|
Disputa
dintre Catolicism şi Protestantism a dat naştere unei stafii
care tulbură rânduielile canonice catolice şi încalcă,
peste timp, suveranitatea Statului Român - “Statusul Catolic
Ardelean.”
Născut
în timpul tumultoaselor evenimente din secolul al XVI-lea, “Statusul
Catolic Ardelean” s-a vrut a fi, de la început, o reacţie la
contrareforma religioasă habsburgică, o încercare disperată
a grofilor, baronilor şi a conţilor de a controla bunurile
“Bisericii Catolice”, contrar normelor canonice, care interziceau
amestecul laicilor în treburile ei interne.
Patrimoniul
Bisericii Catolice, în permanentă creştere ca urmare a donaţiilor
uriaşe primite de-a lungul veacurilor, a fost râvnit mai abitir după
ce Maria Tereza a desfiinţat Ordinul Iezuiţilor şi i-a
confiscat imensa avere în folosul statului.
Profitorii
laici au speculat toate ocaziile oferite de evenimentele istorice pentru
a-şi legaliza existenţa şi, mai ales, pentru a deveni stăpâni
legali ai bunurilor «Bisericii Catolice Ardelene».
Cu
toate eforturile lor disperate, grofii, baronii, conţii şi nemeşii,
grupaţi sub pulpana Statusului Catolic, n-au reuşit să pună
mâna pe averile papistaşe, statul, biserica şi regalitatea opunându-se
cu înverşunare. “Tratatul de la Trianon”, care a făcut o
dreptate istorică poporului român prin Unirea cea Mare de la l
Decembrie 1918, i-a oferit şi o “CIREAŞĂ OTRĂVITĂ”,
Statusul Catolic Ardelean cu toate problemele lui.
De
această dată, sfidând autoritatea Statului Român, Statusul
Catolic Ardelean şi-a făcut propria lui lege, punând autorităţile
româneşti în faţa faptului împlinit.
Dându-şi
seama de dimensiunile afacerii tenebroase numită Statusul Catolic
Ardelean, prin ordinul Ministerului de Instrucţiune şi Culte nr.
52202 din 1931, a fost instituită o Comisie alcătuită din ONISIFOR
GHIBU, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din
Cluj, membru corespondent al Academiei Române ; VICTOR ONISIFOR, profesor
la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj ; ALEXANDRU
BORZA, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii
din Cluj; DR. VICTOR BARONI, profesor la Facultatea de Medicină
a Universităţii din Cluj; ISTRATE MICESCU, profesor la
Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj; deputat
ION
DUMITRESCU, directorul
contenciosului Ministerului de Instrucţie şi Culte ; MOISE
IENCIU, inspector general în Ministerul de Culte; OVIDIU
DUMITRESCU, avocat al Statului Român.
Comisia
a cercetat un mare număr de documente pe baza cărora a elaborat
un amplu studiu, referitor la “STATUSUL ROMANO CATOLIC ARDELEAN “.
Cu
toate că au trecut 77 de ani de când Comisia Ministerului de Instrucţiune
şi Culte şi-a încheiat activitatea, raportul elaborat a rămas
o radiografie de o excepţională acurateţe a fenomenului
hungarist, care s-a dorit a fi un instrument pervers în mâna laicilor
unguri, folosit în lupta de acaparare a unei averi imense ce nu le aparţinea.
Raportul
comisiei este cu atât mai important, cu cât el a fost elaborat la un an
de la câştigarea «Procesului Optanţilor», de către
Nicolae Titulescu, în faţa Consiliului Naţiunilor.
Ce
este Statusul Catolic Ardelean?
În
Biserica Romano-Catolică din Transilvania a existat, în afară
de conducerea prevăzută de “Dreptul Canonic’’’ al
Bisericii Catolice, şi o conducere cu specific ardelenesc, cunoscută
sub denumirea : “Statusul Romano Catolic Ardelenesc” ,unic în
felul său în întreaga lume catolică.
După
unele afirmaţii, această formă de conducere datează
din secolul al XVI-lea, când, ca o consecinţă a răspunderii
“Reformaţiunii în Ardeal”, a încetat
de a mai exista Episcop Catolic şi afacerile puţinilor credincioşi
ai Bisericii Catolice, au rămas să fie conduse de către “Fruntaşii
catolici laici”.
În
acele vremuri deputaţii catolici din «Dieta Ardeleană», sub
numele vag de “Stat Catolic” aveau să se intereseze şi
de “interesele şi de treburile bisericii lor” şi mai
ales de chestiunile materiale şi pecuniare.
Această
organizare a ţinut multă vreme, într-un anumit sens, locul
conducerii pentru “administraţie bisericească”, până
când, după “anexarea Transilvaniei la Austria”, dinastia
habsburgică a “decretat religia catolică drept religie de
stat şi a reînfiinţat în Transilvania Episcopatul”.
Prin
această măsură “Statusul Catolic, în accepţiunea
lui originală” s-a “desfiinţat de la sine ca o
organizaţie devenită inutilă”. De asemenea, se poate
aprecia că s-au mai ţinut sub dominaţia habsburgică,
uneori, la intervale rare - “consfătuiri ale Statului Catolic
“, care aveau un caracter mai mult profan şi politic şi se
ţineau sub conducerea “Guvernatorului Transilvaniei”, în
locuinţa sa particulară.
