România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Biserica şi Unirea Basarabiei cu România de la 1918

   Istoria fiecărui popor consemnează momente de importanţă majoră privind apariţia, dezvoltarea şi realizarea sa. Dacă ar fi să căutăm un an providenţial pentru poporul roman, apoi fără îndoială acesta ar fi anul 1918, anul realizării Marii Uniri şi constituirii României Mari.

Este profetică expresia românească, precum că toate se petrec din „voia lui Dumnezeu” şi „cu ajutorul lui Dumnezeu”. Prin urmare şi Marea Unire şi-a realizat temeinica desfăşurare urmată de această legitate. Nu întâmplător mai mulţi istorici susţin ideea că: „principalul naş al Unirii a fost Biserica”1.

Evenimentele produse de-a lungul timpului i-au determinat însă pe mulţi dintre cercetătorii fenomenului religios să-şi îndrepte atenţia către rolul pe care îl joacă acesta cu privire la păstrarea şi consolidarea identităţii naţionale, analizîndu-1 anume din această perspectivă.

Având în vedere faptul că spaţiul românesc, aflându-se la intersecţia intereselor mai multor imperii războinice (în trecut) şi economice (în prezent), instituţia Bisericii a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de conservare a unui neam.

Este ştiut faptul că „dacă statul a luat-o razna, Biserica asigură neamul.”2

Biserica are menirea de a spori anxietatea intensificând interdependenţa dintre evenimentele sociale şi politice.

Rolul Bisericii basarabene la înfăptuirea Marii Uniri de la 27 martie 1918 se exprimă prin deşteptarea conştiinţei naţionale ca consecinţă directă a legăturii spirituale de veacuri dintre Biserică şi popor, Biserică, popor şi putere.

Mişcarea religioasă din 1917-1918 şi-a găsit reflecţia în: lupta bisericii pentru deşteptarea conştiinţei naţionale, îndemnând poporul spre menţinerea unui echilibru social-politic şi afirmarea bisericii ca unitate religioasă pe întregul pământ românesc.

„De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanţii ei să ţină deşteaptă conştiinţa naţională, n-ar fi fost acei fii care au făcut unirea.”3

Românul nu 1-a învăţat pe Dumnezeu din carte, niciodată, ci s-a născut cu el în suflet ... Cum? Tot aşa de simplu cum ai spune: „dacă dă Dumnezeu” sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”, ori „s-a supărat Dumnezeu pe noi”, rostite în casă, auzite pe stradă confirmate solemn în biserică.

A vorbi despre soarta bisericii din Basarabia este un lucru destul de dificil, iar motivele sunt diverse. E greu şi trist să evoci lucruri care depăşesc normalul, care calcă în picioare nişte reguli elementare ale conduitei, ale credinţei străbune şi tradiţiei istorice.

După anexarea Basarabiei de la 1812 statul rus, şi Biserica Ortodoxă Rusă şi-au unit eforturile pentru extinderea dominaţiei politice cât şi religioase motivându-şi acţiunile ca: „eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”. Prin înfiinţarea unei eparhii pe teritoriul cucerit, biserica rusă devine complice la anexarea Basarabiei. De-a lungul timpului biserica rusă a determinat preoţii basarabeni să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe, rusificând numele de familie preoţilor basarabeni (Laţcov, Vlaicov, Popovschi). Adesea erau înlesnite căsătoriile absolvenţilor seminarului teologic cu rusoaice în vederea rusificării familiilor preoţeşti. Scaunul vlădicesc de la Chişinău era păstorit de episcopi ruşi, promotori consecvenţi ai politicii de rusificare şi asimilare.

