Cel mai splendid complex arhitectural al antichităţii greceşti era ansamblul de patru edificii de pe Acropole (Propileele, Partenonul, templul Athenci Niké şi Erechteionul); splendid prin perspectiva pe care, de la mare distanţă, i-o crea terasa masivei stânci abrupte pe care apăreau construcţiile; şi mai ales prin unitatea armonioasă a ansamblului cuprinzând construcţii atât de variate ca dimensiuni, ca destinaţie şi stil (doric şi ionic). Pentru a realiza această operă uriaşă Pericle dispunea de fondurile considerabile pe care i le punea la dispoziţie confederaţia ateniană; dar şi de o pleiadă de talentaţi arhitecţi (Ictinos, Callicrates, Mnesicles, Corribos), de sculptori străluciţi, în frunte cu Fidias (în acelaşi timp şi arhitect însărcinat de Pericle cu direcţia generală a lucrărilor), precum şi de numeroase ateliere cu excelenţi meşteşugari sculptori.

Complexul de edificii de pe Acropole oferea un cadru ideal desfăşurării ceremoniilor dedicate zeiţei protectoare a oraşului Atena, serbărilor numite Panatenee, instituite de Pisistrate în 566 î.e.n. Văzute - la distanţă de douăzeci şi cinci de secole - în acest cadru somptuos, solemn, cu participarea tuturor cetăţenilor, aprecierea estetică a complexului arhitectonic însuşi se completează cu noi sensuri şi sugestii.

Sărbătoarea zeiţei Athena (atheneele) avea loc în fiecare an; dar din 4 în 4 ani sărbătoarea lua o amploare cu totul deosebită (panatheneele). Ceremoniile religioase şi jocurile care urmau cuprindeau întreceri sportive, gimnastice şi hipice, asemănătoare celor din Olympia, precum şi un concurs muzical-poetic. Rapsozii, cântăreţii ambulanţi de poeme epice - ultimii reprezentanţi ai aezilor epocii miceniene - recitau fragmente lungi din poemele homerice, în timp ce producţiile lirice erau acompaniate la cithară şi flaut (manifestări muzicale pentru care Pericle construise în mod special Odeonul). Câştigătorilor îi se oferea drept premiu un număr de amfore frumos pictate (numite panathenaice), cu untdelemn din livada sacră de măslini a templului zeiţei Athena1.

Ceremonia inaugurală se desfăşura cu un fast impresionant.

După o noapte pe care atenienii o petreceau cu dansuri, cântece, muzică de instrumente şi alergări cu torţe, în zorii zilei următoare pornea din Kerameikos - cartierul olarilor care se întindea pe locul vechiului cimitir al oraşului - procesiunea solemnă. în fruntea cortegiului (descris pe larg de Aristofan în Broaştele) era adus, pe un car împodobit, darul zeiţei, peplos-ul, lucrat timp de 9 luni de fetele nobililor din oraş, o bogată broderie reprezentând o scenă mitologică de luptă între zei şi Giganţi. Urma grupul fetelor care lucraseră veşmântul şi un alt grup de fete care aduceau zeiţei daruri şi obiecte sacre: apoi personalităţile statului, sacrificatorii cu taurii şi berbecii care urmau să fie sacrificaţi; apoi delegaţii statelor aliate, atleţi învingători la concursurile trecute, delegaţii străinilor rezidenţi în oraş, ale căror soţii aduceau vasele pline cu miere şi alte ofrande; în fine, grupuri de ostaşi călări, urmaţi de mulţimea cetăţenilor atenieni, cu toţii încununaţi cu cununi de laur. Cortegiul făcea scurte  opriri în faţa altarelor din drum, până să ajungă la poalele colinei Acropolei. De aici, urcau pe un drum în serpentină, treceau prin faţa micului templu al Athenei Nike2 şi, prin porţile edificiului Propilee-lor, intrau în incinta sacră. În centrul incintei se înălţa statuia de bronz - opera lui Fidias - de proporţii colosale a Athenei Promachos („luptătoare în primele rânduri”), înaltă de 7 m pe un piedestal de 2 m, al cărei coif aurit precum şi vârful de aur al lancei se vedeau de departe de pe mare. În spatele statuii şi puţin în stânga era Erechteionul, micul sanctuar în care era adăpostită vechea statuie de lemn a zeiţei Athena, căreia i se aducea în dar, în fiecare an, un nou peplos. În dreapta - grandiosul Partenon.

