Pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în ajunul Sărbătorii
Limba noastră cea Română, Grigore Vieru a rostit un discurs cu
ocazia încununării sale cu titlul “Doctor Honoris Causa” de către
aceeaşi Academie. Discursul său a fost intitulat simbolic -
Testament:
Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei!
Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!
Stimate domnule preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion!
Stimaţi colegi academicieni!
Iubiţi fraţi!
O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din
comoara înţelepciunii regelui Solomon, suna astfel: atunci au venit
două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi
a zis una dintre femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o
casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după
ce am născut eu, a născut şi această femeie şi
eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă,
afară de amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei
femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul
nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu,
roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţa
când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort;
iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul
meu, pe care-l născusem. Iar cealaltă femeie a zis: Ba nu, fiul
meu e viu, iar fiul tău e mort!. Iar aceasta îi zicea: Ba nu, fiul tău
este mort şi al meu este viu!. Apoi a zis Solomon: daţi-mi o
sabie, şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: Tăiaţi
copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el
uneia şi o jumătate din el celeilalte!. Şi a răspuns
femeia al cărui fiu era viu regelui căci i se rupea inima de milă
pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu
şi nu-l omorâţi!. Iar cealaltă a zis: Ca să nu fie
nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!. Şi regele a zis: Daţi-i
acesteia copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!. Conotaţia
acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul
Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta
Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română,
fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi
Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste
el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup
ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi
dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că
şi România, şi Basarabia n-au născut în desfrânare cei
doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte
Limba Română. Tot ce este frumos poartă ponos!, zicea Anton
Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa
suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această
privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga. Din
păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia
lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon.

De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă,
care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română.
Tot ţarul a dat istoricei noastre limbi un alt nume: limba
moldovenească. Cred că nu este cazul să explicăm de ce
s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut. Noul
nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă,
apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la
zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har
şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire
deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale
lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei,
Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P.
Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia,
Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş,
Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la
clasicii plecaţi la strămoşi. Aceeaşi jignire apărătorii
falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin
competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii
noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată
nouă moştenire. Se pune fireasca şi logica întrebare: cum
şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea
Română?! A declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici,
că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit
undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă,
B.P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba
moldovenească? Este adevărat că exista un grai moldovenesc,
care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean
sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte
Română. Să lăsăm mai bine să vorbească
cititorii Limbii Romane care sunt marii cărturari, scriitori clasici
şi moderni, lingviştii notorii: Dragoş a adus în Ţara
Moldovei românească limba (Dosoftei, 1642-1693); măcar că
ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii
moldoveneşte? Ce: ştii româneşte? (Miron Costin,
1633-1691); moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un
popor întreg şi aceeaşi limbă (Alecu Russo, 1819-1859);
simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ,
vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare
şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară,
e dovada destulă că aşa voim să fim şi nu altfel
(Eminescu, 1850-1889); Cugetarea românească / Are portul românesc.
/ Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc (Bogdan-Petriceicu
Haşdeu, 1838-1907); N-avem două limbi şi două
literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut (Mateevici,
1888-1917); Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că
dispăruse predarea limbii romaneşti, dar nu era iertată
elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei
(Constantin Stere, 1865-1936);

Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română
este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o
greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de
rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică (Eugeniu
Coşeriu, 1921-2002); Adevărul e că nu sunt două limbi
identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură
şi că ea are o singură denumire LIMBA ROMÂNĂ (Silviu
Berejan, 1927). “Să cităm şi afirmaţiile unui clasic
în viaţă care este Ion Druţa (1928) înserate în eseul
Domniei sale “Răscrucea celor proşti”: Cum o numim până
la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit
prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată
de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale. Iată ce
zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi, atins şi el, ca
şi Drută, de aripa geniului: Limba română este rostirea
esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce
modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi
întru istorie (Mihai Cimpoi, 1942); Limba fiecărei etnii este creaţia
sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată
şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al
binelui (Valeriu Rusu, 1935); Există o singură limbă vorbită
de la Nistru până la Tisa şi până hăt peste Nistru
Limba cea Maternă care e Româna (Ion Dumeniuc); Fără îndoială,
nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte
expresiile: vorbire moldovenească, a vorbi moldoveneşte, căci
ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem
tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un
fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea
oficială (...) trebuie folosit doar termenul de limbă română
(Ion Etcu, 1935; Alexandru Darul, 1929); Se fac referiri la argumente, dar
argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă
permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă,
până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie
să fie una - cea care se bazează pe tradiţia istorică,
cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea,
denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii
noştri, toţi oamenii de cultura a fost şi rămâne una:
limba română (Haralambie Corbu, 1930).
Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului
preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: Este lesne de înţeles
că noţiunea de limbă maternă din art. 13 al Constituţiei
ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul
politic. Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice,
literare, de cultură şi scriere. Am vizionat spectacolul
“Oltea” montat la Teatrul Naţional Mihai Eminescu şi la
Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, după
piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesa care, după
mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă
întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea,
care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se
din viţa ardelenească: olteneşte, moldoveneşte,
ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al
limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele
primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este
atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu
cea moldovenească, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din
frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia
îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.
Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română
a fost poetul Nicolai Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a
declarat că nu există nici o diferenţă între limba
moldovenească şi cea română fusese condamnat la 25 de ani
de surghiun siberian. Dându-şi duhul Stalin, poetul îndurase
urgiile infernului numai 15 ani din cei 25. De mare curaj bărbătesc
a fost gestul generaţiei Andrei Lupan de a readuce în spaţiul
basarabean, în 1956, o parte din clasicii literaturii române - Eminescu,
Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Cantemir, Alecu Russo,
Negruzzi, Stamati, pe care generaţia din care fac parte i-a cunoscut
abia la facultate. Prin acest gest naţional, generaţia Lupan îşi
spală păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de azi, dar si
unii mai vârstnici, se tot împiedicau de Lupan. Or, dacă activau
şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă
că se alegeau cu aceleaşi păcate. Un coleg de generaţie
afirma că eu am secerat pe Lupan la Adunarea Generala a Scriitorilor
din 1987 în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?! Iată adevărul,
iată ce am spus la acea adunare: Andrei Pavlovici, mi-a întunecat
adolescenţa piesa dumitale “Lumina”. Acum întunecă şi
adolescenţa copiilor mei. Scoateţi, vă rog, din manuale
aceasta lucrare, scoateţi şi versificările dogmatice şi
puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase şi curate, că
aveţi de unde alege. Să se cheme oare asta secerare?! Un pamflet
plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârşitul
anilor 50 sec. trecut în săptămânalul Cultura (redactor-sef
Petrea Cruceniuc). Distinsul critic ironiza pe pseudosavantul lingvist
care se numea Borsci. Pamfletul era semnat Zama. O minunată şcoală
de Limba Română au fost superbele traduceri din literatura universală
semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi Aureliu Busuioc.
De o covârşitoare importanţă nu numai artistică, ci
şi documentară, au fost romanele scrise pe teme istorice
Biserica Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Drută şi Sânge
pe zapadă (1985) de Vladimir Besleaga, primul roman din trilogia
despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se înscriu şi
piesele Doina (1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi Ion Drută,
apoi Ioan Vodă cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi.
O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan
Întâiul şi Ultimul adresată falsificatorilor istoriei noastre,
piesa care fusese montată la Teatrul pentru Tineret Luceafărul
în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. Se jucase o singură dată,
pentru că fusese interzisă de autorităţi din start.
Vorbesc şi de istorie deoarece ea este strâns legată de Limba
Română. Lumea la Chişinău descoperea arta dramatica prin
Teatrul “Luceafărul”, aflat atunci sub oblăduirea lui Ion
Ungureanu. Frecventam “Luceafărul” şi de dragul Limbii
Romane, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi
Ungureanu. În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul
sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice şi ele:
“Vesmântul fiinţei noastre” de Valentin Mandacanu, publicat în
revista Nistru (redactor-sef Dumitru Matcovschi), O limbă maternă,
un alfabet de doctorul abilitat în istorie Ion Buga, studiul inserat în
săptămânalul Învăţământul public (redactor-sef
regretatul Anton Grajdieru) şi Devaluari parţiale în istoria
limbii de Constantin Tănase şi Vasile Bahnaru, publicat în
aceeaşi revistă, Nistru. O pagină de aur în istoria marii
bătălii este Frontul Popular. Copiii au noroc de o fundamentală
şi atractivă carte - În căutarea identităţii
noastre -, gândită şi simţită de Nicolae Dabija.