Rusia în tendinţa sa de extindere teritorială nu a ţinut cont că este periculos, în primul rând pentru ea, să atenteze la limba şi credinţa unui popor. „Fiind povăţuitoarea sufletească a credincioşilor, biserica trebuie să vorbească în limba lor, iar viaţa bisericească să fie întocmită aşa ca să răspundă mai bine nevoilor poporului.”4

În ciuda politicii ţariste arhiepiscopii Serghie Lapidevschi (1882-1891) şi Iacob Piatnitchi (1898-1904), Vlaimir Sinchevici (1904-1908) au aprins o scânteie de lumină în întunericul în care zăcea poporul basarabean, înfiinţând şcoli şi tipografii au dezvoltat cultura moral-religioasă a poporului luptând împotriva sectelor religioase care îşi luaseră un avânt destul de mare.5

Pe la începutul anilor 80 ai secolului XIX mulţi elevi ai seminarului de la Chişinău au fost atraşi în mişcarea narodnicistă. Seminariştii basarabeni au organizat o bibliotecă secretă cu cărţi interzise de literatură, filosofie, economie, politică, istorie, precum şi mai multe reviste. Printr-o hotărâre a guvernului rus din 1898 absolvenţilor seminarului li s-a permis înscrierea la universităţile de pe teritoriul imperiului.

O bună parte a viitorilor lideri ai mişcării naţionale româneşti au avut posibilitatea să-şi făurească o cultură politică serioasă. Atunci ca şi acum câteva decenii în urmă literatura românească se putea citi mai uşor la Kiev, Odessa, Moscova sau Peterburg.6

Revoluţia din 1905 duce la o deşteptare naţională a tuturor popoarelor din Rusia, la speranţa într-o eliberare, şi la formularea şi mai clară a ideologiei de iredentism, autonomism etc. Evenimentele de la 1905 au fost un preludiu la marea tragedie a imperialismului rus la prăbuşirea neorganică catastrofală.

Ca urmare a mişcării revoluţionare din Rusia, la Chişinău se înviorează mişcarea naţională. Preoţimea basarabeană cere introducerea limbii moldoveneşti în biserică şi şcoală. Publicaţiile „Basarabia”, „Luminătorul”, “Viaţa Basarabiei” apărute cu sprijinul şi aportul direct al marilor cărturari teologi din aceea perioadă au contribuit într-o mare măsură la informarea şi formarea conştiinţei de neam şi unităţii naţionale.

Un moment crucial în realizarea unităţii naţionale a românilor a servit declanşarea I Război Mondial, şi participarea României în acest război.

„La momentul intrării României în război la 1916 probabilitatea unei eventuale uniri a Basarabiei cu România nu-i venise în cap nici unui politician român, cu excepţia lui Stere”, dar nici el anume, după cum afirmă I. Ţurcanu „nu a putut să prevadă cum anume avea să se întîmple acest lucru”.7

Către anul 1917 de pe front veneau ştiri pline de semne rele, însă nimeni nu se aştepta că revoluţia va veni atât de curând. Popoarele imperiului rus au rămas surprinse într-o oarecare măsură de vestea revoluţiei. Prin urmare, biserica românească din Basarabia nu putea să rămână străină de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor asuprite din Rusia, să nu fie antrenată şi ea în „formidabilul proces istoric al descătuşării de sub jugul unui imperiu al nedreptăţilor”.8

Meritul bisericii româneşti, din Basarabia constă în faptul că ea a ştiut să prindă ideile timpului să sesizeze momentul, să-şi formuleze principiile în concordanţă cu nevoile poporului şi dorinţele lui. Aş vrea să adaug o expresie auzită recent de la un preot român care spunea că: „Biserica este roata de rezervă a societăţii”. În aşa mod slujitorii bisericii - episcopi, vicari, profesori de teologie şi preoţi de parohie s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. Fiecare pas era unul decisiv şi unic, unic pentru românii din Basarabia.

‘Treptat se definitivează profilarea unei noi societăţi cu o mentalitate nouă cimentată de circumstanţele revoluţionare ce se desprind în lanţ de noile culmi atinse de populaţia românească din Basarabia.

La 9 aprilie 1917 este format Partidul Naţional Moldovenesc, care urma să determine soarta şi statutul Basarabiei în noua situaţie politică creată.

