Pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în ajunul Sărbătorii Limba noastră cea Română, Grigore Vieru a rostit un discurs cu ocazia încununării sale cu titlul “Doctor Honoris Causa” de către aceeaşi Academie. Discursul său a fost intitulat simbolic - Testament: 

Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei!

Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!

Stimate domnule preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion!

Stimaţi colegi academicieni!

Iubiţi fraţi!

O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, suna astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem. Iar cealaltă femeie a zis: Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!. Iar aceasta îi zicea: Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu!. Apoi a zis Solomon: daţi-mi o sabie, şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!. Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!. Iar cealaltă a zis: Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!. Şi regele a zis: Daţi-i acesteia copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!. Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. Tot ce este frumos poartă ponos!, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga. Din păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon.

De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre limbi un alt nume: limba moldovenească. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut. Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi. Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire. Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! A declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici, că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească? Este adevărat că exista un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească cititorii Limbii Romane care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: Dragoş a adus în Ţara Moldovei românească limba (Dosoftei, 1642-1693); măcar că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte? (Miron Costin, 1633-1691); moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă (Alecu Russo, 1819-1859); simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovada destulă că aşa voim să fim şi nu altfel (Eminescu, 1850-1889); Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc (Bogdan-Petriceicu Haşdeu, 1838-1907); N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut (Mateevici, 1888-1917); Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii romaneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei (Constantin Stere, 1865-1936);

Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire LIMBA ROMÂNĂ (Silviu Berejan, 1927). “Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă care este Ion Druţa (1928) înserate în eseul Domniei sale “Răscrucea celor proşti”: Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale. Iată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi, atins şi el, ca şi Drută, de aripa geniului: Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru istorie (Mihai Cimpoi, 1942); Limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui (Valeriu Rusu, 1935); Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt peste Nistru Limba cea Maternă care e Româna (Ion Dumeniuc); Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile: vorbire moldovenească, a vorbi moldoveneşte, căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială (...) trebuie folosit doar termenul de limbă română (Ion Etcu, 1935; Alexandru Darul, 1929); Se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă, până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una - cea care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultura a fost şi rămâne una: limba română (Haralambie Corbu, 1930).

Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: Este lesne de înţeles că noţiunea de limbă maternă din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic. Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere. Am vizionat spectacolul “Oltea” montat la Teatrul Naţional Mihai Eminescu şi la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesa care, după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţa ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea moldovenească, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.

Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost poetul Nicolai Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat că nu există nici o diferenţă între limba moldovenească şi cea română fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian. Dându-şi duhul Stalin, poetul îndurase urgiile infernului numai 15 ani din cei 25. De mare curaj bărbătesc a fost gestul generaţiei Andrei Lupan de a readuce în spaţiul basarabean, în 1956, o parte din clasicii literaturii române - Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Cantemir, Alecu Russo, Negruzzi, Stamati, pe care generaţia din care fac parte i-a cunoscut abia la facultate. Prin acest gest naţional, generaţia Lupan îşi spală păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de azi, dar si unii mai vârstnici, se tot împiedicau de Lupan. Or, dacă activau şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă că se alegeau cu aceleaşi păcate. Un coleg de generaţie afirma că eu am secerat pe Lupan la Adunarea Generala a Scriitorilor din 1987 în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?! Iată adevărul, iată ce am spus la acea adunare: Andrei Pavlovici, mi-a întunecat adolescenţa piesa dumitale “Lumina”. Acum întunecă şi adolescenţa copiilor mei. Scoateţi, vă rog, din manuale aceasta lucrare, scoateţi şi versificările dogmatice şi puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase şi curate, că aveţi de unde alege. Să se cheme oare asta secerare?! Un pamflet plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârşitul anilor 50 sec. trecut în săptămânalul Cultura (redactor-sef Petrea Cruceniuc). Distinsul critic ironiza pe pseudosavantul lingvist care se numea Borsci. Pamfletul era semnat Zama. O minunată şcoală de Limba Română au fost superbele traduceri din literatura universală semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi Aureliu Busuioc.