Propileele (propylaion = „avanpoartă”), în întregime din marmură de Pentelic, erau o intrare monumentală, cu aspect de fronton al unui templu, flancată de două corpuri de clădiri cu coloane dorice. Prin porticul central, cu coloane de asemenea în stil doric, cinci porţi deschideau intrarea - printr-un vestibul cu coloane ionice, mai zvelte - în marea incintă sacră. (Poarta centrală, cea mai mare, era rezervată intrării călăreţilor şi animalelor de sacrificiu), într-una din cele două clădiri laterale era aşa-numita Pinacoteca, ce adăpostea picturile de seamă aduse ca daruri votive zeiţei. Mnesicles, arhitectul care concepuse Propileele, ştiuse să-şi adapteze construcţia, maiestuoasă prin chiar simplitatea liniilor ei, la diferenţele de nivel ale terenului. Totodată contemporanii puteau admira compoziţia care unifica armonios cele două stiluri ale coloanelor, precum şi contrastul armonios de culori dintre marmura albă a coloanelor şi soclul lor de calcar cenuşiu..

Din faţa Propileelor se deschidea o splendidă vedere panoramică a oraşului, precum şi, în imediata apropiere, asupra templului Athenei Victorioase (Nike). Ridicat pe locul unui vechi altar al zeiţei, micul templu ionic era plasat în vârful unei stânci din colţul drept al terasei Acropolei. Sculptura frontonului şi a frizei ionice reprezenta figuri de zei şi scene de bătălie contra perşilor; iar pe parapetul de marmură al platformei templului, o serie de tinere Victorii aducând taurii ce urmau să fie sacrificaţi Athenei. Aceste figuri feminine în basorelief, elegante şi graţioase, respirând bucuria tinerilor, cu veşmintele fluturând în vânt sau mulându-se pe formele perfecte ale corpului şi redate cu o tehnică atât de rafinată, încât realizează uimitor parcă însăşi transparenţa veşmintelor, introduc - în raport cu stilul mai ponderat, mai „clasic” al sculpturilor Partenonului - un ritm încântător prin libertatea şi uşurinţa formelor.

În incinta sacră, cele două mari sanctuare - Partenonul şi Erechteionul - apăreau într-o perspectivă grandioasă: nu frontal, ci oblic, spre a fi văzută încă de la intrare şi o parte laterală a lor.

Partenonul („Casa Fecioarei”) era într-adevăr „marele templu” al antichităţii greceşti - dar totodată reprezenta şi o (genială) derogare de la tipul clasic al genului3. Coloanele exterioare erau dorice - dar mai zvelte ca de obicei, - în timp ce în interior tavanul unei încăperi era susţinut de 4 coloane ionice. Incinta sacră a templului era separată în două încăperi; în cea din faţă (în greceşte naos sau domos; în lb. latină, cella) era plasată statuia imensă a Athenei, înaltă (inclusiv postamentul) de 15 m, lucrată de Fidias în plăci de fildeş şi de aur aplicate pe un suport de lemn, şi cu incrustaţii de pietre semipreţioase. încăperea din spate era rezervată tezaurului zeiţei şi celui al statului. În afară de metopele exterioare - în număr de 92 - separate de triglife, de pe friza dorică, încăperea centrală (naos sau cella) era decorată în exterior de jur-împrejur de o friză continuă, în stil ionic, desfăşurată pe o bandă lungă de 160 m şi înaltă de l m, incluzând aproape 400 de figuri omeneşti şi 200 de animale. Sculpturile în basorelief reprezentau desfăşurarea întregii procesiuni a Panateneelor. Este pentru prima dată când, într-un templu doric, incinta sacră (cella) este în exterior decorată de o friză. În exterior, metopele reprezintă episoade grupate în jurul a patru subiecte, fiecare corespunzând unei laturi a edificiului: lupta zeilor contra Giganţilor, a atenienilor contra Amazoanelor, a Lapiţilor contra Centaurilor, şi a cuceririi Troiei. Elementul comun al acestor patru subiecte ale frizei dorice era intenţia de a arăta ororile războiului - în opoziţie cu binefacerile păcii, pe care le sugerează friza ionică a procesiunii Panateneelor.

Partea cea mai importantă a decorului sculptat o constituie frontoanele - desigur opera lui Fidias (măcar în cea mai mare parte; sau cel puţin executate după desenele sale). Statuile în ronde-bosse erau angajate - ca temă şi execuţie - într-o perfectă unitate de stil şi aveau acelaşi sens ca al frizei ionice, - de glorificare a zeiţei. Pe frontonul faţadei - naşterea zeiţei Athena din capul lui Zeus, într-o scenă de ceremonie solemnă care îi mai grupează aici şi pe Dionysos, Hera, Apollo, Afrodita, Hefaistos etc. Pe frontonul opus -  cearta dintre Athena şi Poseidon pentru protecţia Atticii; de fapt un concurs, o întrecere care are loc în faţa eroilor Atticii chemaţi să-şi aleagă liber stăpânul - simbol al regimului democratic care îşi alege singur conducerea. Legendele figurate erau deci subiecte sacre; dar sensul lor era un sens civic, naţional, patriotic şi politic, pe cât era de religios.4

Dacă Partenonul glorifica mai mult sensul civic al religiei grecilor, în schimb cultul propriu-zis religios era legat de Erechteion - ultimul monument ridicat pe Acropole.