Clerul din Basarabia folosindu-se de moment în mod hotărât convoacă la 19-25 aprilie 1917, un congres eparhial extraordinar, care stabileşte cerinţele sale şi anume: „să se recunoască drepturile de autonomie a bisericii din Basarabia, în baza căreia să se înfiinţeze o mitropolie românească basarabeană iar graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel moldovenesc”.9

Cu toate că Rusia acum nu mai era decât un vulcan în erupţie, ea nu putea să admită ieşirea bisericii basarabene de sub jurisdicţia sa de aceea era dificil ca cererile Clerului basarabean să capete o sancţiune canonică legală.

Cu prilejul adunării preoţilor în Chişinău, la 18 aprilie 1917, comitetul provizoriu al Partidului Naţional Moldovenesc s-a adresat cu un apel către preoţimea românească. Făcând trimitere la trecutul istoric al poporului sub stăpânirea rusească, comitetul provizoriu al P.N.M. constată cu regret că: „bietul moldovean a ajuns să se simtă străin în ţara lui şi adeseori să se ruşineze de neamul lui”, ca să nu admitem „să rămînem şi mai departe lipsiţi de ceea ce ni se cade, va trebui să ne cucerim înşine drepturile, care ştim că ni se cuvin”, ... „cerinţa noastră este că cea dintâi datorie a preoţimii moldoveneşti e ca să se înscrie în P.N.M. şi să se îndatoreze a câştiga şi poporul pentru acest partid.” „Să ne întoarcem cu toţii la norodul nostru, să-l întărim, să-l ajutăm, să-l luminăm pentru ca să nu se osândească cei de azi şi cei din viitor că l-am fi putut ridica dar n-am avut destulă dragoste pentru el”.10

Acest apel este un argument forte al ideii că biserica este principalul generator al legăturii între stat şi popor.

Drept urmare, adunarea extraordinară a reprezentanţilor clericilor şi mirenilor din eparhia Basarabia se adresează cu un apel către cetăţeni:

„S-a săvârşit cea mai mare schimbare, care a pus începutul unei alcătuiri a vieţii noastre pe temeiul libertăţii şi fraternităţii tuturor popoarelor Marii Rusii.

... regimul vechi s-a prăbuşit. Opera consolidării statului se găseşte în mînile guvernului provizoriu”, adunarea eparhială cheamă pe toţi cetăţenii spre „a păstra unirea duhului în legături de pace şi dragoste”.

Adunarea eparhială îndeamnă cetăţenii basarabeni „a nu face nici un fel de silnicie, a nu răpi samovolnic averea străină, a rezolva certurile pe cale de înţelegere punând nădejde în adunarea constituantă care va rezolva în mod echitabil chestiunea agrară.”11 Căci inamicul dinafară şi dinăuntru se bucură de instabilitatea creată este arma cea mai puternică pentru a-şi restabili puterea şi autoritatea de odinioară.

După congresul preoţilor, din 19-22 aprilie 1917, la 15 mai 1917 în casa eparhială din Chişinău, a avut loc o adunare a femeilor ortodoxe, la care s-a hotărât înfiinţarea unui comitet femeiesc pentru apărarea ortodoxiei şi a clerului.  

Preoţimea basarabeană iniţiază o amplă mişcare de formare a conştiinţei naţionale fiindcă, cei 106 ani de dominaţie străină s-au răsfrânt simţitor asupra întregii vieţi sociale. Ca exemplu, la 25-28 mai 1917 s-a desfăşurat la Chişinău, congresul învăţătorilor din Basarabia. Când Paul Gore s-a adresat de la tribună cu cuvintele „Fraţi români!” unii învăţători 1-au întrerupt: „Nu suntem români ci moldoveni”,12 situaţia era de aşa natură că mulţi învăţători nu cunoşteau istoria românilor. A fost nevoie de intervenţia păstorilor poporului Alexei Mateevici şi a arhimandritului Gurie ca să-i convingă prin argumente de originea lor românească, iar rezoluţia congresului corpului didactic moldovenesc va consfinţi „religia ca obiect de învăţămînt îndatoritor pentru toţi moldovenii din şcolile de toate treptele, iar în şcolile începătoare dascălii îi vor învăţa pe copii şi cîntarea bisericească moldovenească.”13

