|
Istoria
fiecărui popor consemnează momente de importanţă majoră
privind apariţia, dezvoltarea şi realizarea sa. Dacă ar fi
să căutăm un an providenţial pentru poporul roman,
apoi fără îndoială acesta ar fi anul 1918, anul realizării
Marii Uniri şi constituirii României Mari.
Este
profetică expresia românească, precum că toate se petrec
din „voia lui Dumnezeu” şi „cu ajutorul lui
Dumnezeu”. Prin urmare şi Marea Unire şi-a realizat
temeinica desfăşurare urmată de această legitate. Nu
întâmplător mai mulţi istorici susţin ideea că: „principalul
naş al Unirii a fost Biserica”1.
Evenimentele
produse de-a lungul timpului i-au determinat însă pe mulţi
dintre cercetătorii fenomenului religios să-şi îndrepte
atenţia către rolul pe care îl joacă acesta cu privire la
păstrarea şi consolidarea identităţii naţionale,
analizîndu-1 anume din această perspectivă.
Având
în vedere faptul că spaţiul românesc, aflându-se la intersecţia
intereselor mai multor imperii războinice (în trecut) şi
economice (în prezent), instituţia Bisericii a constituit unul
dintre cele mai importante mijloace de conservare a unui neam.
Este
ştiut faptul că „dacă statul a luat-o razna, Biserica
asigură neamul.”2
Biserica
are menirea de a spori anxietatea intensificând interdependenţa
dintre evenimentele sociale şi politice.
Rolul
Bisericii basarabene la înfăptuirea Marii Uniri de la 27 martie 1918
se exprimă prin deşteptarea conştiinţei naţionale
ca consecinţă directă a legăturii spirituale de
veacuri dintre Biserică şi popor, Biserică, popor şi
putere.
Mişcarea
religioasă din 1917-1918 şi-a găsit reflecţia în:
lupta bisericii pentru deşteptarea conştiinţei naţionale,
îndemnând poporul spre menţinerea unui echilibru social-politic
şi afirmarea bisericii ca unitate religioasă pe întregul pământ
românesc.
„De
n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanţii ei să ţină
deşteaptă conştiinţa naţională, n-ar fi fost
acei fii care au făcut unirea.”3
Românul
nu 1-a învăţat pe Dumnezeu din carte, niciodată, ci s-a născut
cu el în suflet ... Cum? Tot aşa de simplu cum ai spune: „dacă
dă Dumnezeu” sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”,
ori „s-a supărat Dumnezeu pe noi”, rostite în casă,
auzite pe stradă confirmate solemn în biserică.
A
vorbi despre soarta bisericii din Basarabia este un lucru destul de
dificil, iar motivele sunt diverse. E greu şi trist să evoci
lucruri care depăşesc normalul, care calcă în picioare nişte
reguli elementare ale conduitei, ale credinţei străbune şi
tradiţiei istorice.
După
anexarea Basarabiei de la 1812 statul rus, şi Biserica Ortodoxă
Rusă şi-au unit eforturile pentru extinderea dominaţiei
politice cât şi religioase motivându-şi acţiunile ca:
„eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”. Prin înfiinţarea
unei eparhii pe teritoriul cucerit, biserica rusă devine complice la
anexarea Basarabiei. De-a lungul timpului biserica rusă a determinat
preoţii basarabeni să poarte reverenzi cu croială specific
rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii
ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă
în slujbe, rusificând numele de familie preoţilor basarabeni (Laţcov,
Vlaicov, Popovschi). Adesea erau înlesnite căsătoriile absolvenţilor
seminarului teologic cu rusoaice în vederea rusificării familiilor
preoţeşti. Scaunul vlădicesc de la Chişinău era păstorit
de episcopi ruşi, promotori consecvenţi ai politicii de
rusificare şi asimilare.
