorga, Take Ionescu, Radu Cosmin, etc.

La 14 decembrie 1914, Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor (inaugurată la 24 ianuarie 1891) a organizat un congres extraordinar, în care s-a ales un nou comitet de conducere, format din dr. Vasile Lucaciu - preşedinte, Barbu Ştefănescu Delavrancea - vicepreşedinte şi N. Iorga - secretar, care au stabilit în mod hotărât lupta pentru dezrobirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria. O delegaţie formată din dr. Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ion Moţa la data de 5/18 aprilie 1917 s-a deplasat în USA la Washington pentru a face cunoscut opiniei publice şi guvernului american poziţia publică şi militară a României precum şi revendicările sale cu privire la teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, iar în anul 1918 (22 iunie) din iniţiativa lui Vasile Stoica s-a înfiinţat Liga Socială Română, cu scopul de a face cunoscut problemele româneşti.

În Franţa, la Paris, în 17 apr./30 apr. 1918, a luat fiinţă Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, sub preşedinţia lui Traian Vuia, iar ulterior de dr. Ioan Cantacuzino, care a militat pentru dobândirea independenţei Transilvaniei şi unirea cu Ţara Mamă - România, iar în 24 august/6 septembrie s-a constituit şi Consiliul Naţional al Unităţii Române având ca preşedinte pe Take Ionescu iar ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga dr. Constantin Anghelescu şi Ioan Th. Florescu. Comitetul a fost recunoscut de guvernul francez, englez, italian şi al USA.

În Italia, sub preşedinţia prof. Simion Mândrescu, s-a constituit Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, cu scopul de a organiza prizonierii români proveniţi din armata austro-ungară, în legiuni de voluntari.

Acţiunile privind unitatea românilor s-au desfăşurat la Bucureşti, Galaţi, Constanţa, Brăila, Turnu Severin, Iaşi etc. atât în perioada de până la izbucnirea Primului Război Mondial, cât şi în timpul desfăşurării acestuia.

Barbu Ştefănescu Delavrancea, N. Iorga, O. Goga, Onisifor Ghibu etc, au avut un rol important în pregătirea populaţiei în vederea unirii provinciilor româneşti.

La toate acestea, unioniştii aveau de înfruntat printre altele şi convingerile regelui Carol I (de origine germană) precum şi convingerile progermane ale unor primminiştri (Dimitrie Sturdza, P. Carp, Marghiloman).

Abia în anul 1914, odată cu declanşarea primului război mondial, forţat de împrejurări, s-a deconspirat, pentru prima dată, existenţa Tratatului de alianţă româno - austro-ungar care s-a încheiat la Viena la data de 18/30 octombrie 1883, la care a aderat şi Germania în aceeaşi zi.

Aderarea la Tripla Alianţă a regelui Carol I, s-a realizat în cel mai mare secret, doar cu ştiinţa primului ministru. Tratatul s-a încheiat după o întâlnire prealabilă dintre Cancelarul Bismark şi I.C. Brătianu la Gastein la data de 26 aug./7 septembrie  1883.

Din cele de mai sus rezultă clar faptul că starea de neutralitate şi poziţia unor conducători ai României, privind Transilvania şi Bucovina, a fost determinată în mare măsură de acest tratat secret cunoscut doar de regele Carol I şi de către primul ministru.

Cele de mai sus pot fi confirmate mai ales, de documentele diplomatice din perioada respectivă dintre care unele se află redate în lucrarea „Cartea roşie Austro-Ungară”, Documentele diplomatice privitoare la relaţiunile dintre Austro-Ungaria şi România în perioada 22 iulie 1914 şi 27 august 1916 editată la Bucureşti în anul 1917.

Represiunea armată de la Bucureşti, ordonată de conducerea României, împotriva manifestanţilor români care au demonstrat pentru unirea Ardealului cu România, a fost redată excepţional de către poetul Radu Cosmin, în poemul „Vrem Ardealul” cu referiri la adresa regelui Carol I.

În preajma ocupării Bucureştiului de către armata germană, s-au întocmit „listele negre” cu persoanele care urmau să fie arestate şi ucise printre care figurau şi cei care au militat pentru unirea Ardealului cu Ţara Mamă (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga etc.)

În acest context reamintim faptul că în plin război mondial regele Ferdinand, urmaşul lui Carol I la data de 5/18 martie 1918, a încheiat cu Puterile Centrale, un tratat de pace preliminar cunoscut în istorie „Pacea ruşinoasă de la Buftea”

Cu toate intervenţiile în scris ale istoricului N. Iorga pacea s-a consfinţit la Bucureşti la data de 24 apr./7 mai 1918.