În
noua ipostază, “Statusul Catolic” nu mai era un organ de
conducere bisericească, el a devenit un “auxiliar al guvernului
habsburgic, în politica de recatolicizare a imperiului”.
Cât
de neînsemnat era “Statul Catolic” în acea noua etapă se
poate vedea şi din faptul că, la 1773, împărăteasa Măria
Tereza, “a confiscat pe seama statului “ ,toate bunurile “Ordinului
Iezuit”, desfiinţat de Papa Clement al XIV-lea . De remarcat că
bunurile mobile şi imobile nu au fost date nici în administrarea
Bisericii Catolice, nici Statusului Romano-Catolic Ardelean. Ele au fost
date în administrare “Comisiei Literare” create ca organ de stat,
care a constituit 5 fonduri tereziene cu orientare social culturală.
În
perioada funcţionării “COMISIEI LITERARE” (1773-1848),
Statusul Catolic Ardelean a încetat cu totul de a mai exista . Abia în
1848, când s-a şters caracterul de Stat al Religiei Catolice, îşi
face din nou apariţia.
Comisia
Catolică a fost desfiinţată ca urmare a Unirii Forţate
a Ardealului cu Ungaria. Elementul Catolic mirean din Transilvania a încercat
să reînvie “Statusul Catolic”, pentru a putea pune mâna
pe averile “administrate” de “Comisia Catolică”, averi
care proveneau din “donaţiuni regeşti” făcute
pentru scopuri culturale ale ţării şi care “niciodată
nu fuseseră” ale Bisericii Catolice şi “nici administrate
de aceasta”.
Partea
cea mai mare a averilor a fost donată în 1581 şi 1583 de regele
Ştefan Bathori, în administrarea «Călugărilor Iezuiţi»
pentru Universitatea din Cluj, cu titlu perpetuu.
După
desfiinţarea “Ordinului Iezuit”, acele averi, împreună
cu alte bunuri adăugate de împărăteasa Maria Tereza, au
fost “luate din nou” în seama statului habsburgic şi au
fost date în administrarea “Comisiei Speciale sau Literare” din
sânul Guvernului Ardelean, pentru scopuri de stat.
Încercarea
de la 1848 de preluare a bunurilor iezuite de către “Statusul
Catolic” nu a reuşit şi “Comisia Specială sau
Literară “ a continuat “să administreze” mai
departe fondurile şi bunurile amintite. Totuşi, în 1866 “deputaţi
catolici” din Dieta Ardeleană, care işi ţineau şedinţele
la Cluj, s-au întrunit ocazional, sub “preşedinţia
Episcopului” şi printr-o “adresă înaintată
Guvernului” au cerut ca aceasta să transpună “agendele
desfiinţării” “Comisiei Catolice”.
La
această “adresă “, Guvernul a comunicat Episcopului că
“Regele aprobă, ca sistându-se aşa numita Comisie Catolică,
de pe lângă Guvernul Ardelean, chestiunile aparţinătoare până
aici sferei ei de competenţă, să se administreze
şi să fie condusă cu influenţa Adunării şi a
Comisiei alese din sânul acestuia după modalitatea fixată în
procesul verbal al Adunării Statusului Romano Catolic Ardelean,
conform modalităţilor pe care Majestatea Sa, în înţelegere
cu toţi factorii interesaţi şi pe lângă păstrarea
neatinsă a drepturilor prea înalte de “patron şi inspector
suprem “, le va stabili şi le va înainta spre “înalta
aprobare”.
În
legătură cu această adresă, Ministerul Cultelor l-a
invitat pe Episcop să “convoace, de urgenţă, Adunarea
Statusului Catolic ale cărei propuneri în chestiune să i le
trimită înapoi, însoţite de părerea
Episcopului”.
Adunarea
s-a convocat în 1868, după realizarea dualismului austro-ungar, dar
a scos la suprafaţă tendinţe cu totul îndepărtate atât
de intenţiile Guvernului, cât şi de vederile Episcopului.
Elementul
“mirean”, reprezentat în număr covârşitor, a
preconizat o “organizare autonomă” a Statusului Catolic,
în sensul ca acesta să nu-şi limiteze activitatea la o “simplă
influenţă’’’, în “administrarea bunurilor mobile
şi imobile”, aşa cum prevedea “rescriptul împărătesc”,
ci să devină “o conducere proprie şi autonomă”
de ocârmuire a tuturor “afacerilor bisericeşti”, afară de
cele privitoare la “cultul divin”, mai presus “de Episcop
şi de Rege”.
Adunarea
a decurs într-o atmosferă încordată, şi “ numai
tactul deosebit al Episcopului” a făcut ca ea să nu se
destrame înainte de vreme. Hotărâri, care să poată fi
considerate ca expresie a adunării, nu s-au putut aduce “elementul
mirean a înaintat opinia separată împotriva punctului de vedere al
Episcopului şi al clerului, ceea ce a făcut să se înainteze
Guvernului un lung document şi un aspru protest împotriva mirenilor,
care vor să scoată din ţâţâni Biserica Catolică,
târând-o pe căi pur şi simplu protestante.”