Rusia
în tendinţa sa de extindere teritorială nu a ţinut cont că
este periculos, în primul rând pentru ea, să atenteze la limba
şi credinţa unui popor. „Fiind povăţuitoarea
sufletească a credincioşilor, biserica trebuie să vorbească
în limba lor, iar viaţa bisericească să fie întocmită
aşa ca să răspundă mai bine nevoilor poporului.”4
În
ciuda politicii ţariste arhiepiscopii Serghie Lapidevschi (1882-1891)
şi Iacob Piatnitchi (1898-1904), Vlaimir Sinchevici (1904-1908) au
aprins o scânteie de lumină în întunericul în care zăcea
poporul basarabean, înfiinţând şcoli şi tipografii au
dezvoltat cultura moral-religioasă a poporului luptând împotriva
sectelor religioase care îşi luaseră un avânt destul de mare.5
Pe
la începutul anilor 80 ai secolului XIX mulţi elevi ai seminarului
de la Chişinău au fost atraşi în mişcarea narodnicistă.
Seminariştii basarabeni au organizat o bibliotecă secretă
cu cărţi interzise de literatură, filosofie, economie,
politică, istorie, precum şi mai multe reviste. Printr-o hotărâre
a guvernului rus din 1898 absolvenţilor seminarului li s-a permis înscrierea
la universităţile de pe teritoriul imperiului.
O
bună parte a viitorilor lideri ai mişcării naţionale
româneşti au avut posibilitatea să-şi făurească
o cultură politică serioasă. Atunci ca şi acum câteva
decenii în urmă literatura românească se putea citi mai uşor
la Kiev, Odessa, Moscova sau Peterburg.6
Revoluţia
din 1905 duce la o deşteptare naţională a tuturor
popoarelor din Rusia, la speranţa într-o eliberare, şi la
formularea şi mai clară a ideologiei de iredentism, autonomism
etc. Evenimentele de la 1905 au fost un preludiu la marea tragedie a
imperialismului rus la prăbuşirea neorganică catastrofală.
Ca
urmare a mişcării revoluţionare din Rusia, la Chişinău
se înviorează mişcarea naţională. Preoţimea
basarabeană cere introducerea limbii moldoveneşti în biserică
şi şcoală. Publicaţiile „Basarabia”, „Luminătorul”,
“Viaţa Basarabiei” apărute cu sprijinul şi
aportul direct al marilor cărturari teologi din aceea perioadă
au contribuit într-o mare măsură la informarea şi formarea
conştiinţei de neam şi unităţii naţionale.
Un
moment crucial în realizarea unităţii naţionale a românilor
a servit declanşarea I Război Mondial, şi participarea României
în acest război.
„La
momentul intrării României în război la 1916 probabilitatea
unei eventuale uniri a Basarabiei cu România nu-i venise în cap nici
unui politician român, cu excepţia lui Stere”, dar nici el anume,
după cum afirmă I. Ţurcanu „nu a putut să prevadă
cum anume avea să se întîmple acest lucru”.7
Către
anul 1917 de pe front veneau ştiri pline de semne rele, însă
nimeni nu se aştepta că revoluţia va veni atât de curând.
Popoarele imperiului rus au rămas surprinse într-o oarecare măsură
de vestea revoluţiei. Prin urmare, biserica românească din
Basarabia nu putea să rămână străină de marea deşteptare
a conştiinţei popoarelor asuprite din Rusia, să nu fie
antrenată şi ea în „formidabilul proces istoric al descătuşării
de sub jugul unui imperiu al nedreptăţilor”.8
Meritul
bisericii româneşti, din Basarabia constă în faptul că ea
a ştiut să prindă ideile timpului să sesizeze
momentul, să-şi formuleze principiile în concordanţă
cu nevoile poporului şi dorinţele lui. Aş vrea să
adaug o expresie auzită recent de la un preot român care spunea că:
„Biserica este roata de rezervă a societăţii”. În
aşa mod slujitorii bisericii - episcopi, vicari, profesori de
teologie şi preoţi de parohie s-au aflat în primele rânduri
ale luptătorilor pentru unitate. Fiecare pas era unul decisiv şi
unic, unic pentru românii din Basarabia.
‘Treptat
se definitivează profilarea unei noi societăţi cu o
mentalitate nouă cimentată de circumstanţele revoluţionare
ce se desprind în lanţ de noile culmi atinse de populaţia românească
din Basarabia.
La
9 aprilie 1917 este format Partidul Naţional Moldovenesc, care urma să
determine soarta şi statutul Basarabiei în noua situaţie
politică creată.