Este ştiut faptul că ideea creării unui parlament al Basarabiei a încolţit în inima intelectualilor basarabeni paralel cu evenimentele revoluţionare din Rusia. În ciuda atitudinii ostile a Rusiei faţă de mişcarea naţională din Basarabia, Marele Cartier General al armatei ruse n-a reuşit să curme convocarea Primului Congres al militarilor moldoveni din Basarabia şi întreaga Rusie. Acest congres şi-a desfăşurat lucrările în Casa Eparhială dovedind prin aceasta interesele cvasicomune ale militarilor şi bisericii.

Congresul a decis formarea unui organ reprezentativ, Sfatul Ţării.

Sfatul Ţării îşi începe activitatea la 21 noiembrie 1917 la orele 1200. Înainte de a începe şedinţa în Capela care se află în acelaşi palat în partea lui din stânga a fost oficiat un Te-deum în limba română de către girantul eparhiei Basarabiei Prea Sfinţitul Gavriil al Cetăţii Albe şi de arhimandritul Gurie; cu acest prilej s-a sfinţit primul Drapel naţional, iar corul protoiereului Berezovschi a interpretat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”14

Dacă ne-am propune să studiem componenţa Sfatului Ţării, cu certitudine vom găsi mulţi absolvenţi ai seminarului teologic, iar Uniunea Clerului Ortodox era reprezentată de Al. Baltaga.  

 În condiţii foarte dificile a activat Sfatul Ţării confruntându-se cu anarhia cauzată de legile agrare extremiste, de dezordine şi haosul barbar cauzat de armata rusă staţionară în Basarabia odată cu semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsc. Lumea disperată caută sprijin în interiorul bisericii. De exemplu, Mihail Bodescu, un cetăţean al republicii, crede ,,că toate grozăviile pe care le trăim sunt consecinţa păcatului maselor omeneşti... Mai repede la Biserică” se adresează el miniştrilor Basarabiei, „rugaţi-vă, altfel noi toţi împreună cu copiii noştri vom pieri”.15 Această situaţie ne convinge că inima şi sufletul poporului se purifică prin religie şi credinţă.

Totodată sunt generoase şi acţiunile statului pentru susţinerea şi încurajarea culturii religioase ale populaţiei din Basarabia.

La 27 martie 1918 a venit la Chişinău primul ministru al României Al. Marghiloman însoţit de o delegaţie de persoane oficiale.

În aceeaşi zi primul ministru a întreprins vizite oficiale reprezentanţilor corporaţiilor şi confesiunilor. Cu această ocazie preşedintele de consiliu a remis episcopului-vicar Gavrilo 20000 lei pentru populaţia sărmană din Chişinău, arhimandritului Gurie 20000 lei pentru operele bisericeşti şi marelui rabin 10000 lei pentru a înlesni întemeierea ospiciului de bătrâni proiectat de către comunitatea israelită din Chişinău.16

Evenimentele din lunile martie-apriliel918 s-au desfăşurat într-o strânsă legătură dintre stat, biserică şi popor, Biserica devenind îngerul bun al realizării voinţei poporului românesc din Basarabia. Biserica a dat fast şi amploare manifestărilor de la Chişinău.  

După şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie în aceeaşi seară miniştri însoţiţi de o mulţime au mers spre catedrală. În catedrală arhimandritul Gurie a oficiat un serviciu divin. Slujba s-a făcut în limba română. E a doua oară când se slujeşte în limba poporului de la lovitura de stat din Rusia. La acest serviciu a asistat şi episcopul Rus, vicarul Gavrilă, ceea ce a făcut o bună impresie, dovedind că nu poate fi vorba de o neînţelegere între biserica rusească şi cea română.

Vineri 30 martie 1918 la serbarea Unirii Basarabiei cu România de la Iaşi, a participat o delegaţie din Basarabia, printre care şi arhimandritul Gurie, ministrul cultelor.