În
protestul său Episcopul M. FOGARASSY a mai constatat că: “Adunarea
a trecut peste sfera ei de competenţă, că nu era chemată
să stabilească un Proiect de Statut, ci numai să-şi
arate părerea cu privire la modul în care va avea să se
exercite influenţa Eparhiei Ardelene, asupra conducerii agendelor
desfiinţării Comisiei Catolice” (...) “În afară
de aceea, mirenii au atribuit titlul şi numele Statusului Catolic, un
astfel de conţinut şi de înţeles pe care el nu l-a avut
niciodată în cursul existenţei sale istorice, vrând să
ajungă stăpân atât pe influenţa exercitată până
aici de Guvern, cât şi pe cea executată de Episcop. Doctrina pe
care se bazează mirenii, nu este catolică, dimpotrivă,
Biserica o condamnă ca pe o erezie. Ea vine în contradicţie
şi cu punctul şi cu puterea Majestătii Sale Regele şi
cu cea a Papei, împingând Eparhia Ardeleană spre prăpastie.
Statusul Catolic este o instituţie separatistă care îşi
arogă dreptul de a lua hotărâri definitive şi inapelabil,
nici Episcopul şi nici Papa şi nici Regele, nu sunt în drept să
ia nici o măsură. O astfel de măsură sau atitudine
este inadmisibilă mai cu seamă în ce priveşte averile
şi fundaţiile, al căror patron suprem este Regele, şi
care, în partea cea mai mare sunt donaţiuni regeşti”.
În
baza protestului Episcopului M. FOGARASSY împotriva hotărârilor
Adunării, înalta faţă bisericească mai cerea: “Guvernul
să nu le aprobe, ci să ţină chestiunea în suspensie până
la stabilirea organizaţiei Bisericii Catolice din întreaga
Ungarie”. (...)
Episcopul
a intervenit în acelaşi timp şi la Comisarul Guvernial al
Ardealului arătându-i:” ...Că nu mai e nevoie de
convocarea Adunării Statusului Catolic pentru anul 1869, şi că
în locul Comisiei Catolice, care trebuia neapărat desfiinţată,
să se instituie o Comisie Catolică provizorie, care să
gireze afacerile până la înfăptuirea autonomiei Catolice
Regnicolare “.
Mirenii,
în frunte cu baronul
LAD
JOSIKA, au intervenit la guvern cerând: “...să se convoace
Adunarea Statusului Catolic înainte de a se rezolva chestiunea autonomiei
regnicolare, şi ea să aleagă acea Comisiune Permanentă,
care, în baza rescriptului din 1867, să ia locul Comisiei
Catolice".
La
această intervenţie, Ministrul Cultelor baronul EOTVOS, a răspuns:
“...că nu o găseşte actuală şi a instituit
în locul Comisiei Catolice din sânul Guvernului Ardelean, o Comisie
Provizorie, ca organ al Guvernului din Budapesta”.
Această
comisie a funcţionat până în 1873, când, în urma unor
manevre ardeleneşti separatiste, Adunarea Statusului Catolic s-a întrunit
din nou şi, evitând discuţiile controversate de la 1868, şi
călcând dispoziţiile rescriptului imperial de Ia 1867, a hotărât:
“...cu de la sine putere, ca Statusul Catolic, în baza exerciţiului
său de drept, îşi afirmă existenţa şi
activitatea de autoconducere. “
În
acelaşi timp, baronul JOSIKA, preşedintele Comisiei Catolice: “...
îşi dă demisia din această demnitate, primind-o pe cea de
Preşedinte Mirean al Statusului Catolic şi trecând astfel,
agendele Comisiei Catolice în mâinile Statusului Catolic”.
Hotărârea
Adunării a fost înaintată guvernului împreună cu un
Proiect de Regulament şi cu cererea: “...ca acesta să pună
la dispoziţia sa administrarea fondurilor şi a averilor aflătoare
în mâna Guvernului”.
Ministrul
Cultelor, respectând punctul de vedere din rescriptul de la 1867 a răspuns
că: “... aprobă principial, ca agendele Comisiei
Catolice să se administreze cu influenţele Comisiei delegate de
Adunarea Statusului Catolic, dar cu privire la celelalte chestiuni
discutate de aceasta şi care trec sfera stabilită prin acel
rescript, nu este în situaţia de a lua dispoziţii speciale
şi excepţionale din motivul că, cu privire la aceasta va
dispune la timpul său, deodată şi organic, cu prilejul
stabilirii definitive a autonomiei întregii Biserici Catolice din
Ungaria”.
Proiectul
de Statut din 1868 n-a obţinut nici aprobarea Guvernului şi nici
pe aceea a Papei, iar răspunsul Guvernului cu privire la Proiectul de
Regulament din 1873, a fost tot negativ. Ministerul Cultelor: “nu a
aprobat nimic din hotărârile Autonomiste ale Adunării
Statusului Catolic şi a ţinut pentru mai departe în suspensiune
chestiunea organizării Bisericii Ardelene, până la organizarea
întregii Biserici Catolice din Ungaria.”
Fără
a mai aştepta ca Guvernul să stabilească însăşi
modalitatea de instituire a conducerii în cadrul căruia urma să
se afirme influenţa Statusului Romano Catolic, baronul JOSIKA, preşedintele
Comisiei Catolice a trecut agendele acestuia în seama Statusului Catolic,
al cărui preşedinte laic a fost ales . “Acest act de o însemnătate
epocală, s-a săvârşit fără nici un ordin şi
fără nici o autorizaţie din partea Guvernului sau a Regelui
şi fără să fi redactat măcar un proces verbal de
predare şi preluare de bunuri mobile şi imobile.”