Clerul
din Basarabia folosindu-se de moment în mod hotărât convoacă
la 19-25 aprilie 1917, un congres eparhial extraordinar, care stabileşte
cerinţele sale şi anume: „să se recunoască
drepturile de autonomie a bisericii din Basarabia, în baza căreia să
se înfiinţeze o mitropolie românească basarabeană iar
graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel moldovenesc”.9
Cu
toate că Rusia acum nu mai era decât un vulcan în erupţie, ea
nu putea să admită ieşirea bisericii basarabene de sub
jurisdicţia sa de aceea era dificil ca cererile Clerului basarabean să
capete o sancţiune canonică legală.
Cu
prilejul adunării preoţilor în Chişinău, la 18
aprilie 1917, comitetul provizoriu al Partidului Naţional Moldovenesc
s-a adresat cu un apel către preoţimea românească. Făcând
trimitere la trecutul istoric al poporului sub stăpânirea rusească,
comitetul provizoriu al P.N.M. constată cu regret că: „bietul
moldovean a ajuns să se simtă străin în ţara lui
şi adeseori să se ruşineze de neamul lui”, ca să
nu admitem „să rămînem şi mai departe lipsiţi de
ceea ce ni se cade, va trebui să ne cucerim înşine drepturile,
care ştim că ni se cuvin”, ... „cerinţa noastră
este că cea dintâi datorie a preoţimii moldoveneşti e ca să
se înscrie în P.N.M. şi să se îndatoreze a câştiga
şi poporul pentru acest partid.” „Să ne întoarcem cu toţii
la norodul nostru, să-l întărim, să-l ajutăm, să-l
luminăm pentru ca să nu se osândească cei de azi şi
cei din viitor că l-am fi putut ridica dar n-am avut destulă
dragoste pentru el”.10
Acest
apel este un argument forte al ideii că biserica este principalul
generator al legăturii între stat şi popor.
Drept
urmare, adunarea extraordinară a reprezentanţilor clericilor
şi mirenilor din eparhia Basarabia se adresează cu un apel către
cetăţeni:
„S-a
săvârşit cea mai mare schimbare, care a pus începutul unei alcătuiri
a vieţii noastre pe temeiul libertăţii şi fraternităţii
tuturor popoarelor Marii Rusii.
...
regimul vechi s-a prăbuşit. Opera consolidării statului se
găseşte în mînile guvernului provizoriu”, adunarea eparhială
cheamă pe toţi cetăţenii spre „a păstra unirea
duhului în legături de pace şi dragoste”.
Adunarea
eparhială îndeamnă cetăţenii basarabeni „a nu
face nici un fel de silnicie, a nu răpi samovolnic averea străină,
a rezolva certurile pe cale de înţelegere punând nădejde în
adunarea constituantă care va rezolva în mod echitabil chestiunea
agrară.”11 Căci
inamicul dinafară şi dinăuntru se bucură de
instabilitatea creată este arma cea mai puternică pentru a-şi
restabili puterea şi autoritatea de odinioară.
După
congresul preoţilor, din 19-22 aprilie 1917, la 15 mai 1917 în casa
eparhială din Chişinău, a avut loc o adunare a femeilor
ortodoxe, la care s-a hotărât înfiinţarea unui comitet
femeiesc pentru apărarea ortodoxiei şi a clerului.
Preoţimea
basarabeană iniţiază o amplă mişcare de formare a
conştiinţei naţionale fiindcă, cei 106 ani de dominaţie
străină s-au răsfrânt simţitor asupra întregii vieţi
sociale. Ca exemplu, la 25-28 mai 1917 s-a desfăşurat la Chişinău,
congresul învăţătorilor din Basarabia. Când Paul Gore s-a
adresat de la tribună cu cuvintele „Fraţi români!” unii
învăţători 1-au întrerupt: „Nu suntem români ci
moldoveni”,12 situaţia
era de aşa natură că mulţi învăţători
nu cunoşteau istoria românilor. A fost nevoie de intervenţia păstorilor
poporului Alexei Mateevici şi a arhimandritului Gurie ca să-i
convingă prin argumente de originea lor românească, iar rezoluţia
congresului corpului didactic moldovenesc va consfinţi „religia
ca obiect de învăţămînt îndatoritor pentru toţi
moldovenii din şcolile de toate treptele, iar în şcolile începătoare
dascălii îi vor învăţa pe copii şi cîntarea
bisericească moldovenească.”13
Este
ştiut faptul că ideea creării unui parlament al Basarabiei
a încolţit în inima intelectualilor basarabeni paralel cu
evenimentele revoluţionare din Rusia. În ciuda atitudinii ostile a
Rusiei faţă de mişcarea naţională din Basarabia,
Marele Cartier General al armatei ruse n-a reuşit să curme
convocarea Primului Congres al militarilor moldoveni din Basarabia şi
întreaga Rusie. Acest congres şi-a desfăşurat lucrările
în Casa Eparhială dovedind prin aceasta interesele cvasicomune ale
militarilor şi bisericii.