La orele 1100 la Mitropolie s-a oficiat un Te-Deum de către înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei Pimen înconjurat de înaltul Cler împreună cu Arhimandritul Gurie, în prezenţa Suveranilor, Principelui Moştenitor şi a întregii familii regale şi a Casei Militare şi Civile.17

A doua zi 31 martie în şedinţa Sfatului Tării, la Chişinău a fost dată citirii telegrama Mitropolitului Moldovei, Pimen prin care binecuvânta neamul românesc, care, prin „hotărîrea Sfatului Ţării şi a luminatului patriotism al guvernului, a decis să se lipească pentru vecinicie la trupul Patriei Mamă de la care a fost despărţită mai bine de un veac”. Mitropolitul priveşte această veste: „ca pe o dulce mîngîiere în aceste vremuri grele”.  

Binecuvântând norodul basarabean, îi doreşte „o viaţă liniştită şi întemeiată pe dragoste creştinească.”18

În cele relatate mai sus am dorit să atenţionez asupra faptului că nici o decizie politică nu putea fi integră şi finală dacă ea nu era însoţită de binecuvântarea, încuviinţarea bisericii.

Un alt obiectiv de importanţă majoră pentru biserica basarabeană era soluţionarea statutului ei ca instituţie ce serveşte poporului. Ca urmare a revoluţiei ruse din februarie 1917, 1a 15 august se deschide la Moscova Soborul bisericesc a toată Rusia axat pe principiile libertăţii şi democratizării bisericii.

În august 3-26, 1917 se convoacă congresul eparhial ordinar care repune în discuţie postulatele adoptate în aprilie a aceluiaşi an. Dar, sub presiunea împrejurărilor, congresul votează încredere arhiepiscopului Anastasie care nu întrunea condiţiile puse de congresul anterior din aprilie 1917.

La 26 ianuarie 1918 după declaraţia de independenţă a Republicii Democratice Moldoveneşti, arhiepiscopul Anastasie a format o comisie de pregătire „pentru convocarea unui Sobor local bisericesc spre a realiza o nouă organizare a vieţii bisericeşti. Însă evenimentele politice din luna martie au luat o altă întorsătură, în aceste condiţii arhiepiscopul Anastasie sugerează discutarea altei probleme şi anume problema raportului bisericii Basarabene faţă de cea română, întrucît ea face parte din biserica rusă. În acest scop la 7 aprilie a fost trimisă o delegaţie la Mitropolitul Pimen al Moldovei, care a explicat delegaţiei că: „prin actul politic de la 24 ianuarie 1918 s-a restabilit fosta legătură canonică a eparhiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi că orice pretenţie de drept canonic ar înainta biserica rusă ar fi la fel de întemeiate precum şi răpirea Basarabiei de la 1812, cît priveşte chestiunea autonomiei bisericeşti, această problemă nu poate fi numai a bisericii basarabene, ci ea este o problemă generală a întregii biserici române care va lupta cu toate forţele unite.”19

Arhiepiscopul Anastasie luând parte la şedinţele Soborului General rusesc de la Moscova, nu s-a mai întors la Chişinău.

În urma acestor evenimente Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române apreciind că Anastasie s-a retras de la scaunul arhiepiscopiei a hotărât ca Prea Sfinţitul episcop al Huşilor, Nicodim să conducă afacerile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular. Noul arhiepiscop a stabilit o disciplină şi o nouă organizare în orânduiala bisericească, slujbele dumnezeieşti s-au făcut în limba poporului.

În decembrie 1919 episcopul Nicodim s-a întors să conducă Episcopia Huşilor, iar în locul lui a fost numit arhiereul Gurie Botoşăneanul – vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. La 30 decembrie 1919 Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă. La începutul lunii februarie 1920 arhiereul Gurie este ales arhiepiscop titular al bisericii din Basarabia, alegerea fiind recunoscută de Sfântul Sinod şi aprobată prin decret regal.