Pe
această cale “tacită, la 1873, s-a constituit Statusul
Catolic iar încetul cu încetul a devenit “beatus possidens” al
unor imense bunuri de natură publică “aparţinând
Statului şi cu destinaţia de a servi Universitatea din Cluj
şi alte scopuri şcolare şi bisericeşti”.
Odată
constituit, în Statusul Catolic Ardelean s-au înghesuit “toţi
conţii, baronii, deputaţii, senatorii, prefecţii de judeţe,
primarii de oraşe, judecătorii Curţii de Apel”. De
remarcat este şi faptul că Guvernul Ungariei din motive de
oportunitate, nu a dizolvat Statusul Catolic, ci l-a tolerat în mod
provizoriu până la înfăptuirea Autonomiei Catolice . A
preconizat însă “dizolvarea” acestuia, aşteptând să
se ivească un moment oportun.
În
aceste condiţii noi, Statusul Catolic a acţionat cu o energie
şi perseverenţă uimitoare, pentru a-şi crea o “situaţie
legală” şi pentru a-şi asigura “proprietatea
bunurilor mobile şi imobile” ajunse în “administraţia
sa”, dar cu toate încercările s-au “izbit în mod
permanent de refuzul categoric atât din partea Guvernului, cât şi
al Regelui”.
De
asemenea, Statusul Catolic n-a obţinut, “în timpul întregii
epoci, aprobarea Statului, după cum n-a fost recunoscut nici de Sfântul
Scaun, lucru uşor de înţeles, dacă ne reamintim obiecţiunile
Episcopului FOGARASSY, prin care se stigmatizează caracterul
anticatolic al acestei organizaţii”.
Din
lunga serie de documente al procesului de peste 40 de ani dintre Statusul
Catolic şi Guvernul Ungar, se poate reţine Declaraţia din
Rescriptul Ministrului de Culte din 13 septembrie 1884 în care se arată:
“Statusul Catolic şi Consiliul Dirigent, n-au obţinut
drepturi pentru dispoziţiuni exclusive şi independente de
Guvernul Ungar. Rescriptul împărătesc i-a atribuit numai
dreptul şi acea sferă de activitate pe care o exercita Comisia
Catolică independentă de Guvernul Ardelean, care n-a fost
altceva decât un organ subaltern al Guvernului, format din: consilieri
guvernamentali ale căror hotărâri, având numai natura de
propuneri, se ridicau la valoarea de ordonanţă numai fiind
datate din şedinţa Guvernului date în numele acestuia şi
purtând sigiliul lui”.
Cum
Statusul Catolic uza de toate mijloacele pentru “a se erija în
proprietar al fondurilor imense pe care a pus mâna”, Ministrul
Cultelor i-a pus, în repetate rânduri, în vedere, că aceasta
constituie un abuz . Toate aceste averi se arată de Ministru în
ordinul 30918 din 1912 “nu formează proprietate particulară,
care ar putea fi de natură perpetuă, prin urmare astfel de
averi, pentru care corporaţiunile, în cazul de faţă,
Statusul Catolic, sunt numai administratori responsabili”.
În
acelaşi timp, Ministrul Cultelor a intervenit la Ministerul
Domeniilor cerând: “... a nu ţine seama de dezideratul
Consiliului Dirigent al Statusului Catolic ca în Cărţile
Funduare ale pădurilor şi să şteargă cuvântul
“administrat” pentru că acele păduri, după concepţia
Statusului Catolic, formează proprietatea sa. Pădurile din
chestiune, de fapt, dar nici într-un caz nu formează proprietatea
particulară a aceluia, sub îndrumarea liberă a lui”.
În
urma acelui demers, Ministerul Domeniilor a dat ordinul 42377, 1-2-1912
prin care “... a ordonat ca toate cărţile funduare să
facă pretutindeni rectificarea necesară în sensul că pădurile
reclamate ca proprietăţi ale Statusului Catolic Ardelean,
formează proprietatea Fondurilor Administrative cu influenţa
Statusului Catolic.“ Înţelesul cuvântului “influenţă”
se poate stabili din faptul că “ Ministerul Cultelor a
instituit pe lângă Statusul Catolic o Secţiune de Contabilitate
a sa, compusă din funcţionari de stat şi supuse direct
ministerului, fără a fi subordonată Statusului Catolic”.
De
asemenea, prin rescriptul Ministrului Cultelor nr. 22072 din 1912 “..
.s-a stabilit din nou caracterul provizoriu şi lipsit de orice
legalitate a Statusului Catolic”. în acelaşi timp s-a mai
precizat că: “ ...este evident din aceasta, înainte de toate, că
Statusul Catolic e în restanţă până în ziua de astăzi
cu elaborarea acelor modalităţi şi cu înaintarea lor, prin
Guvernul Ungar, spre hotărâre mai înaltă, după care
afacerile din competinţa fostei Comisii Catolice ,acum ar fi să
se administreze şi să se rezolve cu influenţa Comisiei
alese din Statusul Catolic. Acest Statut organic, care trebuia să fie
prezentat spre decidere mai înaltă, prin urmare care trebuia să
fie aprobat de forul mai înalt, nu poate fi suplinit prin dispoziţia
antecesorului meu la acest Departament din 16 iunie 1873, cu nr. 1008”.