Congresul
a decis formarea unui organ reprezentativ, Sfatul Ţării.
Sfatul
Ţării îşi începe activitatea la 21 noiembrie 1917 la
orele 1200. Înainte de a începe şedinţa în Capela
care se află în acelaşi palat în partea lui din stânga a fost
oficiat un Te-deum în limba română de către girantul eparhiei
Basarabiei Prea Sfinţitul Gavriil al Cetăţii Albe şi
de arhimandritul Gurie; cu acest prilej s-a sfinţit primul Drapel naţional,
iar corul protoiereului Berezovschi a interpretat imnul naţional „Deşteaptă-te,
române!”14
Dacă
ne-am propune să studiem componenţa Sfatului Ţării, cu
certitudine vom găsi mulţi absolvenţi ai seminarului
teologic, iar Uniunea Clerului Ortodox era reprezentată de Al.
Baltaga.
În
condiţii foarte dificile a activat Sfatul Ţării confruntându-se
cu anarhia cauzată de legile agrare extremiste, de dezordine şi
haosul barbar cauzat de armata rusă staţionară în
Basarabia odată cu semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsc.
Lumea disperată caută sprijin în interiorul bisericii. De
exemplu, Mihail Bodescu, un cetăţean al republicii, crede ,,că
toate grozăviile pe care le trăim sunt consecinţa păcatului
maselor omeneşti... Mai repede la Biserică” se adresează
el miniştrilor Basarabiei, „rugaţi-vă, altfel noi toţi
împreună cu copiii noştri vom pieri”.15 Această situaţie ne convinge că inima
şi sufletul poporului se purifică prin religie şi credinţă.
Totodată
sunt generoase şi acţiunile statului pentru susţinerea
şi încurajarea culturii religioase ale populaţiei din
Basarabia.
La
27 martie 1918 a venit la Chişinău primul ministru al României
Al. Marghiloman însoţit de o delegaţie de persoane oficiale.
În
aceeaşi zi primul ministru a întreprins vizite oficiale reprezentanţilor
corporaţiilor şi confesiunilor. Cu această ocazie preşedintele
de consiliu a remis episcopului-vicar Gavrilo 20000 lei pentru populaţia
sărmană din Chişinău, arhimandritului Gurie 20000 lei
pentru operele bisericeşti şi marelui rabin 10000 lei pentru a
înlesni întemeierea ospiciului de bătrâni proiectat de către
comunitatea israelită din Chişinău.16
Evenimentele
din lunile martie-apriliel918 s-au desfăşurat într-o strânsă
legătură dintre stat, biserică şi popor, Biserica
devenind îngerul bun al realizării voinţei poporului românesc
din Basarabia. Biserica a dat fast şi amploare manifestărilor de
la Chişinău.
După
şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie în aceeaşi
seară miniştri însoţiţi de o mulţime au mers
spre catedrală. În catedrală arhimandritul Gurie a oficiat un
serviciu divin. Slujba s-a făcut în limba română. E a doua oară
când se slujeşte în limba poporului de la lovitura de stat din
Rusia. La acest serviciu a asistat şi episcopul Rus, vicarul Gavrilă,
ceea ce a făcut o bună impresie, dovedind că nu poate fi
vorba de o neînţelegere între biserica rusească şi cea
română.
Vineri
30 martie 1918 la serbarea Unirii Basarabiei cu România de la Iaşi,
a participat o delegaţie din Basarabia, printre care şi
arhimandritul Gurie, ministrul cultelor.