Jertfa stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi
grafia latină Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care scriseseră
cu vocea lor pe faţa cerului numele Limbii Materne şi al grafiei
latine. Murise, în mod misterios, Gheorghe Ghimpu, un om de o frumuseţe
sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională,
care făcuse ani grei de puşcărie alături de Alexandru
Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Soltoianu. Din cauza aceleiaşi
dragoste pentru Limba şi pentru istoria neamului fuseseră aruncaţi
în temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu,
Andrei Ivanţoc, Tudor-Petrov Popa, Alexandru Lesco. Toate aceste
victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi
spiritual care începuse să rupă zăgazul antinaţional.
Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate la Riga primul
nostru ziar cu caractere latine “Glasul”, fondat de Ion Drută,
redactor-şef Leonida Lari. Săptămânalul “Literatură
şi Artă” (redactor-şef Nicolae Dabija) publică
primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa
ceva?! E un noroc că în elucidarea problemelor de limbă şi
istorie alături de scriitori s-au aflat şi se află mereu
cei mai distinşi istorici. Un noroc avusese Parlamentul Moldovei
şi cel unional de personalităţi scriitoriceşti ca Ion
Drută, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Vatamanu,
Lidia Istrati, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase.
Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt
scriitorii Valentin Mandacanu, Ion Ciocanu, Ion Melniciuc.
Iată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că
este semnat de supremul şi întregul for al ştiinţei
intitulat Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de
Ştiinţe a Moldovei. Cităm: Adunarea Generală Anuală
(din 28.02.96 n. n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă
opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor
filologi din Republică şi de peste hotare (aprobată prin
Hotărârea Prezidiului ASM din 9.09.94), potrivit căreia
denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova
este Limba Română. Sărut mâna tuturor academicienilor şi
specialiştilor filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea
îmi adâncise mândria că fac parte şi eu din cei care vorbesc
şi scriu româneşte.
Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică
al cărei director era unul dintre cei mai de seamă savanţi
lingvişti, Silviu Berejan, care a împlinit recent 80 de ani. Primiţi,
va rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre. Alăturăm
aceste cuvinte pe care le meritaţi din plin venite din partea
doctorului şi profesorului universitar Dan Manuca, director al
Institutului de Filologie Al. Philippide din Iaşi: Model de demnitate
naţională care de-a lungul întregii vieţi şi-a urmărit
mereu obiectivul ştiinţific în ciuda numeroaselor obstacole
materiale şi politice, încadrând cercetările sale în
contextul socio-cultural al ţării sale frământate, Silviu
Berejan avându-i alături pe colegii de Institut Ion Etcu, Alexandru
Darul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Cosniceanu
ş.a., pe academicienii-filologi Nicolae Corlăţeanu, Mihai
Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, Anatol Biletchi, pe titularii
ASM, reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, preşedintele
ASM, Vasile Anestiade, Dumitru Ghitiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu,
Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untila,
Gheorghe Siscanu, a reuşit să dea expresie argumentată unui
concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei
noastre. Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit
de cuviinţa să solicite şi părerea Academiei în
această privinţă. Drept răspuns, a urmat declaraţia
Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului ASM, prin care
s-a pus punctul pe i. Sub aspect legal, lucrurile au rămas în
continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a
devenit imposibilă.
Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în
parlament domnul profesor doctor Ion Borsevici, şeful Cancelariei
prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul declara că, pur
şi simplu, este acolo un om de poraiala. Cu toate greşelile
forului parlamentar, fără îndoială că avusesem atunci
cel mai serios şi cel mai inteligent parlament. Dar şi cel mai
operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc, ca
ministru al Învăţământului pe Nicolae Matcas, ca ministru
al Culturii şi Cultelor pe Ion Ungureanu, ca ministru al Apărării
pe Ion Costas. Totodată, aduc adânci mulţumiri Academiei Române,
în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care împreuna
cu savanţii lingvistici de dincolo de Prut ne-au dat o mână de
ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate
de numele autentic al limbii noastre. Aceleaşi mulţumiri trebuie
să le aducem şi savanţilor ruşi, a căror opinie
despre numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi sub
aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere
să cităm numele şi textele câtorva dintre ei, în dezacord
cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi:
Numai pentru faptul ca I. V. Stalin aminteşte de limba moldovenească,
a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare,
deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum
că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limba. Aceste
afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov
(1910-2001) încă in 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe
studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre
cei mai autoritari lingvişti din Federaţia Rusa, Rajmund
Piotrowski (n. 1922): Ocrotirea şi susţinerea limbii române în
Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate
domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi
administrativ. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia,
Serghei Kapita, născut în 1930: Academicianul Piotrowski, un mare
românist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit
despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul
acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie
politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea
este limba română şi n-ai ce-i face. Eu, fiind departe de
locurile de baştină a străbunicilor mei, ţin la această
limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un
intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba
mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut?. Profunda noastră
recunoştinţă pentru aceşti mari savanţi de viţă
nobilă.
Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă
şi sovietică cu marea cultură rusă: cu Tolstoi,
Dostoievski, Gogol, Puskin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak,
Ahmatova, Tvetaeva, Bulgakov, Soljenitin, cu nobilimea rusă în
general. Am citit de curând o zguduitoare carte documentară
intitulată Cât costă un om, apărută sub îngrijirea
doctorului în ştiinţe istorice şi academicianului Valeriu
Pasat, în care o rusoaică basarabeană de viţă nobilă,
Eufrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică
trăită în GULAG, fiind urmărită şi umilită
şi după ieşirea din infern, dar continuând să-şi
trăiască restul vieţii cu aceeaşi demnitate umană.
Mărturisesc că, după lectura unor lucrări semnate de
Soljenitin, nimic mai tulburător nu am citit despre crimele din
GULAG. Iată că au avut de suferit şi ruşii în cea mai
fericită ţară din perioada stalinistă, ţară
care era împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de
psihiatrie în care erau aruncaţi oameni nevinovaţi şi
oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se
adaugă cele ale Limbii, ale istoriei propriului neam şi ale
credinţei strămoşeşti comori falsificate ori şterse
în general de pe faţa pământului. Trei distinse publicaţii
de cultură şi istorie Literatură şi Artă,
Basarabia (redactor-şef Dumitru Matcovschi), Limba Română
(redactor-şef Alexandru Bantos) şi revista de istorie Cugetul
(redactor-şef Ion Negrei) au ţinut mereu vie prin articole
şi studii flacăra Limbii Române şi a istoriei noastre. Cu
totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii patrioţi
şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat
şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române,
pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe dumnezeul
religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei
comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată
în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a
dat duhul odată cu imperiul sovietic: Limba română, zice Marx,
e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din
Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor ii
denumesc vlahi sau valahi. Slujitorii falsului glotonim limba moldovenească
ne pot replica: Să vedem ce zice poporul. După ce i s-a băgat
in cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limba decât cea
română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului.
Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experiment interesant.
Citam dintr-o publicaţie datele experimentului: studiind, vreme de câţiva
ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând
diverse experienţe de laborator, ei au remarcat că peştii
în principal crapii crescuţi în captivitate sunt mult mai uşor
de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia
din urmă, crapii de crescătorie înoată mai aproape de
suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc
curenţilor de apa şi constituie astfel o pradă uşoară
chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi. Crescuţi
în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei vârstnici,
plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei
neamului, prinzând grabnic şi orbeşte momeala. Suntem învinuiţi
de către aceiaşi patrioţi ai limbii moldoveneşti că,
pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini,
în special, de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit
oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapita,
Mateevici, Coseriu, Drută pentru aceleaşi convingeri ştiinţifice
şi creştineşti în respectivul domeniu?! Să primească
oare granturi şi Nicolae Corlăţeanu acolo, în ceruri,
pentru istoricul sau testament?! Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean
7 plus, din 28 iulie a.c., despre un caz real, cu totul neobişnuit
din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a
evadat din stup, luându-si zborul într-o direcţie necunoscută.
Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia
roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea
fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară
în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă
întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi
prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?! Am
vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de
vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este
adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie,
de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri,
nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai
suntem deportaţi în Siberii de gheaţă - suntem aruncaţi
în ţări bogate de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă.
Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română
cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă
una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim
pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea
să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai
Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională
de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire
sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea
scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât
o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: Nu este
destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde
candele. Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul
grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport,
însă, cu îngăduinţă ştiind că, aidoma
Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori
organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles,
atunci când va vroi poporul să o dărâme. Zidul, însă,
dintre noi şi Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am
nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă
la rând, aşteaptă la coadă să strălucească
de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi, când
vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi
intra în Europa cu graniţa în spate.
Aşa
să ne ajute Dumnezeu!
|
|