(...) “Procedând pe aceste baze, în conştiinţa răspunderii
mele, numi pot da asentimentul, ca drepturile Majestăţii Sale
şi ale Ministerului Cultelor şi Instrucţiei de oricând,
privitoare la administrarea fondurilor catolice şi să fie întunecate”.
Tot
atât de lămurită este şi chestiunea şcolilor susţinute
de Statusul Catolic din Fondul de Studii lăsat temporar în
administraţia acestuia. Prin adresa nr. 19450 din 20 mai 1902.
Ministerul de Instrucţie al Ungariei, “... a pus în vedere
Statusului Catolic că el nu poate pretinde să fie socotit ca
autoritate şcolară superioară susţinătoare şi
conducătoare, ci numai ca susţinător al şcolilor din
Fondul de Studii. “
Prin
rescriptul nr. 92079 din 1918, acelaşi Minister a comunicat
Statusului Catolic că:
“
şcolile susţinute de acesta nu le poate considera ca
şcoli secundare, susţinute şi conduse de Statusul Catolic
şi că aceste şcoli sunt sub conducerea imediată a
Statului Ungar.”
În
ceea ce priveşte “natura de drept a Fondurilor Administrative cu
influenţa Statusului Catolic, “aceasta a fost stabilită
mai presus de orice îndoială la întreaga jurisprudenţa
ungurească. “Aceste fonduri sunt regnicolare, adică
publice, ale căror venituri se întrebuinţează pentru
promovarea scopurilor şcolare şi culturale ale Ţării
şi a căror patron suprem, este Regele”.
Comisia
Parlamentului Ungar din 1872 a stabilit că: “... nu există
din punct de vedere de drept nici un motiv întemeiat, care ar putea împiedica
Statul, ca în împrejurări cu totul schimbate, să dispună
altfel decât în scopuri bisericeşti, de bunuri fundamentale,
acordate în împrejurări de altă natură, şi anume să
dispună în conformitate cu cerinţele şi interesele publice
ale Statului.”
Punctul
de vedere al guvernului Ungar a fost reprezentat de: “. ..către
acesta în mod consecvent şi netulburat de la 1873 şi până
la descompunerea Vechii Ungarii. (...)”.
Ultimul act oficial, în această ordine de idei, este
rescriptul Ministerial nr. 74918 din l mai 1915, prin care Ministerul
Cultelor şi al Instrucţiunii, aprobând regulamentul pentru
administrarea averilor Statusului Catolic, “...cu rezerva că
acest regulament nu poate prejudicia cu nimic acele Statute, care în baza
hotărârii înalte din 19 august 1867, or să fie elaborate
şi iarăşi înaintate spre înalta aprobare, şi în
scopul cărora chestiunile care au aparţinut sferei de competenţă
a Comisiei Catolice de pe lângă Guvern, se vor administra cu influenţa
Statusului Catolic Ardelean şi a Comitetului ales”.
Problema
Statusului Catolic Ardelean pe timpul dominaţiei ungureşti se
prezenta astfel:
1.
“Conform declaraţiei Episcopului Romano Catolic de Alba
Iulia, Statusul Catolic,reînfiinţat în 1868, respectiv la 1873, nu
este o continuare a Statusului Catolic din secolele XVI şi XVII, ci o
organizaţie nouă, pe baze protestante ;
2.
Noul Status Catolic a luat fiinţă la 1873 în mod
clandestin, cu abaterea de la prevederile Rescriptului Imperial;
3.
Nici Regele Ungariei, nici Guvernul României şi nici
Parlamentul nu au sancţionat niciodată organizaţia
Statusului Catolic, ci au tolerat-o numai în mod provizoriu ;
4. Guvernul Ungariei a stabilit în mod precis că
Statusul Catolic nu este proprietarul Fondurilor deţinute de el
.Acestea sunt numai admistrate cu influenţa lui;
5.
Sfântul Scaun n-a aprobat nici el organizaţia Statusului
Catolic, care este în flagrantă contradicţie cu organizaţia
Bisericii Centrale Universale Catolice ;
6.
Guvernul Ungariei a preconizat dizolvarea Statusului Catolic, urmând
să fixeze momentul oportun.”
Cu
această stare “de drept “ a intrat Statusul Catolic
Ardelean în noul Stat Român la l decembrie 1918.
Statusul
Catolic Ardelean nu era cunoscut suficient de către Statul Român, de
aceea nu a continuat să afirme, faţă de Statusul Catolic,
punctele de vedere ale Guvernelor Ungariei din trecut.
Consiliul
Dirigent Român din Ardeal nu a luat faţă de Statusul Catolic
şi faţă de reprezentanţii unguri ai Bisericii Catolice
din Ardeal, Crişana, Maramureş şi Banat “... măsurile
de prevedere şi de asigurare, pe care le-au luat celelalte state
succesoare : Cehoslovacia şi Iugoslavia şi pe care le-au luat
Franţa şi Italia în teritoriile redobândite de la Germania
şi de la Austria, ci i-a tolerat în posesiune, nestingherită a
situaţiei de fapt, pe care şi-au creat-o pe timpul vechii
Ungarii”.
Exploatând
generozitatea noii stăpâniri româneşti într-un sens politic
unguresc, Statusul Catolic Ardelean “... s-a folosit de orice ocazie
spre a-şi consolida situaţia, pentru care a luptat zadarnic
decenii de-a rândul sub dominaţia ungurească”.
