România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Grigore Vieru – roua suferinţei noastre

     

“Grigore Vieru a fost poetul numărul unu. Personalitatea lui este axială, nu doar în literatură, dar şi în viaţa publică. A fost un punct de legătură între cultura românească din Basarabia şi cultura românească în ansamblu”.

      Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

 

 

Grigore Vieru (n. în satul Pererita, la 14 februarie 1935, pe malul stâng al Prutului în preajma Cernăuţilor – Părinţii: Eudochia şi Pavel, care moare la 6 luni după intrarea pruncului în viaţă, iar cel vitreg moare pe front în al II-lea război mondial; Studii – primare, gimnaziale în sat, Şcoala medie nr. 2 în orăşelul Lipcani, Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, timp în care debutează cu volumul de versuri pentru copii „Alarma”, citind „pe ascuns” pe Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia. La terminarea Facultăţii de Filologie şi Istorie, publică al doilea volum pentru copii „Muzicuţa”, devine membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldovenească – 1958, şi se căsătoreşte cu profesoara de română şi latină, Raisa Nacu, au doi feciori. În 1960 este redactor la revista „Nistru”. Este referent la Uniunea Scriitorilor, redactor la editura „Cartea Moldovenească”. Tipăreşte plachetele de versuri „Făt-Frumos”, „Curcubeul”, „Bună ziua, fulgilor”, „Mulţămim pentru pace”, şi „Făguraşi”, poemul „Legământ”, iar în 1965 vol. „Versuri” când i se naşte al doilea fiu – Călin, azi medic, ca şi primul, Tudor. De asemenea, îi apare volumul „Poezii de seama voastră”. În 1969 vede tiparul o carte de referinţă „Numele Tău”, cu mare impact în rândul cititorilor, studenţilor. Între 1969-2008 publică volumele: „Duminica cuvintelor”, „Codrule, codruţule”, „Trei Iezi”, „Abecedar”, „Cântece de dragoste”, „Aproape”, „Un verde ne vede”, „Steaua de vineri”, „Clopoţeii”, „Mama”, „Albinuţa”, „Fiindcă iubesc”, „Să creşteţi mari”, „Izvorul şi clipa”, „Maria Mirabela”, Poezii”, „Taina care mă apără”, „Scrieri alese”, „Cel care sunt”, „Rădăcina de foc”, „Ramule – neamule”, „Cine crede”, „Spune-i soarelui o poezie”, „Frumoasă-i limba noastră”, „Răsai – disc”, „Curăţirea fântânii”, „Rugăciune pentru mama”, „Văd şi mărturisesc”, „Acum şi în veac”, „Strigat-am către tine”, „Izbăvirea”, „Lucrare în cuvânt”, „Testament”, „Confesiuni necesare”, la diferite edituri din R. Moldova, România etc.), păşea printre oameni de parcă ar fi călcat sfios din floare-n floare, mereu atent să nu jignească pe cineva, să nu-l facă, să-şi plece capul, având aroma fructelor coapte în glas. Dacă o viaţă întreagă a visat să treacă Prutul şi dorinţa i s-a împlinit abia în 1973, cu prilejul unei vizite a delegaţiei sovietice, având să recunoască: „Mergeam prin Herăstrău şi citeam inscripţiile cu litere româneşti: „Nu rupeţi florile”, „Nu călcaţi iarba”, le citeam cu lacrimi, ca pe nişte poeme, atât de frumoasă e limba noastră. Mi-a încolţit gândul să rămân în România, să cer azil politic, dar mi-am dat seama că nu sunt realist, m-ar fi returnat la Chişinău şi de acolo aş fi trimis în Siberia… Apoi m-a cuprins un alt gând: să plec ca turist într-o ţară occidentală, să cer azil politic, să-mi schimb numele, să mă strecor în România, cu  nume schimbat, şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira aerul ţării mele”. Poetul Grigore Vieru era adulat de aproape întreaga scriitorime din România, bucurându-se de marea simpatie a lui Nichita Stănescu, ce avea să-l binecuvânteze cu un text pe cartea „Steaua de vineri”, apărută la Ed. „Junimea” din Iaşi: „Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El ne transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur”, iar poetul, fiu al Pereritei, în 1933, avea să recunoască: „Vin din Basarabia, unde noi, românii de acolo, nu suntem săraci de-averi, ci săraci de mângâiere, mângâierea noastră e limba, datina, credinţa în Dumnezeu”, suferinţa noastră-i cumplită, căci mi-a luat sufletul, dar Dumnezeu ne-a ocrotit. Dacă n-am putut apăra credinţa strămoşească în anii bolşevismului, sunt fericit că n-am întinat chipul lui Dumnezeu, iar în 1994, când Partidul Agrarian renunţa la imnul de stat „Deşteaptă-te române”, el tuna şi fulgera: „Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra imnului naţional „Deşteaptă-te, române”, cocoţându-se ei în locul strălucirii şi necesităţii lui istorice”…