La
orele 1100 la
Mitropolie s-a oficiat un Te-Deum de către înalt Prea Sfinţia
Sa Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei Pimen înconjurat de înaltul
Cler împreună cu Arhimandritul Gurie, în prezenţa Suveranilor,
Principelui Moştenitor şi a întregii familii regale şi a
Casei Militare şi Civile.17
A
doua zi 31 martie în şedinţa Sfatului Tării, la Chişinău
a fost dată citirii telegrama Mitropolitului Moldovei, Pimen prin
care binecuvânta neamul românesc, care, prin „hotărîrea Sfatului
Ţării şi a luminatului patriotism al guvernului, a decis să
se lipească pentru vecinicie la trupul Patriei Mamă de la care a
fost despărţită mai bine de un veac”. Mitropolitul priveşte
această veste: „ca pe o dulce mîngîiere în aceste vremuri
grele”.
Binecuvântând
norodul basarabean, îi doreşte „o viaţă liniştită
şi întemeiată pe dragoste creştinească.”18
În
cele relatate mai sus am dorit să atenţionez asupra faptului că
nici o decizie politică nu putea fi integră şi finală
dacă ea nu era însoţită de binecuvântarea, încuviinţarea
bisericii.
Un
alt obiectiv de importanţă majoră pentru biserica
basarabeană era soluţionarea statutului ei ca instituţie ce
serveşte poporului. Ca urmare a revoluţiei ruse din februarie
1917, 1a 15 august se deschide la Moscova Soborul bisericesc a toată
Rusia axat pe principiile libertăţii şi democratizării
bisericii.
În
august 3-26, 1917 se convoacă congresul eparhial ordinar care repune
în discuţie postulatele adoptate în aprilie a aceluiaşi an.
Dar, sub presiunea împrejurărilor, congresul votează încredere
arhiepiscopului Anastasie care nu întrunea condiţiile puse de
congresul anterior din aprilie 1917.
La
26 ianuarie 1918 după declaraţia de independenţă
a Republicii Democratice Moldoveneşti, arhiepiscopul Anastasie a
format o comisie de pregătire „pentru convocarea unui Sobor local
bisericesc spre a realiza o nouă organizare a vieţii bisericeşti.
Însă evenimentele politice din luna martie au luat o altă întorsătură,
în aceste condiţii arhiepiscopul Anastasie sugerează discutarea
altei probleme şi anume problema raportului bisericii Basarabene faţă
de cea română, întrucît ea face parte din biserica rusă. În
acest scop la 7 aprilie a fost trimisă o delegaţie la
Mitropolitul Pimen al Moldovei, care a explicat delegaţiei că: „prin
actul politic de la 24 ianuarie 1918 s-a restabilit fosta legătură
canonică a eparhiei Chişinăului şi Hotinului cu
Mitropolia Moldovei şi că orice pretenţie de drept canonic
ar înainta biserica rusă ar fi la fel de întemeiate precum şi
răpirea Basarabiei de la 1812, cît priveşte chestiunea
autonomiei bisericeşti, această problemă nu poate fi numai
a bisericii basarabene, ci ea este o problemă generală a întregii
biserici române care va lupta cu toate forţele unite.”19
Arhiepiscopul
Anastasie luând parte la şedinţele Soborului General rusesc de
la Moscova, nu s-a mai întors la Chişinău.
În urma acestor evenimente Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române apreciind că Anastasie s-a retras de la
scaunul arhiepiscopiei a hotărât ca Prea Sfinţitul episcop al
Huşilor, Nicodim să conducă afacerile Arhiepiscopiei Chişinăului
şi Hotinului până la alegerea unui titular. Noul arhiepiscop a
stabilit o disciplină şi o nouă organizare în orânduiala
bisericească, slujbele dumnezeieşti s-au făcut în limba
poporului.
În
decembrie 1919 episcopul Nicodim s-a întors să conducă
Episcopia Huşilor, iar în locul lui a fost numit arhiereul Gurie
Botoşăneanul – vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.
La 30 decembrie 1919 Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii
provinciilor româneşti reunite, întrunit în şedinţă
extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după
cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă,
tot astfel să se realizeze unitatea bisericească pe întreg pământul
României întregite, într-o singură Biserică Autocefală
Ortodoxă. La începutul lunii februarie 1920 arhiereul Gurie este
ales arhiepiscop titular al bisericii din Basarabia, alegerea fiind
recunoscută de Sfântul Sinod şi aprobată prin decret
regal.