Astfel,
în adunările ţinute în anii 1920-1923, “... şi-a dat
pe nesimţite şi de la sine putere, o Organizaţie Naţională
şi Politică Ungurească complet autonomă atât faţă
de Stalul Român cât şi faţă de Regele Ferdinand, şi
faţă de Mitropolia Catolică din România şi de Sfântul
Scaun”.
Prin
noua sa organizare Statusul Catolic Ardelean a luat următoarele măsuri:
1.
“A ales dreptul de Patron Suprem al Regelui Ferdinand asupra Fondurilor
Administrative cu influenţa lui, trecându-le asupra Episcopiei de
Alba Iulia;
2.
A eliminat dintre membrii de drept ai Consiliului de Conducere pe
reprezentanţii Statului Român;
3.
A refuzat să se supună oricărui control al gestiunei sale
din partea Statului Român fapt care atingea în mod flagrant principiul
fundamental al Suveranităţii Statului Român, în virtutea căruia
acesta controlează chiar şi fundaţiile particulare cu
destinaţie publică
4.
A transformat Adunarea Generală într-un veritabil Parlament Unguresc
cuprinzând 240 de deputaţi;
5.
A grupat în Consiliul de Conducere pe foştii slujbaşi ai
Statului Ungar ;
6.
A transformat şcolile, care erau susţinute din Fondul de Studii,
în şcoli autonome ale Statusului Catolic şi le-a pus în
serviciul idealurilor politice ungureşti. A pus în fruntea şcolilor
ca autoritate şcolară pe Episcopul de Alba Iulia, a transformat
secţia de contabilitate ataşată Ministerului de Culte Ungar
pe lângă Statusul Catolic Ardelean”.
În
scopul de a putea menţine această nouă stare “de fapt
şi de drept”, Episcopul de Alba Iulia a susţinut o
permanenta acţiune de inducere în eroare a autorităţilor
Statului Român cu privire la “situaţia de drept a Statusului
Catolic”.
În
acest mod, Episcopul de Alba Iulia, a informat printr-un memoriu înmânat
regelui Ferdinand “...că Statusul Catolic a fost întărit
de către parlamentul Ungariei (...) Acelaşi lucru l-a
afirmat şi în faţa Senatului, precum şi în publicaţii
oficioase, răspândite în ţară şi în străinătate”.
Pentru
a realiza o recunoaştere oficială a situaţiei de fapt pe
care Episcopul de Alba Iulia şi-a creat-o de la sine putere sub
Guvernarea Românească, “... el a plăsmuit prin adăugire,
un document emanat în 1924, de la Ministerul Cultelor”, intercalând
în el următoarele: “Statul Român a recunoscut personalitatea
juridică a Statusului Catolic Ardelean”, ceea ce a fost o mare
minciună.
Nu
se poate trece cu vederea nici acţiunea internaţională îndreptată
împotriva Statului Român la Societatea Naţiunilor din 1925 de către
minoritatea ungurească din Ardeal, condusă de Statusul Catolic
în frunte cu Episcopul de Alba Iulia care “...îndeplinea şi
rolul de un adevărat Stat Major Unguresc prin care reclama Statul Român
de asuprire a ungurilor din Ardeal”.
De
asemenea, nu trebuia neglijată nici acţiunea politică
ungurească pe care o conducea Statusul Catolic pentru “...mituirea
unor cadre de conducere româneşti cu mijloace băneşti
provenite din bunurile publice pe care le stăpânea fără
nici un drept”.
Faza
cea mai nouă din viaţa Statusului Catolic este chiar mai
elocventă decât întreg trecutul ei. În ultima Adunare Generală
ţinută în 1930 “... ei şi-au dat o noua organizare,
printr-un statut, organic, pe care l-a declarat definit valabil, fără
a-l mai înainta spre aprobare Ministerului Cultelor din România”.
De
remarcat este şi faptul că Statutul de care am făcut
vorbire desconsidera pe faţă “... atât Constituţia
României şi Legea Cultelor a Sfântului Scaun, cât şi
Concordatul încheiat între Guvernul României şi Papa şi
Codicele Dreptului Canonic al Bisericii Catolice “.
Trecând
peste faza istorică dintre 1873 -1918 “ Statutul se baza
exclusiv pe vechile legi ungureşti din secolul al XVI-lea, cunoscute
sub numele de: “APROBATE ŞI COMPILATE “. Prin aceasta “...sunt
eliminaţi membrii de drept ai Statului Român, cât ş profesorii
romano-catolici ai Universităţii din Cluj, pe simplul motiv că
aceştia nu sunt unguri, ci români, italieni şi francezi”.
Mai
departe, se anulează “... dreptul de patron suprem al Regelui
Ferdinand, asupra fondurilor publice administrate de Statusul
Catolic, pe care le declară proprietăţi exclusive ale
acestuia “.
Statusul
mai prevedea că “... Statusul poate funcţiona şi fără
episcop, urmând să fie numai cu interesele şi cu siguranţa
Statului Român, dar şi cu principiile fundamentale ale organizării
Bisericii Catolice Universale”.
Şi,
în sfârşit, lucru fără analogie în viaţa publică
a vreunui stat din lume “Statutul nu recunoaşte deasupra
Statusului Catolic nici un for apelativ sau de control, nici pe Episcop,
nici pe Papa nici Guvernul României. Acest lucru a fost o sfidare a
dreptului Statului Român şi o nesocotire a legilor acestuia şi
un vădit pericol pentru interesele României şi pentru siguranţa
Statului”.