Printre condiţiile de pace impuse şi acceptate de România au fost:

- cedarea Dobrogei, Bulgariei;

- cedarea crestelor Carpaţilor Orientali şi Meridionali (aproximativ 5.600 km2) Austro-Ungariei;

- Germania prelua pentru o perioadă de 90 ani exploatarea agricolă, a pădurilor, a petrolului etc.

Fără a mai  comenta aspectele prezentate mai sus, rezultă fără echivoc, condiţiile deosebit de grele în care îşi desfăşurau activitatea personalităţile cunoscute, pentru unitatea neamului românesc.

În aceste condiţii complicate, grupurile de refugiaţi stabilite temporar la Iaşi, au fost nevoite să-şi continuie „pribegia” în Basarabia la Chişinău şi în Rusia la Odesa, Kerson etc., după ce la data de 7/20 ianuarie 1917 în capitala Moldovei au constituit Comitetul Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, format din 12 persoane (dr. V. Lucaciu, O. Goga, I. Nistor, Sever Bocu etc).

Intelectualii ardeleni şi bucovineni, refugiaţi în Basarabia şi Rusia, în frunte cu Octavian Goga şi Onisifor Ghibu au propus iniţial la 1 ianuarie 1918, formarea unui guvern al Ardealului şi al Bucovinei în libertate, dar nerealizat.

A doua zi, 2 ianuarie 1918, la Odesa, în clădirea situată pe strada Aucinicoff Nr. 6, unde locuia Octavian Goga (la prietenul său Mancaş) au fost prezenţi: O Goga, Onisifor Ghibu, I. Meţianu, dr. G. Baiulescu, dr. N. Vecerdea, I. Nistor, Al. Lapedatu, Sever Bocu, Eugen Goga, Iosif Şchiopul, G.V. Lacea, I. Petrovici, Grigore Popescu, B. Bonescu, Vlad  Banciu, Ion Garoiu, Radu Căciula, L. Lupan, dr. V. Roşculeţ şi Emil Marica şi au constituit un Comitet Naţional al Românilor subjugaţi din Monarhia Austro-Ungară.

Comitetul a fost format din: dr. G. Baiulescu, O. Goga, Onisifor Ghibu, dr. I. Nistor, A. Lapedatu, dr. V. Deleu, O.G. Tăslăuanu, S. Bocu şi M. Popovici.

În această adunare s-a stabilit şi un program de acţiune sumar, dar categoric, pe care-l prezentăm în continuare:

 

„Planul de acţiune al Comitetului Naţional al Românilor Subjugaţi din Monarhia Austro-Ungară

 

1. Va participa la toate acţiunile şi manifestaţiunile politice al „Alianţei Naţionalităţilor din Austro-Ungaria” (actualmente cu sediul la Kiev), întrucât aceste acţiuni şi manifestaţiuni vor cadra cu interesele şi scopurile politice naţionale a(le) Românilor subjugaţi.

2. Va întreprinde - prin organele de publicitate ale „Alianţei”, prin presa ţărilor amice şi neutrale şi prin eventuale publicaţii şi periodice proprii - o vie şi intensă propagandă favorabilă ideii până la rezolvarea integrală a chestiunii naţionale române.

3. Va institui - la Stockolm şi Lausanne - birouri, corespondente speciale după modelul celor existente ale Cehilor, Slovacilor, Slovenilor, Croaţilor, Sârbilor, Polonilor şi Rutenilor. Menirea acestor birouri e de a stabili şi întreţine legături politice cu Românii de acasă, spre a putea denunţa opiniei publice europene suferinţele şi împilările prin care ei au fost aduşi a face chiar acte şi manifestaţiuni contrarii conştiinţei şi interesele lor naţionale, iar pe de altă parte spre a-i putea informa asupra acţiunii compatrioţilor expatriaţi şi refugiaţi, în legătură cu „Alianţa Naţionalităţilor” pentru distrugerea statului dualist.

4. Va trimite pe unul din membrii săi - pe Domnul Mihai Popovici - în Italia, pentru ca, potrivit planului aprobat de Ministerul de Război, să lucreze pentru formarea unei noi armate de voluntari ardeleni şi bucovineni din rândurile prizonierilor noştri de acolo.