Unificarea bisericească era necesară şi se impunea atât în interesul bisericii cât şi al statului. Discuţiile purtate în vederea unificării bisericeşti mergeau paralel cu propunerile făcute pentru înfiinţarea Patriarhiei, fiind încurajate de articolul 22 din Constituţia din martie 1923, fapt care va fi recunoscut printr-un act oficial abia la 1925 ce consfinţea autocefalia bisericii ortodoxe române, organizată ca Patriarhie. Sub raport canonic-administrativ,ea cuprindea patru Mitropolii dintre care una fiind Mitropolia Basarabiei cu două eparhii: episcopia Chişinăului şi episcopia Cetăţii Albe – Ismail, condusă de Gurie Grosu.20

La finalul acestui studiu, aş vrea să revin la una dintre hotărârile adunării Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad de la 11 aprilie 1917, care stipula că „biserica trebuie să fie în afară de politică şi să-şi caute de treburile ei”.21  

Unii mai sceptici ar afirma că biserica a făcut prea multă politică servind intereselor statului. Nu aş fi de acord, deoarece consider, că evenimentele de la anul 1917-1918 afectau întreaga suflare românească şi nu este real să delimităm statul de biserică sau biserica de stat. Având acestea în vedere nu putem să ignorăm importanţa instituţională şi rolul esenţial al bisericii care prin înţelegere şi empatie a înlesnit Unirea Basarabiei cu Patria istorică - ROMÂNIA.

Biserica a constituit doar epicentrul mişcării naţionale de la 1918 în întreg spaţiul românesc.

                                                                                                            prof. Lidia TATARU - Chişinău

Note

1 Vasile Ţepordei, „Scrieri alese”, Chişinău 2005, p. 92.

2 Puric, Dan, „Cine suntem”, Bucureşti, 2008, p.104.

3 Vasile Ţepordei, Scrieri alese, Chişinău, 2005,p. 94.

4 Ştefan Ciobanu “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.92-93. Notă: Din hotărârea adunării ostaşilor moldoveni din Odesa, 8 aprilie 1917.

5 “Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998”, Bucureşti 1998, p.71.

6 Armând Grosu, “Mişcarea de eliberare naţională.” Bucureşti, 1998, p.66.

7 Istoria ilustrată a Românilor, I. Ţurcanu, Chişinău, 2007, p. 824.

8  Ştefan Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.31.

9  Ştefan Ciobanu, “Basarabia”, Chişinău 1993, p. 297

10 Ştefan Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.88-91.

11 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău 1993, p. 96-97.

12 Anton Moraru, Istoria românilor, Chişinău, 1995, p.l54.

13 Ştefan Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p. 111-112.

14 “Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1989”, Bucureşti 1989, p. 83.

15 Ştefan Ciobanii, „Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.220.

16 Ion Jalea, Basarabia, Chişinău, 1991, p. 33.

17 Ion Jalea, Basarabia, Chişinău, 1991, p, 35.

18 Ştefan Ciobanu, „Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p. 287.

19 Mircea Păcurarul, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, voi. III, Bucureşti, 1981, p.390.

20 Istoria Basarabiei de la începuturi pînă la 1989, coordonator I. Scurtu p.168, Bucureşti, 1998

21 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău 1993, p.91

                                                                                                                                 BIBLIOGRAFIE

1. Ion Ţurcanu, „Istoria ilustrată a Românilor”, Chişinău 2007;

2. Ştefan Ciobanu, „Unirea Basarabiei”, Culegere de documente, Chişinău 1993;

3. Ştefan Ciobanu, „Basarabia”, Chişinău 1993;

4. Ioan Scurtu - coordonator, „Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1989”, Bucureşti, 1989;

5. Ion Jalea, „Basarabia”, Chişinău 1991;

6. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1981;

7. Anton Moraru, „Istoria românilor, Basarabia şi Transnistria 1812-1993”, Chişinău 1995;

8. Alexandru Boldur, „Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992;

9. Puric Dan, „Cine suntem”, Bucureşti 2008;

10. Vasile Ţepordei, „Scrieri alese”, Chişinău 2005;