Edificiul este plasat pe locul cel mai venerat de greci de pe Acropole. Căci pe acest loc era stânca cu urmele fulgerului cu care Zeus îl lovise pe Erechteus - pe care tradiţia îl socotea a fi fost unul din primii regi ai Atenei, inventatorul carului şi fondatorul serbărilor Panatenee; aici creştea măslinul pe care zeiţa îl sădise dăruindu-l cetăţenilor a căror protectoare era; aici se afla şi izvorul cu apă sărată pe care îl iscase Poseidon, în timpul disputei lui cu Athena; şi tot aici se afla mormântul primului rege al Atenei, bunul şi paşnicul Cecrops, care inventase scrierea şi îi învăţase pe atenieni să-şi clădească oraşele şi să-şi îngroape morţii. - Pe .lângă sanctuarele celor amintiţi, se mai aflau aici şi cele închinate lui Hefaistos, Poseidon, fiicei lui Cecrops, Pandrosos - inventatoarea torsului - şi fratelui ei Boutes, marele sacerdot al lui Poseidon - şi al Athenei. - Deci, pe o suprafaţă de numai 15 m pe 30 m edificiul Erechteionului adăpostea nu mai puţin de 9 sanctuare.

Dar genialul arhitect - probabil Mnesicles - a ştiut să rezolve problema utilizării unui teren denivelat, a unui spaţiu foarte limitat şi a unificării arhitectonice a ansamblului atâtor obiective distincte. Trei corpuri de clădiri adiacente au fost în mod ingenios unificate şi înconjurate de două frize cu basoreliefuri reprezentând subiecte din legende legate de personajele respective. Fiecare corp avea câte un portic cu coloane ionice, de dimensiuni diferite şi plasate pe niveluri diferite. Spre sud, deasupra mormântului lui Cecrops se află faimosul „portic al cariatidelor”, unde în fiecare an se celebra în timpul nopţii un rit agrar secret: două tinere arefore - servitoarele zeiţei Athena - duceau pe cap coşuri cu obiecte sacre până în grădina sanctuarului unde, în mare taină -, le schimbau cu alte daruri, pe care le aduceau apoi în Erechteion. Cele 6 coloane care susţin acoperişul logiei, înalte de 2,60 m, redau figurile acestor fecioare arefore, coşul cu obiecte sacre constituind echina capitelului. -

Spre deosebire de stilul înalt, solemn al arhitecturii şi sculpturii celorlalte monumente de pe Acropole, compoziţia Erechteionului a constituit - prin ingeniozitatea soluţiilor tehnice şi a viziunii artistice - un lucru cu totul nou în istoria arhitecturii greceşti. „Farmecul deosebit al cariatidelor Erechteionului constă în echilibrul dintre semnificaţia lor plastică şi cea arhitectonică”’ (Alpatov). Graţia corpurilor, eleganţa atitudinii, supleţea veşmintelor mulate pe bust, cutele căzând în draperii drepte, mişcarea pe care o sugerează piciorul drept dus înainte, constituie - împreună cu frizele, din care însă au rămas prea puţine fragmente - cea mai bogată şi mai rafinată ornamentaţie arhitectonică din arta greacă, şi cea mai de efect decorativ, nu numai a Erechteionului, ci şi a întregului complex de edificii de pe Acropole.

prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA

NOTE

1. De pildă, atleţilor învingători la pentatlon, li se acordau 60 de amfore drept premiul l, şi 12 drept premiul II; învingătorilor la lupte, 40 şi respectiv 8 am fore etc.

2. Mai degrabă o „capelă”: cu faţada de 5,45 m, lungimea de 8,25 m, în stil ionic, cu basoreliefurile frizei între care şi bine cunoscuta Nike legându-şi sandala.

3. Lung de 69,50 m şi larg de 31 m, are 8 coloane pe latura scurtă (în loc de 6 câte aveau celelalte temple) şi 17 pe latura lungă.

4. Partenonul a fost văduvit în sec. V e.n. de statuia lui Fidias, care a fost dusă la Constantinopol; apoi în sec. VI templul a devenit biserică creştină, iar în sec. XV a fost transformat în moscheie, - pentru ca în 1687 un bombardament a! veneţienilor să-1 distrugă. În 1816 cele mai multe sculpturi, fragmente de pe metope, frontoane şi din friza procesiunii au fost duse la British Museum.