De o covârşitoare importanţă nu numai artistică, ci şi documentară, au fost romanele scrise pe teme istorice Biserica Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Drută şi Sânge pe zapadă (1985) de Vladimir Besleaga, primul roman din trilogia despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se înscriu şi piesele Doina (1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi Ion Drută, apoi Ioan Vodă cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi.

O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesa care fusese montată la Teatrul pentru Tineret Luceafărul în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. Se jucase o singură dată, pentru că fusese interzisă de autorităţi din start. Vorbesc şi de istorie deoarece ea este strâns legată de Limba Română. Lumea la Chişinău descoperea arta dramatica prin Teatrul “Luceafărul”, aflat atunci sub oblăduirea lui Ion Ungureanu. Frecventam “Luceafărul” şi de dragul Limbii Romane, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi Ungureanu. În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice şi ele: “Vesmântul fiinţei noastre” de Valentin Mandacanu, publicat în revista Nistru (redactor-sef Dumitru Matcovschi), O limbă maternă, un alfabet de doctorul abilitat în istorie Ion Buga, studiul inserat în săptămânalul Învăţământul public (redactor-sef regretatul Anton Grajdieru) şi Devaluari parţiale în istoria limbii de Constantin Tănase şi Vasile Bahnaru, publicat în aceeaşi revistă, Nistru. O pagină de aur în istoria marii bătălii este Frontul Popular. Copiii au noroc de o fundamentală şi atractivă carte - În căutarea identităţii noastre -, gândită şi simţită de Nicolae Dabija. Jertfa stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi grafia latină Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care scriseseră cu vocea lor pe faţa cerului numele Limbii Materne şi al grafiei latine. Murise, în mod misterios, Gheorghe Ghimpu, un om de o frumuseţe sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională, care făcuse ani grei de puşcărie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Soltoianu. Din cauza aceleiaşi dragoste pentru Limba şi pentru istoria neamului fuseseră aruncaţi în temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor-Petrov Popa, Alexandru Lesco. Toate aceste victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi spiritual care începuse să rupă zăgazul antinaţional. Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate la Riga primul nostru ziar cu caractere latine “Glasul”, fondat de Ion Drută, redactor-şef Leonida Lari. Săptămânalul “Literatură şi Artă” (redactor-şef Nicolae Dabija) publică primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa ceva?! E un noroc că în elucidarea problemelor de limbă şi istorie alături de scriitori s-au aflat şi se află mereu cei mai distinşi istorici. Un noroc avusese Parlamentul Moldovei şi cel unional de personalităţi scriitoriceşti ca Ion Drută, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase.

Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin Mandacanu, Ion Ciocanu, Ion Melniciuc.

Iată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnat de supremul şi întregul for al ştiinţei intitulat Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Cităm: Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 n. n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din Republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului ASM din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea îmi adâncise mândria că fac parte şi eu din cei care vorbesc şi scriu româneşte.

Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică al cărei director era unul dintre cei mai de seamă savanţi lingvişti, Silviu Berejan, care a împlinit recent 80 de ani. Primiţi, va rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre. Alăturăm aceste cuvinte pe care le meritaţi din plin venite din partea doctorului şi profesorului universitar Dan Manuca, director al Institutului de Filologie Al. Philippide din Iaşi: Model de demnitate naţională care de-a lungul întregii vieţi şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific în ciuda numeroaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în contextul socio-cultural al ţării sale frământate, Silviu Berejan avându-i alături pe colegii de Institut Ion Etcu, Alexandru Darul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Cosniceanu ş.a., pe academicienii-filologi Nicolae Corlăţeanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, Anatol Biletchi, pe titularii ASM, reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, preşedintele ASM, Vasile Anestiade, Dumitru Ghitiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untila, Gheorghe Siscanu, a reuşit să dea expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre. Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de cuviinţa să solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept răspuns, a urmat declaraţia Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului ASM, prin care s-a pus punctul pe i. Sub aspect legal, lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a devenit imposibilă.

Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în parlament domnul profesor doctor Ion Borsevici, şeful Cancelariei prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul declara că, pur şi simplu, este acolo un om de poraiala. Cu toate greşelile forului parlamentar, fără îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent parlament. Dar şi cel mai operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc, ca ministru al Învăţământului pe Nicolae Matcas, ca ministru al Culturii şi Cultelor pe Ion Ungureanu, ca ministru al Apărării pe Ion Costas. Totodată, aduc adânci mulţumiri Academiei Române, în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care împreuna cu savanţii lingvistici de dincolo de Prut ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Aceleaşi mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi, a căror opinie despre numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere să cităm numele şi textele câtorva dintre ei, în dezacord cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi: Numai pentru faptul ca I. V. Stalin aminteşte de limba moldovenească, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limba. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov (1910-2001) încă in 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din Federaţia Rusa, Rajmund Piotrowski (n. 1922): Ocrotirea şi susţinerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia, Serghei Kapita, născut în 1930: Academicianul Piotrowski, un mare românist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Eu, fiind departe de locurile de baştină a străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut?. Profunda noastră recunoştinţă pentru aceşti mari savanţi de viţă nobilă.

Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi sovietică cu marea cultură rusă: cu Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puskin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak, Ahmatova, Tvetaeva, Bulgakov, Soljenitin, cu nobilimea rusă în general. Am citit de curând o zguduitoare carte documentară intitulată Cât costă un om, apărută sub îngrijirea doctorului în ştiinţe istorice şi academicianului Valeriu Pasat, în care o rusoaică basarabeană de viţă nobilă, Eufrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică trăită în GULAG, fiind urmărită şi umilită şi după ieşirea din infern, dar continuând să-şi trăiască restul vieţii cu aceeaşi demnitate umană. Mărturisesc că, după lectura unor lucrări semnate de Soljenitin, nimic mai tulburător nu am citit despre crimele din GULAG. Iată că au avut de suferit şi ruşii în cea mai fericită ţară din perioada stalinistă, ţară care era împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie în care erau aruncaţi oameni nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se adaugă cele ale Limbii, ale istoriei propriului neam şi ale credinţei strămoşeşti comori falsificate ori şterse în general de pe faţa pământului. Trei distinse publicaţii de cultură şi istorie Literatură şi Artă, Basarabia (redactor-şef Dumitru Matcovschi), Limba Română (redactor-şef Alexandru Bantos) şi revista de istorie Cugetul (redactor-şef Ion Negrei) au ţinut mereu vie prin articole şi studii flacăra Limbii Române şi a istoriei noastre. Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii patrioţi şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe dumnezeul religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: Limba română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor ii denumesc vlahi sau valahi. Slujitorii falsului glotonim limba moldovenească ne pot replica: Să vedem ce zice poporul. După ce i s-a băgat in cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limba decât cea română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experiment interesant. Citam dintr-o publicaţie datele experimentului: studiind, vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse experienţe de laborator, ei au remarcat că peştii în principal crapii crescuţi în captivitate sunt mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, crapii de crescătorie înoată mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc curenţilor de apa şi constituie astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi. Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei vârstnici, plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei neamului, prinzând grabnic şi orbeşte momeala. Suntem învinuiţi de către aceiaşi patrioţi ai limbii moldoveneşti că, pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în special, de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapita, Mateevici, Coseriu, Drută pentru aceleaşi convingeri ştiinţifice şi creştineşti în respectivul domeniu?! Să primească oare granturi şi Nicolae Corlăţeanu acolo, în ceruri, pentru istoricul sau testament?! Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean 7 plus, din 28 iulie a.c., despre un caz real, cu totul neobişnuit din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-si zborul într-o direcţie necunoscută. Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?! Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă - suntem aruncaţi în ţări bogate de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă. Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele. Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va vroi poporul să o dărâme. Zidul, însă, dintre noi şi Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu graniţa în spate.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!