Rezumând
situaţia Statusului Catolic Ardelean sub guvernarea românească
vom vedea că;
1.
“Statusul Catolic a continuat să ducă o existenţă
de fapt, fără să fie recunoscut de Statul Român prin vreo
lege sau prin vreun Statut Organic;
2.
Statusul Catolic şi-a ticluit prin denaturarea şi minciuna unei
adrese a Ministerului Cultelor, care nici nu avea căderea să o
acorde, “calitatea de persoană juridică”. Au
încropit un document fals prin care pretindea că Statul Român i-a
legitimat situaţia de drept prin recunoaşterea personalităţii
juridice. Prin aceasta, Statusul Catolic a încercat să surprindă
o recunoaştere, mărturisind prin aceasta că nu are existenţa
legală - recunoaştere care chiar dacă ar fi existat, este
în aparenţă, după legea românească;
3.
Statusul Catolic s-a constituit cu eludarea atât a Constituţiei
şi a legilor României, cât şi a Concordatului cu Sfântul
Scaun şi a Codicelui Dreptului Canonic al Bisericii Catolice într-o
organizaţie suverană şi ostilă Statului Român,
administrând cu “titlul de proprietar şi după bunul plac,
fără caracter public, aparţinând în majoritatea absolută
a Statului, în scopuri străine de destinaţia lor” ;
4.
Statusul Catolic a desfiinţat drepturile Regelui Ferdinad şi a
eliminat dintre membrii de drept ai conducerii, pe profesorii
romano-catolici ai Universităţii din Cluj, pe motiv că aceştia
nu sunt unguri, devenind astfel o conducere naţională, politică
ungurească şi mai primejdios decât atât, pentru Statul Român
şi imposibil de conceput şi de admis în cadrele unui Stat Naţional,
Unitar Independent şi Suveran;
5.
Profesorii de la Universitatea din Cluj, profund jigniţi, atât în
sentimentele lor faţa de catolici cât şi în acelea de cetăţeni
ai României, au intervenit direct la Papă, printr-o adresă
documentată, cerându-i “să disloce numaidecât organizarea
pseudocatolică şi primejdioasă.”
După
cum rezultă, până la l Decembrie 1918, Statul Ungar, fără
a recunoaşte vreodată existenţa de drept a Statusului
Catolic Ardelean, şi fără a recunoaşte proprietatea
bunurilor mobile şi imobile “a tolerat” din motive de
ordin politic, ca, în mod provizoriu, până ce o lege va stabili
situaţia şi Organizarea Bisericii Catolice din întreaga
Ungarie, Statusul Catolic să contribuie cu influenţa sa la “administrarea”
fondurilor administrate de fosta Comisie Catolică ,dar o asemenea
lege n-a intervenit niciodată în Ungaria.
De
la l Decembrie 1918, Statul Român, la rândul său “n-a
recunoscut niciodată existenţa legală a Statusului Catolic
Ardelean, recunoaştere ce nu se putea face decât prin lege, care nu
a fost dată niciodată”.
Statul
Român, prin nerecunoaşterea adevăratei situaţii a păstrat
“... o anumită pasivitate fată de Statusul Catolic, deşi
el nu mai putea fi condus de considerentele politice care determinaseră
fosta Ungarie să o tolereze”.
Pe
baza Concordatului semnat de Guvernul României şi Sfântul Părinte,
la articolul IX se precizează: “Statul recunoaşte Biserica
Catolică, reprezentată prin legitimile ei autorităţi
ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun. În
consecinţă, Parohiile, Protopopiatele, Mănăstirile,
Capitulele, Starostiile, Abaţiile, Episcopiile, Mitropoliile şi
celelalte organizaţii canonice şi legal constituite, sunt
persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură
ar fi ele, este garantată de către Stat, conform Constituţiei
Regatului, Bisericii Catolice, reprezentate prin legitimele ei autorităţi
ierarhice”.
Acest
articol, care recunoaşte personalitatea juridică nu numai a
comunităţilor bisericeşti sau religioase, ci şi a unor
organe de simplă administraţie bisericească, cum sunt
Capitulele, recunoscute şi prevăzute de “Dreptul Catolic”:
“... nu face nici o referire, nici directă sau indirectă,
despre Statusul Catolic Ardelean, a cărui existenţă şi
personalitate juridică, deci, nu o recunoaşte”.
Interesul
acestui “Articol” a fost lămurit în mod deosebit printr-o
notă specială a “... Nunţiaturei Apostolice din Bucureşti
prin care aceasta declara categoric, în numele Sfântului Scaun, că
în afară de organizaţiile ecumenice, nici o altă organizaţie
catolică nu poate avea şi funcţiona în România, fără
personalitate juridică”.
Cum
Statusul Catolic Ardelean, organizaţie nelegală şi
necanonică “ nu este prevăzută printre organizaţiile
enumerate ... urmează ca, din momentul ratificării
Concordatului, trebuie să înceteze însăşi existenţa
sa”.
Pe
baza celor arătate până acum, se poate concluziona că în
urma Concordatului încheiat între România şi Sfântul Scaun, “Statusul
Romano Catolic Ardelean, care, nu a avut niciodată o existenţă
de drept, şi-a pierdut orice rost şi în fapt”.
