România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poesis: Grigore Vieru

 

 

              Eminescu

 La zidirea Soarelui, se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,

Ne-am ales cu domnul Eminescu.

Domnul cel de pasăre măiastră,

Domnul cel de nemurirea noastră

Eminescu.

 

Suntem în cuvânt şi-n toate,

Floare de latinitate

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

 

Mi-l fură, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri.

Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,

Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,

Nu ştiam că doina mi-o furară

Cu străvechea şi frumoasa Ţară

Eminescu.

 

Acum am şi eu pe lume parte:

Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,

Ştiu că frate-mi eşti, şi-mi eşti părinte,

Acum nimeni nu mai poate minte.

Bine ai venit în casa noastră,

Neamule, tu, floare mea albastră -

Eminescu.

 

Suntem în cuvânt şi-n toate

Floare de latinitate,

Sub un cer cu stele sudice.

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

 

      Pentru ea

Pentru ea la Putna clopot bate

Pentru ea mi-i teama de păcate,

Pentru ea e bolta mai albastră

Pentru limba noastră.

 

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre.

El a plâns peste astre

Cu lacrima limbii noastre.

 

Pentru ea ninsori se cern din spaţii

Pentru ea puternici sunt Carpaţii,

Pentru ea e caldă vatra poamei -

Pentru limba mamei.

 

Pentru ea noi văruim pereţii,

Pentru ea mai sunt răniţi poeţii,

Pentru ea cresc florile visării -

Pentru limba ţării.

 

 

    Eu nu mă las de limba noastră

De-o fi cumva să fim vreodată

Loviţi de sus de-o soartă strâmbă,

Mai bine muţi o viaţă toată,

Decât lipsiţi de-a noastră limbă.

 

De-o alta nu-mi şoptiţi într-una

Nu mi-o strigaţi pe sub fereastră

Părerea mea nu se mai schimbă

Eu nu mă las de limba noastră.

 

Cât timp în lumea zgomotoasă

Va fi suflare omenească,

De-a pururi sfântă şi frumoasă

A noastră limbă să trăiască.

 

Sortită-n veci de-a nu apune

Cu-a sa rostire-nalt măiastră,

Mereu sub soare să răsune

Ca o cântare limba noastră.

 

Deci vrerea mea sub zarea-albastră

s-o ştie lifta cea păgână -

Eu nu mă las de limba noastră,

De limba noastră cea română!

 

 

 

Grigore Vieru: Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu că am murit!

(TESTAMENTUL LUI GRIGORE VIERU)

 

MOTTO:

Voi muri, se pare,

Pentru-a mea lumină

Mă va plânge oare

Limba cea română?!?

 

Unul din simbolurile românismului în Basarabia, poetul Grigore Vieru s-a stins din viaţă duminică dimineaţa, la Chişinău în urma unui ciudat accident de maşină petrecut acum două zile după ce participase la o reuniune pentru omagierea poetului naţional Mihai Eminescu. Acum doi ani, Vieru a scăpat cu mare noroc dintr-un alt accident de maşină. Acum nu a mai avut zile. În urma cu mai mulţi ani, Doina şi Aldea Teodorovici, care i-au pus versurile pe muzică, au murit şi ei într-un accident de maşina. Foarte frumos spunea, la Antena 3, Nicolae Dabija, redactor sef la revista „Literatură şi Artă” de la Chişinău: Acum Grigore Vieru a plecat la Eminescu! Va fi îngropat alături de mama sa pe care a iubit-o atât de mult: „Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu că am murit”, spunea maestrul într-una din poeziile sale pe care o reproduc mai jos.

 

Doina

 Ceva se-ntâmplă azi cu noi:

Azi lacrimile sunt gunoi.

Eu mor pe cruce pentru ea,

Iar lumea hohoteşte rea.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!

Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu

Că am murit!

Din pâine iau, să pot zbura,

Căt de pe flori albina ia.

Dar tot eu sunt si judecat

Că, trândăvind, m-am îmbuibat.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!

Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu

Că am murit!

Ajuns-am a umbla mereu

În braţe cu mormântul meu.

Şi nu ştiu unde să-l mai pun

Să am un somn mai lin, mai bun.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!

Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu

Că am murit!

de Grigore Vieru

 

Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

Un mare român a murit şi în spiritul obiceiurilor noastre mioritice facem un spectacol. Nu am dat nici doi bani pe Vieru şi pe ceilalţi cât au trăit. DUPĂ ce au murit ne-am dat brusc seama că au fost eroi. Nu i-am apreciat şi apărat în timpul vieţii. Acum şi Vieru, ca mulţi alţii, este un mare SIMBOL al românismului. Noi, românii, ne apreciem valorile NUMAI după ce mor. Suntem specialişti în a face un SPECTACOL, un MARE SPECTACOL, din MOARTE.

SA NE FIE RUŞINE!

„Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” (Grigore Vieru)

 

Tămâie şi licheni

 Unor apărători ai stâlcitei limbi române

numită limbă moldovenească -

A murit tămâia,

Duhoarea stă să crească.

Ne-a umplut ca râia

Limba moldovenească.

Mi-a pierit şi somnul,

Pacea creştinească.

Mârâie spre Domnul

Limba moldovenească.

O biata bătrână

N-are nici de pască.

Stă cu halca-n mână

Limba moldovenească.

Îşi creşte frumosul

Limba românească.

Îi arată dosul

Limba moldovenească.

Gângavă, tot linge

Cizma muscălească.

Spre Evropi se-mpinge

Limba moldovenească.

Palidă mi-e faţa

Sub un cer ce cască.

Îmi mănâncă viaţa

Limba moldovenească.

Voi muri, se pare,

Pentru-a mea lumină

Mă va plânge oare

Limba cea română?!?

de Grigore Vieru