Unificarea
bisericească era necesară şi se impunea atât în interesul
bisericii cât şi al statului. Discuţiile purtate în vederea
unificării bisericeşti mergeau paralel cu propunerile făcute
pentru înfiinţarea Patriarhiei, fiind încurajate de articolul 22
din Constituţia din martie 1923, fapt care va fi recunoscut printr-un
act oficial abia la 1925 ce consfinţea autocefalia bisericii ortodoxe
române, organizată ca Patriarhie. Sub raport
canonic-administrativ,ea cuprindea patru Mitropolii dintre care una fiind
Mitropolia Basarabiei cu două eparhii: episcopia Chişinăului
şi episcopia Cetăţii Albe – Ismail, condusă de Gurie
Grosu.20
La
finalul acestui studiu, aş vrea să revin la una dintre hotărârile
adunării Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad de la 11
aprilie 1917, care stipula că „biserica trebuie să fie în
afară de politică şi să-şi caute de treburile
ei”.21
Unii
mai sceptici ar afirma că biserica a făcut prea multă
politică servind intereselor statului. Nu aş fi de acord,
deoarece consider, că evenimentele de la anul 1917-1918 afectau întreaga
suflare românească şi nu este real să delimităm
statul de biserică sau biserica de stat. Având acestea în vedere nu
putem să ignorăm importanţa instituţională şi
rolul esenţial al bisericii care prin înţelegere şi
empatie a înlesnit Unirea Basarabiei cu Patria istorică - ROMÂNIA.
Biserica
a constituit doar epicentrul mişcării naţionale de la 1918
în întreg spaţiul românesc.
prof. Lidia TATARU - Chişinău
Note
1 Vasile
Ţepordei, „Scrieri alese”, Chişinău 2005, p. 92.
2 Puric,
Dan, „Cine suntem”, Bucureşti, 2008, p.104.
3 Vasile
Ţepordei, Scrieri alese, Chişinău, 2005,p. 94.
4 Ştefan
Ciobanu “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.92-93. Notă:
Din hotărârea adunării ostaşilor moldoveni din Odesa, 8
aprilie 1917.
5 “Istoria
Basarabiei de la începuturi până la 1998”, Bucureşti 1998,
p.71.
6 Armând
Grosu, “Mişcarea de eliberare naţională.” Bucureşti,
1998, p.66.
7 Istoria
ilustrată a Românilor, I. Ţurcanu, Chişinău, 2007, p.
824.
8
Ştefan
Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.31.
9
Ştefan
Ciobanu, “Basarabia”, Chişinău 1993, p. 297
10 Ştefan
Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.88-91.
11 Ştefan
Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău 1993, p. 96-97.
12 Anton Moraru, Istoria românilor, Chişinău,
1995, p.l54.
13 Ştefan
Ciobanu, “Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p. 111-112.
14 “Istoria
Basarabiei de la începuturi până la 1989”, Bucureşti 1989,
p. 83.
15 Ştefan
Ciobanii, „Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p.220.
16 Ion
Jalea, Basarabia, Chişinău, 1991, p. 33.
17 Ion
Jalea, Basarabia, Chişinău, 1991, p, 35.
18 Ştefan
Ciobanu, „Unirea Basarabiei”, Chişinău 1993, p. 287.
19 Mircea
Păcurarul, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, voi. III, Bucureşti,
1981, p.390.
20 Istoria
Basarabiei de la începuturi pînă la 1989, coordonator I. Scurtu
p.168, Bucureşti, 1998
21 Ştefan
Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău 1993, p.91
BIBLIOGRAFIE
1.
Ion Ţurcanu, „Istoria ilustrată a Românilor”, Chişinău
2007;
2.
Ştefan Ciobanu, „Unirea Basarabiei”, Culegere de documente, Chişinău
1993;
3.
Ştefan Ciobanu, „Basarabia”, Chişinău 1993;
4.
Ioan Scurtu - coordonator, „Istoria Basarabiei de la începuturi până
la 1989”, Bucureşti, 1989;
5.
Ion Jalea, „Basarabia”, Chişinău 1991;
6.
Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti,
1981;
7.
Anton Moraru, „Istoria românilor, Basarabia şi Transnistria
1812-1993”, Chişinău 1995;
8.
Alexandru Boldur, „Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992;
9.
Puric Dan, „Cine suntem”, Bucureşti 2008;
10.
Vasile Ţepordei, „Scrieri alese”, Chişinău 2005;
|