Considerând
că motivele care au determinat pe fostele Guverne Ungare să
tolereze această organizaţie, nu mai pot exista astăzi: “Această
organizaţie care administrează cu pretenţia de proprietar,
fără nici un control şi după bunul plac, averi şi
fonduri publice enorme cu destinaţia culturală regnicolară,
a devenit un pericol pentru siguranţa Statului”.
În
aceste ordine de idei, Ministerul de Instrucţie şi Culte prin
ordinul 52202/ 1931, după ce a examinat în mod amănunţit
şi conştiincios întreaga problemă a Statusului Catolic
Ardelean, şi i-a fixat definitiv situaţia, a ajuns la următoarele
concluzii:
1.
Statul Român, substituit, în virtutea articolului 45 din tratatele de la
Trianon, în toate drepturile fostului stat Ungar, “poate lua asupra
sa, prin decizie ministerială, bunurile deţinute timp de câteva
decenii, în mod ilegal, de către Statusul Catolic Ardelean, pentru a
le încredinţa organelor în drept să le poseadă”.
2.
De a dispune dizolvarea Statusului Catolic Ardelean, conform prevederilor
Legii persoanelor juridice sau altei legi analoage, nu este nevoie, întrucât
zisa grupare nu are personalitate juridică şi, în consecinţă,
întrunirile ei pot fi simplu interzise.
3.
Preluarea bunurilor se va face printr-un delegat al Ministerului de
Instrucţie şi Culte, care va fi ajutat de organele necesare ale
Statului Român;
4.
După o prelucrare, o comisie de specialişti va examina fiecare
caz, situaţia bunurilor în chestiune, şi va propune
Ministerului modul de afecţiune de fapt a fiecăruia din ele în
favorul organelor canonice şi legal constituite ale Bisericii
Catolice Universale a Universităţii din Cluj şi a Statului
Român;
5.
Comisia de studiere şi cercetare a Statusului Romano-Catolic Ardelean
a stabilit în unanimitate măsuri concrete şi a prezentat
raportul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor în ziua de 15
iunie 1930.
Raportul
Comisiei a fost contestat violent de către conducerea Statusului
Catolic Ardelean, care a trimis jalbe mincinoase şi memorii pe la
toate curţile protestante ale Europei, afurisind biserica catolică
şi administraţia românească din Transilvania. Pentru
hungarişti, recunoştinţa este floare rară, ei au uitat
că supravieţuirea statului unguresc, un implant mongoloid în
inima vechiului continent se datorează tocmai papalităţii
şi bisericii catolice.
Eşecurile
înregistrate nu i-au demobilizat pe laicii unguri, ei nu au renunţat
niciodată la bunurile bisericii catolice şi au aşteptat nerăbdători
o ocazie ca să-şi ia revanşa. Aceasta s-a ivit mai repede
decât credeau, prin Diktatul fascisto-nazisto-horthyst de la Viena din 30
august 1940, în urma căruia hoardele revanşarde au ocupat o
parte a Transilvaniei. Protejaţi de mantalele honvezilor şi de pălăriile
cu pene de cocoş, funcţionarii horthyşti de export s-au
apucat să falsifice “la greu” evidenţele de carte funciară.
Fondul funciar şi imobiliar din marile şi micile oraşe
transilvane au devenit, peste noapte, proprietatea Statului Unguresc.
Statul
socialist a făcut ordine în ceea ce priveşte dreptul de
proprietate asupra fondului funciar şi asupra fondului imobiliar,
prin măsurile de etatizare cunoscute.
Când
toata lumea credea că Statusul Catolic Ardelean a fost înmormântat
definitiv, hungariştii nostalgici şi-au amintit brusc de
bunurile bisericii catolice, râvnite de-a lungul veacurilor şi au început
să se agite. Aşa se explică faptul că după
evenimentele tragice din decembrie 1989, stafia Statusului Catolic
Ardelean a fost resuscitată prin legea de restituiri măsluite
şi bântuie, din nou, prin saloanele puterii politice din România în
speranţa ruperii unei hălci, cât mai mari, din patrimonial
public, plătit înzecit cu sângele şi suferinţele de
veacuri ale celor hărăziţi să trăiască pe
acest pământ mirific, numit simplu - Transilvania.
Cea
mai afectată categorie de oameni au fost şi sunt românii
ardeleni. Prin minciună şi înşelăciune, justiţia
românească în cârdăşie cu cercuri mafiote din exterior
şi interior, s-a lăsat înşelată de “falşi
proprietari”, cu documente “ticluite”, adoptând “hotărâri
strâmbe” în defavoarea românilor, retrocedând “fără nici
o remuşcare” bunuri mobile şi imobile de o valoare
incomensurabilă.
Pe
termen scurt şi mediu, populaţia românească din Ardeal a rămas
fără unele spitale, policlinici, dispensare, farmacii, şcoli,
grădiniţe, case de cultură, cinematografe, baze sportive,
ansambluri de locuinţe, muzee etc. dimpreună cu suprafeţele
de terenuri aferente .
Asemenea
modalităţi specifice “capitalismului sălbatic”, odată
înfăptuite, ele nu se mai pot repara niciodată.
“Historia
magistra vitae est”.
Prof. dr. Ioan CORNEANU
Avocat Vasile MOIŞ
Avocat Anca PETRAN
Prof. Anca ENESC
|