5. Va avea un delegat al său în Franţa, care fiind în strânsă şi neîntreruptă legătură cu unităţile militare române luptătoare pe frontul apusean (din America) va putea canaliza în presa noastră şi străină acţiunile şi faptele de arme deosebite ale acestor compatrioţi.

6. Va căuta să obţină ca românii din America, înrolaţi în armatele Republicii Statelor Unite, să fie grupaţi şi constituiţi într-un corp naţional deosebit, ca acel al Polonilor şi Cehilor, iar dacă aceasta nu se va pute, să obţină cel puţin formarea legiunii voluntare dintre Românii aflători în America, care sunt cetăţeni austro-ungari. Propaganda necesară în acest scop se va încredinţa părintelui I. Moţa.

7. Va întreţine prin „România Mare” şi prin foile părintelui Moţa, ce urmează a se tipări în America, eventual prin alte organe de publicitate - o vie şi permanentă legătură cu Corpurile noastre de voluntari de pe frontul român, francez şi eventual cel italian, pentru a face cunoscut acasă şi în străinătate acţiunea lor războinică şi a întreţine în rândurile lor deplina credinţă în dreptate şi izbânda cauzei pentru care luptă”.

 

În continuare Chişinăul a devenit centrul principal al activităţilor pentru unirea tuturor românilor.

Recent, cu multă bunăvoinţă, ing. Mihai O. Ghibu, fiul academicianului Onisifor Ghibu, ne-a trimis de la Bucureşti în copie, un document deosebit de important pentru istoria neamului românesc. Documentul reprezintă CEA DINTÂI DECLARAŢIE PUBLICĂ DE UNIRE A TUTUROR ROMÂNILOR.

Declaraţia a fost redactată şi prezentată de către acad. Onisifor Ghibu în ziua de 24 ianuarie 1918 la recepţia solemnă organizată la Chişinău cu ocazia aniversării Unirii Principatelor Române şi a proclamării independenţei Republicii Democrate Moldoveneşti.

În aceeaşi zi de 24 ianuarie 1918, a apărut la Chişinău şi primul număr al ziarului „România nouă”, organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Valea Timocului şi Ţara Mamă, în care Declaraţia a apărut pe prima pagină a ziarului şi a constituit interesul general, care s-a răspândit pe întreg teritoriul locuit de români.

În vara anului 1917, în plin război mondial, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Constantul Petrescu (de la Marele Cartier al Armatei) etc., au reuşit şi au dus la Chişinău, unde au instalat pentru prima dată o tipografie cu litere ale alfabetului latin, datorită căreia s-au editat o serie de publicaţii româneşti (1917-1918) care au contribuit în mod hotărâtor la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă la data de 27 martie 1918. Onisifor Ghibu, la început (01. oct. 1917), cu posibilităţile sale, a editat ziarul „Ardealul”, în jurul căruia s-au strâns şi au colaborat intelectuali din toate provinciile româneşti, care ulterior, în urma consultărilor, au schimbat denumirea ziarului „Ardealul” cu cea de „România nouă”, începând cu ziua de 24 ian. 1918, zi de sărbătoare naţională a românilor.

Înainte de a prezenta Declaraţia, redactată de acad. Onisifor Ghibu şi care a fost răspândită prin gazeta „România Nouă”, se cuvine să mulţumim şi pe această cale, fiului său Mihai O. Ghibu, care pe lângă acest document istoric, a donat redacţiei revistei „Dacoromania”, cele trei volume „Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu” editate în anul 2007 la Editura Semne din Bucureşti, precum şi importantele lucrări despre viaţa patriotului român Onisifor Ghibu: „Pe baricadele vieţii - În Basarabia revoluţionară” (1917-1918) - amintiri şi „În vâltoarea revoluţiei ruseşti” (1917-1918).

Aceste lucrări au apărut datorită eforturilor lui Octavian O. Ghibu (fiu al academicianului).

Ec. Ioan STRĂJAN

 

Bibliografie

Octavian O. Ghibu „Pe baricadele vieţii”;

Mihai O. Ghibu, „Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu”;

Radu Cosmin, „Românii la Budapesta”;

Nicolae C. Nicolescu, „Istoria României în date”;

Gheorghe Rădulescu, „Istorie modernă şi contemporană”;

„Vasile Goldiş. Corespondenţa 1888-1934” ediţie îngrijită  de Gheorghe Şora;

Revista „Dacoromania” nr. 17 şi 41.