Cu mult mai târziu, când participase la festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, Lancrăm, Grigore afirma: „Din frumuseţile limbii se  trage totul – noi trebuie să le ducem mai departe, iar la Congresul Spiritualităţii Româneşti, la noua ediţie, ne-am strâns rândurile în metaforă, el, uimindu-se de felul în care calc pe cuvinte să le văd puntea cea mai de sus, eu, mereu sedus de nobleţea simplităţii poemelor sale, a scriiturii sale în care parcă-i vedeam ţinându-se de mână pe Eminescu şi Creangă. Ultimul grupaj de poezii i l-am publicat în antologia „Alba Iulia, nobleţea unei veşnice peceţi” (Altip, 2008), făcându-l să recunoască: „Frate Ioane, sunt uimit! De unde ai poeziile acestea. Eu încă nu le-am trecut Prutul”. Le trecusem eu întorcându-mă, în August de la Ziua Limbii Române, sărbătoarea naţională, considerându-le un dar presărat cu har în care Limba Română era înveşmântată cu înalte virtuţi. La plecarea din Alba Iulia, seara târziu, la hotel „Transilvania”, îmbrăţişându-mă a scăpat o lacrimă: „Poate nu ne mai vedem, dar tu eşti fratele meu albaiulian”… Şi ne-am revăzut: el floare de cer, eu încă floare de pământ, el trup inert între scânduri colorate peste care cădeau îngrozite florile, mântuirea, valurile, eu făcându-i cruce cu o lumânare, şi-o altă lacrimă târzie. De fapt nu eu eram, ci însăşi limba română în bernă, nu eu lăcrimam, ci însăşi Alba Iulia, Marea Unire, treptele acelea spre reciprocitatea preţuirii. Şi n-am văzut în viaţa mea o asemenea moarte îmbrăcată într-un „asemenea lux”, cred că toate florile românităţii şi-au dat întâlnire la catafalcul lui, în sala „Operei”, în Cimitirul „Central”, pe şoselele presărate cu petale. Cred că nimeni nu se aştepta la o asemenea replică a „cititorului”, a iubitorilor de Vieru, de aceea radio, televiziune, organizatori, delegaţiile din România, şi nu numai, formau o imensă încredere în frumuseţea unui suflet nobil, pe care mulţi n-au ştiut să-l preţuiască în viaţă, doar mai apoi – A fost o risipă la care s-a „dedat florarul”, adică inima noastră înflorindu-i la tâmplele morţii, în rugăciune, simplă, religioasă, în groapă, dar şi zecile de premii şi medalii, titluri, distincţii, printre care: Premiul republican pentru tineret (1965). Deputat al poporului (1989), Membru de onoare al Academiei Române (1990), Scriitor al poporului din Republica Moldova (1993), Membru în Consiliul de Administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune, Medalia „Eminescu – 150 ani de la naştere”, Doctor Honoris Causa – al Academiei de ştiinţe a Republicii Moldova (2007), Premiul de stat al Republicii Moldova, Premiile „Lucian Blaga” (Sebeş), Arghezi. O şcoală primară din Chişinău şi Liceul teoretic din Comuna Bocioi îi poartă numele, este cetăţean de onoare al localităţilor Petroşani, Topliţa, Mizil, Cărbuneşti, Brăila. Pe când şi-al Albei Iulii? Pe când o stradă-i va purta numele? Pe când un bust pe „Aleea Scriitorilor” din Parcul „Eminescu” din Alba Iulia? Este o necesitate. Valorile se promovează. Grigore Vieru este un poet al românităţii, el nu poate fi catalogat doar ca „poet basarabean”, este al Limbii Române, căreia i-a dăruit un splendid „Alfabet”, este un credincios, chiar firul de iarbă cu care pământul îşi scrie memoriile, un dangăt de clopot, o bătaie în dungă, un cor de fluturi şi copilărie, o frumoasă nelinişte. Miile de participanţi, la înmormântarea sa, au dovedit-o din plin. Întrebarea este: Ce facem pentru a sfinţi, promova, păstra valorile culturii spiritualităţii româneşti, altfel vom fi blestemaţi de generaţiile viitoare. S-a simţit prezenţa Albei Iulii, a Consiliului judeţean, a Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni la Chişinău, Sufletul interior al preţuirii şi prieteniei. Grigore Vieru este doar un popas în moarte. Ne vom strădui, prin Consiliul Judeţean Alba şi Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, prin „Dacoromania”, să tipărim o carte legată de sentimentul Grigore Vieru în literatura română, măcar aşa să-l ştim alături de Alba Iulia, înfrumuseţându-i urmele, ajutându-i Familia să organizeze un Muzeu „Grigore Vieru” la Chişinău. Deocamdată, Dumnezeu să-l odihnească în pământul sacru al Limbii Române!

Ion MĂRGINEANU   21 ianuarie, 2009